Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXV)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXV)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

Episoadele anterioare

 

Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787) şi participarea monahilor

La moartea împăratului Constantin Copronim (775), strădaniile dinastiei iconoclaste de-a lungul unei perioade de 50 ani fuseseră încununate de succes. Icoanele fuseseră condamnate de un sinod ’ecumenic’, cea mai mare parte a clerului şi armatei era formată din iconoclaşti şi adepţi ai reformei bisericeşti, majoritatea mânăstirilor fuseseră închise, noua generaţie fusese deprinsă cu ura împotriva sfintelor icoane, iar proaspătul împărat, Leon Hazarul îmbrăţişa din tot sufletul concepţiile tatălui său. Dar soţia lui Leon, împărăteasa Irina Ateniana avea convingeri ortodoxe şi cinstea sfintele icoane.

Astfel, treptat, monahii au început din nou să-şi facă apariţia în Constantinopol şi să exercite asupra populaţiei din capitală aceeaşi influenţă de odinioară. Scaunele episcopale vacante erau ocupate, rând pe rând, de ierarhi iconoduli. Leon a murit foarte curând (780), fără să fi apucat să ia măsuri deosebit de aspre împotriva sfintelor icoane. Irina a luat frâiele împărăţiei şi a hotărât să purceadă la restabilirea cultului icoanelor, dar într-un mod lent şi cu precauţie. În 784 a fost ales în scaunul patriarhal Sfântul Tarasie, care anterior ocupase înalta dregătorie de secretar imperial. La puţin timp după aceasta, împărăteasa şi patriarhul le-au cerut celorlalte patriarhii să trimită delegaţi în vederea întrunirii unui sinod ecumenic[1].

Astfel, Papa Adrian i-a trimis pe economul său Petru şi pe egumenul Petru de la Mânăstirea Sfântul Sava din Roma. Patriarhiile răsăritene au trimis scrisori prin distinşii monahi-singheli Toma (din Alexandria) şi Ioan (din Antiohia), mai târziu arhiepiscopi de Tesalonic şi respectiv Antiohia.

La prima întrunire a Sinodului (786) în Constantinopol, o ceată de soldaţi iconoclaşti, în înţelegere cu episcopii de acelaşi cuget, care constituiau majoritatea electorală a sinodului, au iscat tulburări, ameninţându-i cu moartea pe episcopii şi pe monahii ortodocşi. Sinodul a fost dizolvat şi amânat pentru luna septembrie a anului următor, hotărându-se şi transferarea sa la Niceea, în provincia Bitiniei. La acest sinod au luat parte în jur de 350 episcopi sau vicari episcopali (între care şi monahi) şi 130 egumeni, arhimandriţi şi monahi.

Alături de Sfântul Tarasie s-au distins Episcopii Mihail al Sinadelor şi Eftimie al Sardelor şi monahii Sava, egumenul Mânăstirii Studiţilor, Platon (egumenul Mânăstirii Sakudion şi unchiul Sfântului Teodor Studitul), Nichifor şi Nichita din Mânăstirea Midikiei şi ilustrul cronicar Teofan din Singriana. O atât de strălucită reprezentare a cinului monahal la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic se datorează, fără îndoială, faptului că monahii au fost principalii apărători ai sfintelor icoane şi predaniei ortodoxe de-a lungul dramaticelor evenimente ale secolului al VIII-lea care tocmai se încheia.

Cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic

Frescă din biserica Mânăstirii Stavronikita, Muntele Athos

La prima şedinţă a sinodului s-au prezentat ca acuzaţi 3 episcopi iconomahi, care şi-au cerut iertare şi au citit o mărturisire de credinţă ortodoxă. Unul dintre aceştia, Teodosie al Amoreei, declara: ,,Preasfinţiţi şi de Dumnezeu cinstiţi stăpâni ai mei şi toată adunarea acestui sfânt sinod, şi eu, păcătosul, vrednicul de milă şi amăgitul, care multe răutăţi am grăit împotriva cinstitelor icoane, înţelegând adevărul, recunoscându-l şi prihănindu-mă pe mine însumi, am dat şi dau anatemei pe faţă cele ce rău am grăit şi am învăţat în lumea aceasta. Şi cer şi rog fierbinte sfântul vostru sinod să mă primească şi pe mine, nevrednicul vostru rob, împreună cu toţi cei ce cred în numele lui Hristos”[2].

Sfântul Tarasie a întrebat dacă este drept ca episcopii care se pocăiesc să-şi reia scaunele lor, iar sinodul a încuviinţat. Monahii au adăugat: ,,Precum îi primeau Sfintele Sinoade a toată lumea pe cei ce se întorceau de la erezie, aşa îi primim şi noi”.

În continuare s-au înfăţişat alţi 7 episcopi iconoclaşti care luaseră parte la tulburările din anul precedent şi şi-au cerut şi aceştia iertare. Aşadar, în sinod s-a pus problema cum se cuvine a fi primiţi cei care se întorc de la erezie. La dialogul dintre patriarh şi episcopi pe această temă au participat şi monahii, îndeosebi egumenul Sava al Studionului.

S-a dat citire mai multor canoane şi texte patristice privitoare la situaţia ereticilor care se pocăiesc. Monahii au cerut să se citească epistola canonică a Sfântului Atanasie către Rufinian. În urma lecturii, ei susţineau că, potrivit Sfântului Atanasie, cei ce se întorc dintr-o erezie vor fi primiţi la pocăinţă, dar nu şi în treapta preoţească. Sfântul Tarasie le-a explicat că marele părinte vorbeşte numai despre capii ereziilor, şi nu despre cei ce au fost târâţi în erezie cu de-a sila. Monahii au fost de acord, întrebându-i însă pe episcopii care se pocăiseră dacă şi ei au fost târâţi sau au suferit vreo silă, încât s-au depărtat de adevăr.

În continuare, monahii au dorit să afle dacă acei episcopi care au fost primiţi de sinoadele anterioare fuseseră hirotoniţi de eretici sau nu. Cererea le-a fost acceptată de sinod şi spre sfârşitul primei şedinţe monahii au prezentat o scrisoare a Sfântului Vasilie cel Mare legată de tema în discuţie. După citirea scrisorii, au adus o mică obiecţie cu privire la recunoaşterea hirotoniei ereticilor, pentru ca în cele din urmă să ajungă la un consens deplin cu sinodul.

Au întrebat, de asemenea, ce se va întâmpla cu acei monahi care nu s-au prezentat la sinod. Mirat de absenţa lor, patriarhul a răspuns că îi va convinge prin canoanele care fuseseră citite anterior.

În cea de-a doua şedinţă a sinodului, toţi episcopii au recunoscut cinstirea sfintelor icoane, în consens cu scrisorile Papei Adrian, şi au spus că ,,drept este ca şi preacuvioşii monahi să-şi spună părerea”. Cei 130 egumeni şi monahi au fost într-un cuget cu episcopii. De exemplu:

,,Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mânăstirii lui Studie, a zis: ’Noi ţinem credinţa cea neprihănită de la început şi din vechime, cea predanisită nouă de Sfinţii Apostoli, Prooroci şi Învăţători în Biserica Sobornicească şi Apostolească, iar scrisorii trimise de Papa Adrian, cel de trei ori fericit şi apostolic, către binecinstitorii şi de Hristos iubitorii noştri împăraţi şi către Tarasie, patriarhul ecumenic, îi dăm ascultare cu credinţă, ca uneia ce luminează şi străluceşte cugetele noastre. Aşa mărturisesc şi cred şi mă închin sfinţitelor icoane. Iar pe cei ce nu cred în acest chip, îi dau anatemei !’”[3]

În cea de-a treia şedinţă, iconoclastul Grigorie al Neocezareei a cerut să fie primit în comuniune de către Sfinţii Părinţi. În discuţia care a urmat, monahii au propus să fie primit doar la pocăinţă, şi nu în treapta preoţească, de vreme ce fusese unul dintre capii ereziei. Sfântul Tarasie i-a lăudat pe monahi, numindu-i ,,râvnitori ai rânduielilor canonice şi evanghelice”. În cele din urmă, sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toţi episcopii care şi-au recunoscut greşeala şi i-a reaşezat în scaunele lor.

În cea de-a patra şedinţă au fost prezentate – de către unii episcopi, egumeni sau monahi – diverse mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, potrivit cărora cinstirea icoanelor era un obicei din vechime. La sfârşitul procesului verbal, după episcopi au semnat şi cei 130 monahi prezenţi la şedinţă.

În cea de-a cincea şedinţă a sinodului au fost aduse mai multe mărturii adeverind că iconomahii sunt asemenea ereticilor şi necinstitorilor din vechime. La sfârşitul şedinţei, ,,Sava, preaevlaviosul monah şi egumenul Mânăstirii lui Studie, a zis: ’Stăpâne, şi noi, nevrednicii robi ai sfinţiei voastre, cerem ca sfintele icoane să fie aşezate la locurile lor, după obiceiul de mai înainte, şi creştinii binecinstitori să săvârşească litanii cu ele’”.

În cea de-a şasea şi a şaptea şedinţă a sinodului au fost anatematisiţi trei patriarhi ai Constantinopolului şi alţi episcopi iconoclaşti, în timp ce anatemele împotriva mărturisitorilor Ghermano al Constantinopolului, Ioan Damaschinul şi Gheorghe Cipriotul au fost ridicate. De asemenea, a fost abolită hotărârea dogmatică a Sinodului de la Ieria şi votată o alta, ortodoxă.

Sinodul a decretat cinstirea icoanei lui Hristos, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor, spre aducere aminte de prototip, ca ,,sărutare şi cinstire (venerare)”, şi nu adorare, care se cuvine numai firii dumnezeieşti. Drept fundament al hotărârii dogmatice a sinodului au fost aşezate scrierile pe această temă ale Sfântului Ioan Damaschin, la fel cum la temelia celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic stătuse teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Cea de-a opta întrunire a sinodului s-a desfăşurat la Constantinopol, unde hotărârea dogmatică (oros-ul) şi canoanele instituite au primit validare împărătească.

 

[1] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6277.

[2] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 730b.

[3] Ibid., p. 756b.