Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXIII)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXIII)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

Episodul anterior

Prigoanele declanşate împotriva ortodocşilor de împăratul Constantin Copronim (741-755) şi Sinodul de la Ieria (754)

În anul 741 împăratul Leon a murit, lăsându-l ca succesor la tron pe fiul său Constantin, supranumit de contemporani Copronim, deoarece la botezul său ,,a spurcat cu necurăţie sfânta colimvitră”[1]. Noul împărat s-a dovedit a fi un adversar al sfintelor icoane mai înverşunat ca tatăl său. S-a străduit chiar să sistematizeze învăţătura iconoclastă şi să o fundamenteze teologic prin cuvântări bisericeşti şi tratate teologice pe care le alcătuia el însuşi.

Constantin al V-lea (Copronim). Portret imperial din Codex Mutinensis graecus 122, un codex scris în limba greacă din secolul al XV-lea

Constantin făcea o conexiune între reprezentarea iconografică a Dumnezeu-Omului Iisus şi dogma hristologică despre unirea celor două firi în Hristos şi, în consecinţă, îi califica pe iconoduli drept nestorieni sau monofiziţi, deoarece, chipurile, reprezentarea lui Iisus înfăţişează fie numai firea Sa omenească, despărţită de cea dumnezeiască (nestorianism), fie o înfăţişează şi pe cea dumnezeiască, amestecând cele două firi (monofizism). Astfel, dacă pe vremea tatălui său cinstirea sfintelor icoane era osândită ca idolatrie, acum era socotită erezie.

În realitate, eretic era împăratul însuşi, care susţinea că ,,Maria L-a născut pe Hristos simplu om” şi a poruncit să fie numită ,,Născătoare de Hristos”[2]. De asemenea, îi numea pe sfinţi ,,Olimpul mitologic” şi a desfiinţat prin hotărâre sinodală sărbătorile, posturile şi denumirea de ,,sfânt”. După Sfinţitul Dositei al Ierusalimului, Constantin ,,Îl hulea pe Dumnezeu, dascăl făcându-se calvinilor”. Zonaras mai aminteşte că se îndeletnicea şi cu magia, chiromanţia, necromanţia şi felurite altele de nenumit. Totodată, el a declarat război aprig monahilor. Papa  Ştefan şi ceilalţi patriarhi l-au mustrat cu asprime pe nelegiuitul împărat, dar acesta, fără a se sinchisi, s-a grăbit să convoace un aşa-zis sinod ecumenic pentru a-şi legifera politica iconoclastă şi a conferi autoritate bisericească dogmei sale teologice.

Astfel, în 754, în palatul imperial de la Ieria, s-au reunit 338 episcopi sub preşedinţia lui Teodosie al Efesului, în absenţa patriarhilor răsăriteni şi a papei. Sinodul a condamnat cinstirea sfintelor icoane drept contrară Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi conducând la idolatrie, a recunoscut drept singură icoană adevărată a Domnului dumnezeiasca euharistie şi i-a anatematisit ca eretici pe toţi cei ce zugrăvesc sau cinstesc icoanele. Îndeosebi a fost condamnată reprezentarea iconografică a lui Hristos, socotită a fi o cădere în nestorianism sau monofizism, deoarece desparte sau, respectiv, amestecă cele două firi ale Sale.

Baza teologică a hotărârilor Sinodului fusese deja combătută de Sfântul Ioan Damaschin. Dar sinodalii, dând dovadă de cea mai mare slugărnicie şi făţărnicie, îi elogiau pe împăraţi ca pe nişte autorităţi bisericeşti de Dumnezeu insuflate şi ,,luminători ai lumii”, care au nimicit ,,toată păgânătatea”[3].

Sinodul i-a dat anatemei pe protagoniştii rezistenţei anti-iconoclaste, Sfântul Ghermano al Constantinopolului şi monahii Ioan Damaschin şi Gheorghe Cipriotul (care a vieţuit mai ales ca pustnic, la începutul secolului al VIII-lea). Iconomahii de la Ieria au declarat: ,,Anatema lui Ghermano, cel cu două feţe şi închinător la lemne ! Anatema lui Gheorghe, de un cuget cu el şi măsluitor al învăţăturilor Părinţilor ! Anatema lui Mansur[4], cel cu nume rău şi gând saracinesc ! Anatema lui Mansur, iconolatrul şi măsluitorul ! Anatema lui Mansur, învăţătorul necucerniciei şi răstălmăcitorul dumnezeieştilor Scripturi ! Pe cei trei i-a caterisit Treimea”. Însă după 33 ani, cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic avea să proclame în replică: ,,Pe cei trei i-a slăvit Treimea”.

Miniatură din Cronica lui Constantin Manase, secolul al XIV-lea, înfăţişând distrugerea unei biserici la ordinele împăratului iconoclast Constantin al V-lea Copronim

În urma acestui sinod, iconoclaştii au trecut la arderea icoanelor şi distrugerea frescelor şi mozaicurilor, pe care le-au înlocuit cu reprezentări ale unor scene de vânătoare, peisaje, arbori ş.a.. Aceştia căutau sfintele icoane până şi în casele acelor iconofili care deveniseră deja eretici. ,,Ba chiar de se întâmpla ca vreun om deznădăjduit şi îndurerat să rostească obişnuitul strigăt al creştinilor: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie !, ori era prins săvârşind vreo slujbă de noapte, sau mergând la biserică, sau vieţuind cu evlavie, sau nevoind a se jura cu un car de jurăminte, era pedepsit ca duşman al împăratului”[5].

Deciziile Sinodului de la Ieria au fost recunoscute de toţi episcopii din hotarele imperiului, fie că erau ei înşişi iconoclaşti, fie că au fost siliţi să se supună. Cu toate acestea, monahii s-au împotrivit nemaipomenit, condamnând politica imperială şi Sinodul de la Ieria. Ei au respins hotărârile Sinodului ca eretice, încredinţaţi fiind că respingerea reprezentării iconografice a Dumnezeu-Omului Hristos constituie o expresie a hristologiei monofizite.

Împăratul Constantin Copronim a pornit o adevărată cruciadă împotriva monahilor ,,idolatri şi adepţi ai întunericului”, unii istorici întrebându-se dacă aceasta a fost o luptă împotriva icoanelor sau un război îndreptat împotriva monahilor. Începând din anul 761, şi mai ales după moartea mucenicească a Cuviosului Andrei Calivitul, prigoanele împotriva monahilor au luat o amploare deosebită. Împăratul îi considera pe monahi răspunzători pentru slabul ecou al deciziilor sale în popor. Drept urmare, monahii sau cei ce-i ascundeau pe aceştia erau izgoniţi din Constantinopol, încât puteai vedea pe atunci cetăţile pustiite, iar pustiile asemenea unor cetăţi[6].

Constantin a interzis să se mai facă cineva monah, iar mânăstirile din eparhiile imperiului sufereau prigoane crunte, în timp ce temniţele se umpleau. Împăratul a desfiinţat numeroase mânăstiri, precum cea a studiţilor, a lui Calistrat, a lui Maximin, a dalmaţilor şi a lui Die[7]. De asemenea, împăratul i-a ucis pe acei demnitari de la curte sau din rândul oştirii, apropiaţi de-ai săi, care intraseră în viaţa monahală, temându-se ca nu cumva aceştia să dezvăluie la spovedanie abjecţiile şi destrăbălările sale. ,,Constantin îi băga pe monahi în saci cu pietre, iar apoi poruncea să fie aruncaţi în mare; pe alţii, iarăşi, îi orbea, le tăia nasul sau îi sfâşia cu bice, născocind fel şi chip de pedepse împotriva celor binecredincioşi”.

Unora dintre monahi, iconomahii le tăiau limba sau urechile, ,,în timp ce altora le smulgeau barba cu silnicie. Altora, iarăşi, le spărgeau capetele, lovindu-i cu scândurile sfinţite pe care zugrăveau icoanele sfinţilor. Încă le scoteau şi ochii sau le tăiau cu cruzime neomenească, ticăloşii, alte mădulare din trup”. ,,Multor monahi, după ce le ungeau bărbile cu un amestec de ulei şi ceară, le dădeau foc, arzându-le astfel feţele şi capul”.

Unul dintre cei mai temuţi prigonitori a fost guvernatorul Mihail Lahanodrakon. Odată acesta i-a adunat pe toţi monahii şi monahiile din provincia Traciei şi le-a zis: ,,Oricine voieşte să se supună împăratului şi nouă, să îmbrace veşminte albe şi să-şi ia îndată o soţie. Iar cei ce nu vor împlini porunca, vor fi orbiţi şi surghiuniţi în Cipru”. Aceste vorbe s-au preschimbat neîntârziat în faptă, încât în ziua aceea mulţi s-au făcut mucenici.

Apoi, Lahanodrakon a vândut mânăstirile de monahi şi monahii din Tracia, împreună cu vasele sfinţite, cu cărţile şi toate bunurile lor. Sfintele moaşte erau arse, iar deţinătorii lor pedepsiţi ca rău-credincioşi. În cele din urmă, fiindcă reuşise să-i extermine pe toţi monahii din provincia sa, împăratul i-a trimis o scrisoare de mulţumire, spunându-i: ,,Te-am găsit om după inima mea, care împlineşte toate dorinţele mele”. Imitându-l pe acesta, şi alţii săvârşeau aceleaşi.

Prigoane aprige au avut loc şi în Creta, Frigia şi Galatia. După mucenicia lui Ştefan cel Nou, Vasile, Petru şi Andrei, Copronim a ucis în Efes 42 monahi, iar altă dată pe alţi 339 i-a trecut prin sabie, iar mânăstirile le-a preschimbat pe unele în cazarme pentru soldaţi, iar pe altele le-a dărâmat din temelii, ca monahii să nu mai aibă loc de sălăşluire.

Mulţi monahi din Constantinopol au fost nevoiţi să-şi caute adăpost în Italia, în părţile saracinilor sau în provinciile sudice ale imperiului. Numai în sudul Italiei şi în Sicilia şi-au găsit refugiu 50.000 monahi şi mireni, care au contribuit de altfel la răspândirea elenismului.

Sfântului Teodor Studitul scria: ,,În vremea aceea, iarna nelegiuirii era în toi; Constantin cel rău-credincios, vasul răutăţii, fiara cu multe capete, căpetenia eresului iconomah, prigonitorul amarnic al cinului monahicesc. Căci pe care dintre noi, nazireii (monahii afierosiţi), nu l-a zdrobit ? Pe care dintre cei ce se ascundeau nu l-a pedepsit ? Pe care dintre cei ce i-au stat împotrivă nu l-a tras cu sila la pierzania necucerniciei ? Încât, dacă mai rămăsese pe undeva vreunul dintre Părinţii cei vestiţi, ca o scânteie la loc tăinuit, ajungea să fie socotit ca un mort de către cei încă trăitori pe pământ”.

[1] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6211.

[2] Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Antireticul al doilea, cap. 4, Patrologia Græca 100, 340.

[3] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 867.

[4] Numele de familie al Sfântului Ioan Damaschin.

[5] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6259.

[6] Sfântul Simeon Metafrastul, Pătimirea Sfântului Cuvios Mucenic Andrei Criteanul, cap. 5. Patrologia Græca 115, 1113D.

[7] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 173.