Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXII)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXII)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

Episodul anterior

 

Luptele monahilor în perioada iconoclasmului

Politica iconoclastă a împăratului Leon Isaurul (726-741)

În anul 717, pe tronul împărătesc urca un general deosebit de îndrăzneţ, Leon Isaurul. El s-a arătat a fi o unealtă potrivită pentru a semăna neghine în via înţelegătoare. ,,Diavolul ştia că ar fi fost lucru anevoios şi prea îndrăzneţ să-i facă pe creştini să tăgăduiască dumnezeiasca întrupare a lui Hristos, care era de atâta vreme credinţa lor neclintită […]. De aceea, s-a pornit să o defaime într-alt chip, pricinuind aproape aceeaşi vătămare. A ticluit deci lepădarea cinstitelor icoane, prin care să se facă şi tăgăduirea dumnezeieştii iconomii”[1].

Închinarea adusă sfintelor icoane era fără doar şi poate o necesitate duhovnicească adânc înrădăcinată în inimile credincioşilor, care ,,părăsind închinarea adusă diavolului, s-au închinat acestora, nu prin adorare, ci prin raportare [la prototip]”[2].

Această nou ivită erezie a iconoclasmului, neobişnuită în sânul Bisericii, nu le era străină altor eretici. Tendinţe iconoclaste au existat şi în cadrul unor erezii mai vechi, în special la nestorieni, monofiziţi şi pavlicieni.

Leon avea să constate curând că printre cei care-i împărtăşeau vederile eretice nu se numărau numai unii demnitari de la curte, ci şi clerici şi chiar episcopi, care l-au susţinut în mod deschis, cu argumente teologice. Prin urmare, el a început să atace făţiş cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a mijlocirilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor, şi a emis totodată un edict în acest sens. Necinstitorul împărat propovăduia că firea dumnezeiască cea nevăzută nu poate fi zugrăvită, că sfintele icoane ,,ţin loc de idoli, iar cei ce se închină lor sunt idolatri”. Întreba: ,,Cine v-a învăţat să cinstiţi lucruri făcute de mână şi să vă închinaţi lor ?”[3]

Patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Ghermano (715-730), a declarat cu hotărâre că ,,fără un Sinod Ecumenic nu se pot face inovaţii în credinţă”. La insistenţa împăratului şi mai ales după cel de-al doilea edict al acestuia (730), prin care poruncea îndepărtarea icoanelor portabile din biserici şi acoperirea cu var a frescelor, a fost însă silit să demisioneze. Sfântul Ghermano a devenit apoi conducătorul monahilor care s-au opus politicii iconoclaste.

Psaltirea Hludov. Răstignirea Mântuitorului şi iconoclaşti acoperind cu var o icoană a lui Hristos

În scaunul patriarhal a urcat Anastasie, singhelul sfinţitului Ghermano, care a semnat decretul împărătesc. ,,Dar cinstitele şi alesele femei din Constantinopol, având-o în frunte pe Sfânta Teodosia […] au pornit spre biserică şi ocărându-l şi numindu-l ‘urâciunea pustirii’, ‘năimit’, ‘lup’ şi ‘Iuda trădătorul’, l-au alungat cu pietre şi cu beţe”[4].

Punerea în aplicare a edictului a început cu coborârea icoanei lui Hristos ,,Antiphonitis” de la poarta de bronz a palatului (Halki), act ce a stârnit revolta credincioşilor. În clipa în care ,,spătarul împăratului a aşezat scara şi s-a suit să doboare la pământ sfânta icoană, această fericită Teodosia împreună cu alte femei binecredincioase au apucat scara şi au răsturnat-o cu tot cu spătarul acela, care căzând la pământ, şi-a dat sufletul său; apoi venind la patriarhie, aruncau cu pietre asupra necinstitorului şi iconomahului Anastasie.

Icoana Mântuitorului Hristos de la poarta Halki

Atunci de îndată acelor femei le-au tăiat capetele cu sabia, în timp ce un ostaş sălbatic şi fără omenie a tras-o după sine pe Sfânta Teodosia; şi ajungând la locul numit Târgul Boului, acel sălbatic a apucat un corn de berbec, pe care cu multă mânie şi turbare l-a înfipt şi i-a străpuns sfintei gâtlejul, pricinuindu-i astfel fericitei cununa muceniciei”[5].

În continuare, iconoclaştii au purces la prefacerea generală şi la distrugerea cultului divin. Icoane de o rară frumuseţe, policandre, sfeşnice, sfinte moaşte, vase sfinţite au fost zdrobite şi aruncate în foc. Dumnezeiasca liturghie a fost scurtată, troparele sfinţilor, privegherile şi alte slujbe înlăturate, posturile şi sărbătorile desfiinţate. Mânăstirilor li se cerea să-şi simplifice regimul, iar proprietăţile le erau confiscate. A fost fixat numărul preoţilor şi monahilor. Alegerea episcopilor era supusă aprobării consiliului imperial. Dintre episcopi şi monahi, unii au fost izgoniţi, alţii daţi la chinuri sau ucişi prin pedepse de tot felul.

,,Acum oraşe întregi şi mulţime de popor se află în mare tulburare din pricina aceasta”[6], se plângea dreptcredinciosul patriarh. Curând s-au declarat împotriva edictului iconoclast atât patriarhiile răsăritene, cât şi papii Romei, care au anatematisit în cadrul a diferite sinoade erezia nou apărută.

Nici universitatea din Constantinopol nu a scăpat de turbarea lui Leon. Împăratul a încercat în fel şi chip să-i tragă pe dascăli de partea sa. ,,După ce a discutat cu ei în multe rânduri şi şi-a pierdut nădejdea de a-i putea întoarce, i-a lăsat să se înapoieze la locul lor de şedere, în edificiul imperial. Atunci a dat poruncă să se adune mult material inflamabil şi să se aşeze împrejurul clădirii, iar spre seară să i se dea foc. Astfel a ars clădirea cu tot cu cărţile (30.000 la număr) şi cu acei bărbaţi înţelepţi”[7]. Sfinţitul Dositei completează spunând că ,,din acea şcoală au ieşit mulţi patriarhi şi arhiepiscopi, iar când a ars, se aflau acolo 16 dascăli având schima monahală”.

 

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

Aşa cum în secolul al VII-lea, Marele Maxim s-a arătat a fi apărătorul Ortodoxiei, tot aşa, în noua încercare ce lovea Biserica, din rândul monahilor s-a ridicat o altă personalitate energică, ce a strălucit în lupta împotriva iconoclasmului. În vremea aceea se nevoia în Lavra Sfântului Sava Cuviosul Ioan Damaschinul. El avusese o dregătorie înaltă în timpul califului al-Walid, dar a ales mai apoi viaţa de linişte, dedicându-se cu râvnă studiului şi scrisului şi devenind autorul mai multor scrieri dogmatice, antiretice, hermeneutice şi imnografice.

Sfântul Cuvios Ioan era numit de contemporanii săi ,,cu revărsare de aur” pentru elocvenţa, limpezimea şi pitorescul stilului său. Multele şi valoroasele sale opere s-au bucurat de recunoaşterea şi preţuirea unanimă a Bisericii. S-au păstrat până astăzi două disertaţii împotriva nestorienilor, trei împotriva monofiziţilor, alte câteva împotriva monoteliţilor şi maniheilor, ca şi diverse alte opere dogmatice.

Dar contribuţia cea mai însemnată a sfântului a fost polemica directă pe care a purtat-o împotriva ereziei iconoclaste, în special prin cele trei vestite tratate antiretice ale sale, Către cei ce defaimă sfintele icoane. Sfântul Cuvios Ioan nu a suferit să vadă Biserica vătămându-se de atacurile succesive ale celor răucredincioşi. În această privinţă socotea tăcerea nesăbuită şi primejdioasă, potrivit cuvântului: Străjerul de va vedea sabia venind, şi nu va trâmbiţa cu trâmbiţa, şi poporul nu se va păzi, şi venind sabia va lua dintru ei suflet, … sângele din mâna străjerului îl voiu cere (Iezechiil 33, 6).

În aceste scrieri ale sale[8], marele luminător al pustiei palestiniene a dezvoltat teologia ortodoxă a icoanei, a explicat adevăratul sens al cinstirii ei şi a respins aberanta asociere a icoanelor cu idolii. Cele trei tratate conţin bogate selecţii ale unor fragmente patristice care atestă existenţa dintotdeauna şi valoarea icoanelor. Aceste scrieri remarcabile au constituit nepreţuitul izvor de inspiraţie al ortodocşilor în combaterea argumentaţiei ereticilor iconoclaşti.

Sfântul Cuvios Ioan învăţa printre altele că noi nu cinstim icoanele în sine, aşa cum se întâmplă în cazul idolilor, ci închinarea care li se aduce urcă la prototip. De asemenea, icoana înfăţişează o persoană cu o existenţă reală, nu una inexistentă sau imaginară, ca în cazul idolilor. În acest sens, orice lucru văzut sau existent poate fi înfăţişat iconic. El a explicat de asemenea că scopul pentru care au fost create icoanele este folosul duhovnicesc şi ajutorul oferit credincioşilor spre cunoaşterea celor despre care nu pot avea o cunoştinţă directă şi deplină.

Sfântul făcea distincţia între închinarea ca adorare şi închinarea ca cinstire (venerare) şi sfătuia: ,,Să ne închinăm şi să adorăm numai pe Ziditorul şi Făcătorul, ca pe Dumnezeu, vrednic prin fire de a fi închinat. Să ne închinăm şi Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Să ne închinăm încă şi sfinţilor, ca prietenilor aleşi ai lui Dumnezeu şi ca unora ce au îndrăzneală către Dânsul”. Înţeleptul Ioan mai sublinia că, după Marele Vasilie, dogmele Bisericii noastre îşi au obârşia nu numai în Sfânta Scriptură, ci şi în Sfânta Tradiţie, şi toate au aceeaşi valabilitate. De aceea, sfătuia adeseori: Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi (Pildele lui Solomon 22, 28).

În sfârşit, el propovăduia cu îndrăzneală acestea: ,,Pentru ce, dar, n-a încercat să înlăture cultul icoanelor nici unul dintre atâţia preoţi din vechime şi dintre împăraţii dăruiţi de Dumnezeu creştinilor, care au strălucit în înţelepciune, credincioşie, cuvânt şi vieţuire, şi nici unul dintre multele sinoade care s-au ţinut de Sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii Părinţi ? Nu vom îngădui să se înveţe o credinţă nouă ! […] Nu vom îngădui ca una să credem astăzi şi alta mâine, nici să ni se schimbe cugetele după împrejurări şi credinţa noastră să ajungă de râsul şi batjocura necredincioşilor ! Nu vom suferi să dăm ascultare decretului împărătesc, care caută să surpe predania Părinţilor […]. Rugăm fierbinte, de aceea, pe poporul lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, să ţină cu tărie predaniile Bisericii, căci scoaterea puţin câte puţin din cele predanisite seamănă cu cea a pietrelor dintr-o clădire, care curând se va prăbuşi desăvârşit”.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

Credincios rânduielilor apostolice şi patristice care privesc relaţiile noastre cu heterodocşii, respingea cu totul comuniunea cu aceştia şi îi sfătuia pe ortodocşi: ,,Cu toată puterea să ne păzim să nu luăm împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm. Căci spune Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6), ca să nu ne facem părtaşi credinţei lor rele şi osândei lor”[9].

,,Nu este, de altfel, cu putinţă ca cineva să devină eretic dacă nu a avut o purtare rea, fie prin cuvintele, fie prin faptele sale. Aceştia se vor osândi după dreptate, nu pentru greşeală, ci fiindcă s-au orbit pe ei înşişi cu beţia, cu nesupunerea şi cu iubirea de arginţi, şi întru întuneric umblă (Psalmi 81, 5)”[10]. Acest lucru este firesc, de vreme ce mântuirea se află numai în ,,păzirea predaniei bisericeşti”. ,,Deci cel ce nu crede potrivit predaniei Bisericii Soborniceşti sau cel care are părtăşie cu diavolul prin fapte necuvioase, acela este necredincios”[11].

Sfinţitul Dositei al Ierusalimului relatează următoarea întâmplare: odată, stareţul mânăstirii Sfântului Eftimie, avva Anastasie, a primit erezia lui Petru Gnafevs, adică adăugirea ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi” la sfârşitul trisaghionului. Atunci Sfântul Cuvios Ioan i-a trimis spre învăţătură o epistolă în care arăta că imnul trisaghion nu se referă numai la Fiul lui Dumnezeu, ci la Sfânta Treime în întregime. În acest fel, acela ,,s-a izbăvit de erezie şi s-a mântuit”.

 

[1] Sfântul Simeon Metafrastul, Pătimirea Sfântului Cuvios Mucenic Andrei Criteanul, cap. 3, Patrologia Græca 115, 1113A.

[2] Sfântul Grigorie, papa Romei, Despre sfintele icoane, apud S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 713b.

[3] Sfântul Grigorie, papa Romei, ibidem, p. 712.

[4] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a şasea, cap. 19, § 8.

[5] Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. II, p. 173.

[6] Sfântul Ghermano al Constantinopolului, Epistolă către Toma al Claudiopolisului, Mansi, 13, 124.

[7] I. Zonaras, Cronică, cartea I, c. 3.

[8] A se vedea serialul nostru Scurtă istorie a picturii bizantine, începând din partea a III-a, iar din partea a VI-a este prezentată teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină.

[9] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 204.

[10] Sfântul Ioan Damaschin, Sfintele paralele, punctul A, titlul 12, Patrologia Græca 91, 1169D-1172A.

[11] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, cartea a IV-a, cap. 10.