Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXI)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXI)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

Episodul anterior

 

Actul de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662) [continuare]

Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, sfântul i-a răspuns:

,,MAXIM: ‘Şi care credincios primeşte o aşa iconomie, prin care sunt trecute sub tăcere cuvintele pe care le-a iconomisit Dumnezeul a toate să fie rostite de către apostoli, prooroci şi învăţători ? Să observăm, mărite domn, la ce rău duce aceasta, de o vom cerceta cum se cuvine […] Dumnezeu a ales şi a aşezat apostoli, prooroci şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor (potrivit Efeseni 4, 11-12); diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi ca să războiască atât Legea Veche, cât şi pe cea a Evangheliei. Iar prin apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi îi înţeleg pe eretici, ale căror cuvinte şi cugete sunt strâmbe.

Deci întocmai cum cel ce primeşte pe adevăraţii apostoli, prooroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa cel ce primeşte apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce-i pune pe sfinţi laolaltă cu ereticii cei scârbavnici şi necuraţi – primiţi cuvântul celui ce vă grăieşte adevărul ! – este vădit că pune pe picior de egalitate pe Dumnezeu şi pe diavolul.

Deci dacă cercetând inovaţiile care s-au făcut acum, în vremea noastră, găsim că ele duc la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva, sub chipul păcii, să ne aflăm bolind şi propovăduind apostazia, cea despre care dumnezeiescul apostol a spus că va fi înainte-mergătoare venirii lui antihrist (potrivit II Tesaloniceni 2, 3). V-am spus acestea fără şovăire, domnii mei, ca să vă cruţaţi pe voi înşivă şi pe noi.

Îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu ? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat !’

Şi punându-le metanie, a zis: ‘Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste inovaţii’.

 

Acestea auzindu-le, au încremenit şi plecându-şi capetele, au tăcut o bună bucată de vreme. Apoi episcopul Teodosie, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra Avvei Maxim, i-a zis: ‘Noi îţi spunem în numele stăpânului nostru împăratul că dacă te vei împărtăşi cu noi, va uşura Typos-ul’.

 

MAXIM: ‘Este încă lungă calea care ne desparte. Ce vom face cu dogma unei singure voinţe, care a fost întărită sinodiceşte de Serghie şi Pyr, şi cu tăgăduirea oricărei lucrări ?’

TEODOSIE: ‘Actul acela a fost dat jos şi scos din uz’.

MAXIM: ‘A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă şi din sufletele înţelegătoare. Să se recunoască condamnarea sa, care s-a făcut sinodiceşte la Roma prin dogme şi canoane dreptslăvitoare, şi atunci peretele cel din mijloc se va surpa (Efeseni 2, 14), şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri’”[1].

 

În continuare, sfântul i-a răsturnat lui Teodosie toate concepţiile, făcându-l să mărturisească două voinţe şi două lucrări ale Dumnezeu-Omului Iisus. Episcopul l-a rugat atunci să se împărtăşească cu ei. Dar Sfântul Maxim a răspuns că nu va face asta până când împăratul, patriarhul şi episcopii nu vor da mai întâi o mărturisire ortodoxă scrisă şi nu se vor şterge din diptice numele patriarhilor eretici Serghie, Kyr, Pyr şi Pavel. În cele din urmă, sfântul a fost chemat din nou la Constantinopol, unde Teodosie şi alţi doi patricieni i-au declarat din partea împăratului:

,,’Fiindcă întreg Apusul şi toţi cei ce au sucit lucrurile în Răsărit privesc la tine şi toţi s-au răsculat din cauza ta, nevrând să vină la un gând cu noi în credinţă, Domnul să-ţi străpungă inima ca să te împărtăşeşti cu noi, pe temeiul Typos-ului pe care l-am dat. Atunci noi înşine vom ieşi la Poarta de Bronz (Halki)[2], te vom îmbrăţişa şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Biserica cea mare şi vei sta împreună cu noi la locul rânduit împăraţilor. Vom face liturghie şi ne vom împărtăşi cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; te vom proclama Părinte al nostru şi se va face mare bucurie, nu numai de Dumnezeu iubitoarei noastre cetăţi împărăteşti, ci şi lumii întregi. Fiindcă ştim prea bine că dacă tu te vei împărtăşi cu sfântul scaun de aici, se vor uni cu noi toţi cei ce s-au rupt din pricina ta şi a învăţăturii tale de comuniunea cu noi’.

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Atunci, întorcându-se către episcop, Avva Maxim i-a spus acestuia cu lacrimi: ‘Noi toţi, mărite domn, suntem în aşteptarea zilei Judecăţii. Cunoşti cele cuprinse în Typos şi cele hotărâte de noi (când ai făgăduit să-l convingi pe împărat să abandoneze Typos-ul), cu mâna pe Sfânta Evanghelie, pe crucea de viaţă făcătoare şi pe icoana Mântuitorului nostru şi a Preasfintei Maicii Sale, Pururea Fecioarei, care L-a născut’. Episcopul, plecându-şi capul, i-a spus cu voce tristă: ‘Şi ce pot face eu, dacă preaevlaviosul împărat a voit altminteri ?’

La aceasta Maxim i-a spus: ‘De ce dar tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, de vreme ce sfârşitul celor grăite nu stătea în puterea voastră ? Cu adevărat, nici toată puterea cerească nu mă va îndupleca să săvârşesc una ca asta. Căci ce cuvânt de apărare aş avea – nu zic înaintea lui Dumnezeu, ci chiar a conştiinţei mele –, dacă pentru slava omenească, lipsită prin ea însăşi de fiinţă, mă lepăd cu jurământ de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o îmbrăţişează ?’

La auzul acestor cuvinte cu toţii s-au sculat în picioare şi, plini de mânie, l-au împresurat smulgându-i părul, îmbrâncindu-l şi lovindu-l până ce l-au zdrobit. L-au acoperit din cap până în picioare cu o ploaie de scuipări, care nu au încetat până ce nu i-au acoperit veşmintele cu totul […]. Cu furie şi sălbăticie l-au împroşcat cu ocări fără de număr şi blesteme de neînchipuit. Atunci a zis Epifanie: ‘Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai zis acestea socotindu-ne eretici – pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul ? Cu adevărat, suntem mult mai creştini şi mult mai ortodocşi ca tine’.

Răspunzând, Avva Maxim a zis: ‘Dacă credeţi astfel precum cred firile cele înţelegătoare[3] şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să primesc Typos-ul, care nu este decât tăgăduire a acestora ?’

A spus Epifanie: ‘Acest lucru s-a făcut pentru iconomie, ca să nu se vatăme poporul din pricina unor astfel de subtilităţi’.

Răspunzând, Avva Maxim a spus: ‘Din contră, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea curată a credinţei şi nu prin tăgăduirea ei, aşa cum face Typos-ul’.

A zis şi Troilos: ‘Ţi-am spus şi la palat că Typos-ul nu a tăgăduit nimic, ci a poruncit să se treacă sub tăcere cele îndoielnice, ca toţi să aibă pace’.

Avva Maxim a răspuns iarăşi şi a zis: ‘Tăcerea asupra cuvintelor este tăgăduirea lor. Pentru că Sfântul Duh grăieşte prin proorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale cărora să nu se auză glasurile lor (Psalmi 18, 3). Deci cuvântul care nu se rosteşte nu mai este cuvânt’. Iar Troilos a spus: ‘Crede în inima ta ce vrei, nimeni nu te împiedică’.

Avva Maxim a răspuns: ‘Dumnezeu nu a restrâns toată mântuirea la inimă, ci a zis: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 10, 32). Iar dumnezeiescul apostol învaţă: Cu inima se crede spre dreptate; iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10). Deci dacă Dumnezeu şi proorocii şi apostolii lui Dumnezeu îndeamnă ca taina cea mare, înfricoşată şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită prin graiurile sfinţilor, sub nici un chip nu se cade să trecem sub tăcere glasul care o propovăduieşte, ca să nu se primejduiască mântuirea celor ce tac’”.

Această impresionantă atitudine mărturisitoare s-a soldat cu exilarea Sfântului Maxim la Perveris (656). Puţin mai târziu, a fost chemat din nou de patriarh şi ,,după zadarnice rugăminţi, făgăduinţe, ameninţări, temniţă, foame şi sete, la urmă l-au supus la crunte lovituri de bici, apoi i-au tăiat limba şi mâna dreaptă, şi aşa l-au trimis în ţinutul lazilor[4], unde şi-a dat sufletul în 662, în vârstă de 80 ani”. Aceeaşi soartă au avut-o cei doi Anastasie, ucenicii săi. Totuşi, sfântul şi-a recăpătat graiul în chip minunat şi a putut vorbi limpede până la sfârşitul său.

Aceasta a fost pe scurt lupta măreaţă a slăvitului mărturisitor. Un simplu monah, fără a fi fost sfinţit prin vreo hirotonie, a ripostat cu vigoare de neclintit împotriva ereziei şi a iconomiei kakodoxe, într-un moment în care cei mai mulţi episcopi şi patriarhi au trădat credinţa ortodoxă.

Cea mai de seamă contribuţie a sfântului a fost monumentala sa operă şi combaterea teologică sistematică a monotelismului. Scrierile Sfântului Maxim depăşesc cu mult numărul de 50, cele mai multe fiind scrise în timpul disputelor monotelite. Renumit pentru erudiţia sa, ascuţimea minţii, profunzimea şi bogăţia înţelesurilor scrierilor sale, este greu de găsit alt teolog care să fi influenţat mai mult decât el mersul teologiei ortodoxe elene. El este ,,cel dintâi teolog mistic” al Bisericii, pe drept cuvânt numit Părinte şi călăuzitor atât al celui de-al VI-lea, cât şi al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic.

 

Cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680)

După câţiva ani de la săvârşirea Sfântului Maxim, noul împărat, Constantin Pogonatul (668-685), a convocat la Constantinopol cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic (680). În cele 17 şedinţe ale sinodului la care au participat în jur de 160 Părinţi, sub preşedinţia Patriarhului Gheorghe al Constantinopolului, monotelismul a fost combătut pe deplin. Principalii susţinători ai ereziei prezenţi la sinod au fost Macarie al Antiohiei şi ucenicul său Ştefan.

În cea de-a 18-a şi ultima şedinţă, Părinţii din sinod au formulat hotărârea dogmatică prin care Îl mărturiseau pe Hristos ,,Unul şi acelaşi, cunoscut ca Fiu şi Domn, Unul-Născut, în două firi […]”; mărturiseau de asemenea ,,două voiri, adică două voinţe fireşti, şi două lucrări fireşti în Acesta […]. Cele două voinţe fireşti ale Sale nu sunt opuse între ele, aşa cum pretind în chip necinstitor ereticii, ci voinţa Sa omenească, fără să se opună, se supune voinţei Lui dumnezeieşti atotputernice”.

Această hotărâre dogmatică a sinodului a fost rodul teologiei şi al luptelor Sfântului Maxim, sensul strădaniilor sale mărturisitoare şi un elogiu adus memoriei sale de apărător al Ortodoxiei. Macarie al Antiohiei numea chiar învăţătura ortodoxă despre cele două voinţe o erezie a ,,maximienilor”[5].

Monahii au fost şi ei prezenţi la sinod. Monahii Petru şi Gheorghe au participat la toate întrunirile sinodale, ca locţiitori ai scaunelor Alexandriei şi respectiv Ierusalimului. Au mai participat de asemenea părinţi din mânăstirile Romei, Siciliei, Constantinopolului şi Ierusalimului. În cea de-a 7-a şedinţă sinodală, ieromonahul Ştefan, unul dintre legaţii papali, a dat citire de la început până la sfârşit cuvintelor Sfinţilor Părinţi care dovedesc existenţa celor două voinţe şi lucrări fireşti ale Dumnezeu-Omului Hristos, şi de asemenea pasajelor eretice care vorbesc despre o singură voinţă şi lucrare[6].

În şedinţa a 8-a, Macarie al Antiohiei a susţinut formula ,,o voinţă ipostatică şi o lucrare dumnezeiesc-omenească (teandrică)” şi a depus o mărturisire de credinţă în care îşi declara consecvenţa faţă de convingerile monotelite. Macarie şi ucenicul său Ştefan au fost înfruntaţi în cadrul unui dialog viu de Teofan, egumenul Mânăstirii Stâlpărilor din Sicilia. Evlaviosul monah i-a întrebat pe ereziarhi dacă Iisus a avut voinţă omenească şi fără păcat. Aceştia au negat, sprijinindu-se pe un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare al Alexandriei, care fusese pomenit anterior. Teofan i-a mustrat atunci pentru trunchierea deliberată a citatului şi le-a tâlcuit spusele sfântului.

Apoi, el i-a întrebat dacă Adam a avut voinţă firească, dar cei doi au evitat multă vreme un răspuns direct. La îndemnul împăratului şi al sinodului, Teofan a prezentat atunci două cuvinte aparţinând Sfântului Atanasie al Alexandriei şi Fericitului Augustin prin care a arătat că Adam a avut voinţă firească. Mulţumindu-i lui Teofan, sinodul a completat cu acestea: Dacă primul Adam a avut voinţă firească, cum n-ar avea-o în firea Sa omenească şi Cel de-al doilea Adam, care S-a făcut asemenea aceluia în toate, afară de păcat ?[7]

Câţiva ani mai târziu (691) s-a întrunit în Constantinopol aşa-numitul Sinod Quinisext, care a confirmat hotărârea dogmatică a Sinodului al VI-lea şi a redactat 102 canoane, completând astfel opera celor două Sinoade Ecumenice anterioare, care formulaseră doar mărturisirile de credinţă. Întrucât scaunele patriarhale ale Răsăritului erau vacante, acestea au fost reprezentate, ca şi la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, de monahi.

Monotelismul a reuşit să recâştige teren pentru scurt timp sub Filipic Vardanos (711-713). În 712, el a convocat la Constantinopol un sinod la care, din păcate, un mare număr de ierarhi au condamnat cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic[8], în timp ce toţi cei care au refuzat să semneze au fost siliţi să ia calea exilului. Grabnica ascensiune pe tron a lui Anastasie al II-lea a restaurat însă Ortodoxia.

 

[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu, p. 143-146.

[2] Poartă a palatului imperial prin care se făcea ieşirea spre Catedrala Sfânta Sofia.

[3] Puterile îngereşti.

[4] Provincia caucaziană Lazika.

[5] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 537a.

[6] Ibid., p. 565b.

[7] Ibid., p. 575-576.

[8] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIV-a, c. 26.