Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXVIII)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXVIII)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Alţi Părinţi din aceeaşi perioadă şi restaurarea Ortodoxiei (842)
Sfântul Cuvios Teofan din Singriana (759-818)
Sfântul Cuvios Teofan este cunoscut prin remarcabila sa scriere istorică Hronografie. El a fost egumen al unei mânăstiri din Muntele Singrianei şi a luat parte la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, unde ,,spunând în puţine cuvinte cele multe şi mustrându-i cu dovezi din natură, din Scripturi şi din dogme pe iconomahii semeţi şi cu nume rău şi astupându-le gurile, i-a redat Bisericii podoaba ei”[1].
Treizeci de ani mai târziu, Leon Armeanul a încercat să-l atragă la rătăcirea sa şi pe Sfântul Teofan. Într-o scrisoare către el, sfântul i-a dovedit sfinţenia icoanelor cu multe argumente.
,,Tiranul însă, nesuferind din partea bărbatului o asemenea împotrivire, a trimis pe o oarecare căpetenie care a ars mânăstirea până la temelii, i-a chinuit şi i-a împrăştiat pe monahi, iar pe fericitul Teofan l-a prins şi l-a adus în lanţuri la Bizanţ. Tiranul a poruncit apoi să-l închidă într-o temniţă întunecoasă, socotind că dacă va slăbi cu sufletul, va fi mai lesne să-l facă să se plece voii sale […]
Pe urmă împăratul a trimis un alt dregător, poruncindu-i să-l bată pe sfânt pe piept şi pe spate cu 300 lovituri de vine de bou, iar apoi să-l închidă din nou în temniţă. A doua zi, fericitul a suferit aceeaşi pedeapsă, fără ca aceasta să slăbească nădejdea sa cea tare în Dumnezeu.
Dându-se bătut în faţa unei asemenea dârzenii, răul împărat a dat hotărâre asupra fericitului să fie trimis în surghiun în Samotracia, o insulă din arhipelagul Maroniei, cu totul uscată şi înfricoşătoare la vedere tuturor celor ce se apropiau de ea. Şi puţină vreme vieţuind acolo, cuviosul s-a mutat din cele de pe pământ la slava cerească, ca unul ce-şi păzise în cinste şi vasul de lut, şi sufletul său”.
Alţi egumeni care au mărturisit şi au suferit felurite chinuri, necazuri şi surghiun au fost cuvioşii Macarie al Pelekitului, Nichifor şi Nichita ai Midikiei, Ştefan din Triglia, Ioan din Mânăstirea Katarilor, Ilarion din Mânăstirea Dalmaţilor şi Platon, stareţul şi unchiul Sfântului Teodor Studitul. Au pătimit, de asemenea, pentru mărturisirea dreptei credinţe, Cuvioşii Părinţi Gheorghe, David şi Simeon din Mitilene, Atanasie din Mânăstirea Pavlopetriei, Grigorie Decapolitul, Nichita Patriciul, Lazăr Zugravul, Ioan Psihaitul şi Mihail Singhelul.
Sfântul Cuvios Teofan din Singriana, sau Teofan Mărturisitorul, este prăznuit pe 12 martie
Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan ,,Scrişii”
Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan, doi monahi vestiţi şi fraţi după trup, se nevoiau la vremea respectivă în Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Patriarhul de atunci al Ierusalimului i-a trimis pe aceşti doi părinţi la Constantinopol, considerându-i cei mai destoinici pentru a-l înfrunta pe împăratul Leon Armeanul. Sosind în cetatea împărătească, cei doi i-au înfruntat cu multe cuvinte doveditoare atât pe rău-credinciosul patriarh Teodot, cât şi pe împărat, drept care Leon i-a chinuit fără milă şi i-a exilat în Pont[2].
După asasinarea lui Leon, eliberaţi din exil, sfinţii s-au întors în Constantinopol şi propovăduiau cu îndrăzneală dreapta credinţă, reuşind să-i întoarcă pe mulţi la ortodoxie, Cuviosul Teodor prin cuvintele sale alese, iar Cuviosul Teofan prin canoanele sale. Pentru lucrarea lor mărturisitoare au fost întemniţaţi şi exilaţi din nou de împăratul Mihail Travlos, din îndemnul lui Ioan, viitor patriarh iconoclast al Constantinopolului (833-842).
Mihail a fost urmat la tron de fiul său Teofil (829-842), iconoclast mai aprig şi mai fanatic decât tatăl său. Icoanele trebuiau îndepărtate până şi din casele particulare, iar cei ce arătau împotrivire sau pictau icoane erau pedepsiţi cu străşnicie. Monahii au ieşit din nou la luptă cu vitejie. Foarte curând, mânăstirile din Constantinopol s-au pustiit, monahilor fiindu-le interzisă chiar intrarea în cetatea împărătească.
Monahii din Mânăstirea Avramiţilor care l-au înfruntat pe împărat, ,,după ce au fost bătuţi, au fost surghiuniţi la Marea Neagră, în Mânăstirea Celui Înfricoşător, unde s-au şi săvârşit muceniceşte şi au fost aruncaţi în mare. Pe un monah care, stând înaintea împăratului, a strigat: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8), acela l-a trimis la Ioan
[patriarhul] ca să-l biruiască pe el prin silogisme. Monahul însă l-a lăsat pe Ioan mai mut decât peştii”[3].
Sfântul Cuvios Teofan Scrisul (prăznuit pe 11 octombrie). Frescă din Biserica Sfântul Nicolae din Bălineşti, Moldova, secolul al XVI-lea
Sub rău-credinciosul împărat Teofil, Sfinţii Cuvioşi Teodor şi Teofan au pătimit chinuri cumplite şi un nou exil aspru în Insula Afusia. După doi ani însă, împăratul, care dorea foarte mult să-i atragă la reaua sa credinţă, i-a rechemat în Constantinopol. Dar să vedem cum istoriseşte însuşi Cuviosul Teodor chinurile nemaiauzite şi mai presus de om pe care le-a suferit alături de fratele său Teofan:
,,(A întrebat Teofil): ’Pentru ce aţi venit aici ?’ Şi mai înainte ca noi să-i răspundem, a poruncit să ne bată peste faţă. Iar cei ce ne-au bătut ne-au pălmuit atât de tare, încât puţin a lipsit să nu cădem la pământ. De nu m-aş fi apucat de haina celui ce mă bătea, aş fi căzut chiar la picioarele împăratului. În timp ce mă ţineam de haina lui, primeam lovituri neîncetate, până ce împăratul le-a poruncit să se oprească. Încetând aceia de a ne mai bate, împăratul ne-a întrebat iarăşi: ’Pentru care pricină aţi venit aici ?’, voind să spună: De vreme ce nu îmbrăţişaţi credinţa noastră, pentru ce şedeţi aici împreună cu noi ? Noi însă am tăcut, plecând capetele. Iar el adresându-se poruncitor eparhului care-i stătea alături, a zis cu mare mânie şi cu glas aspru: ’Ia-i de aici şi însemnează feţele, scrijelindu-le aceste stihuri iambice’ […]
’Când toţi voiesc să alerge spre cetatea unde
Preacuratele picioare ale lui Dumnezeu Cuvântul au stat,
Dând rânduială lumii,
Aceştia în cinstitul loc s-au arătat
Vase viclene ale unei rătăciri superstiţioase.
Acolo, dar, din ignoranţă multe lucruri
Ruşinoase, cumplite, păgâneşti făcând,
S-au izgonit ca nişte apostaţi.
Şi venind în împărăteasca cetate
N-au lepădat nelegiuitele lor nebunii,
Drept aceea, cu feţele însemnate,
Ca nişte răufăcători au fost iarăşi osândiţi şi izgoniţi’.
După ce s-au citit aceste stihuri în auzul tuturor, Teofil a poruncit să ne ducă cu sila la pretoriu. Şi ieşind din palat şi ajungând noi la locul numit Thermastra, a venit oarecine cu porunca de a ne întoarce înapoi şi ne-a dus cu mare grăbire înaintea împăratului, care de cum ne-a văzut, ne-a zis întocmai: ’Este vădit că ducându-vă de aici în părţile voastre veţi zice: ’Ne-am râs de împărat’. Dar mai întâi îmi voi râde eu de voi şi apoi vă voi lăsa să plecaţi’.
Acestea zicând, a poruncit să ne dezbrace pe amândoi. Şi după ce ne-au scos hainele, au început să ne bată. Iar împăratul striga neîncetat şi îi lega cu jurământ pe cei ce ne biciuiau zicând: ’Aşa mă cinsteşti ? Loveşte-i bine !’ Deci ne loveau pe piept şi pe spate, fără nici o cruţare şi milă. Iar eu, îndelung fiind biciuit, strigam: ’N-am greşit cu nimic împărăţiei tale’; şi iarăşi ziceam: ’Doamne miluieşte ! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru !’ Apoi l-au bătut acolo alături şi pe fratele meu […]
După patru zile am fost duşi la judecată înaintea eparhului care, înfricoşându-ne cu multe chinuri, făgăduia că va împlini dorinţa împăratului. Zicea că mai întâi ne va pedepsi, iar apoi ne va cresta frunţile şi ne va da în mâinile saraciniilor. Cu el erau şi Hristodul cu tatăl lui. Noi ne-am lepădat cu îndărătnicie de propunerile lui, zicând că suntem gata să suferim nenumărate morţi şi că niciodată nu ne vom pângări împărtăşindu-ne sau chiar şi numai învoindu-ne cu cei ce au călcat credinţa şi mărturisirea creştinilor, măcar de ne-ar scoate ochii sau ar arde trupurile noastre.
Atunci tatăl lui Hristodul s-a întors către potrivnicii noştri şi voind să ne scape de chinuri, i-a zis eparhului: ’Aceştia niciodată nu s-au închinat la vreo icoană şi nu ştiu ce li s-a întâmplat de au ajuns aici’. Dar eu am zis cu asprime: ’Du-te de aici ! Nu ştii ce spui, nici despre ce dai mărturie’.
Eparhul, începând din nou să ne ademenească, zicea: ’O dată numai, o singură dată împărtăşiţi-vă cu noi şi nimic mai mult nu vă cerem. Voi veni şi eu cu voi în biserică, iar apoi mergeţi unde veţi voi’. Eu am râs şi am zis: ’Domnule eparh, cele ce spui sunt ca şi cum i-ar zice cineva altuia: Nu cer nimic de la tine, decât o singură dată să-ţi tai capul şi după aceea vei merge unde vei vrea ! Cunoaşte deci că pentru noi este lucru de ruşine chiar să îndrăznească cineva să ne îndemne să venim la o împărtăşire ca aceea la care – nu ştiu de ce – ne pofteşti tu acum, nefiind mai dinainte încredinţat că mai uşor ar răsturna cu susu-n jos cerul şi pământul, decât să ne întoarcă pe noi de la dreapta cinstire’.
Atunci a poruncit să ne însemneze pe frunte. Şi cu rănile bătăilor încă proaspete şi pricinuindu-ne dureri de nesuferit, ne-au întins pe scânduri şi ne-au scrijelit feţele cu unelte de fier înroşite în foc. Deci după ce ne-au împuns astfel multă vreme, apunând soarele şi întunecându-se, fără de voie au încetat şi scrisul.
Iar când a venit vremea să plecăm de la eparh, i-am zis lui şi celor ce stăteau de faţă: ’Să ştiţi că heruvimii se vor da deoparte când vor vedea această scrisoare, iar sabia învârtitoare se va trage înapoi şi ne va face slobodă intrarea în Rai. Căci pentru această muncă nouă pe care aţi ticluit-o împotriva noastră şi care nu a fost din veac, vor cinsti feţele noastre, scrijelite cu atâta necinste pentru Stăpânul cel de obşte’”[4].
Cei doi mărturisitori au fost surghiuniţi apoi în Apamia. Istovit de chinuri şi de reaua pătimire, Sfântul Cuvios Teodor a murit în exil, iar fericitul Teofan a fost ales mitropolit al Niceei, după restaurarea cultului sfintelor icoane.
* * *
Moartea împăratului Teofil a deschis calea restaurării Ortodoxiei. Teodora, soţia sa, şi fratele ei Vardas erau apărători ai sfintelor icoane. Mai chibzuit decât Teofil, Manuil, fratele acestuia, ajuns în pragul morţii din pricina unei boli grave şi fiind îndemnat de unii monahi să revină la cinstirea icoanelor pentru a-şi recăpăta sănătatea sufletească şi trupească, le-a urmat sfatul şi după ce s-a însănătoşit cu desăvârşire, a îndemnat-o pe Teodora să reaşeze cultul icoanelor.
Cei surghiuniţi pentru dreapta credinţă au revenit în patriile lor, iar cei întemniţaţi au fost eliberaţi. Patriarhul eretic Ioan a fost exilat, iar în locul lui a fost înscăunat Sfântul Meftodie, care purta pe faţa sa stigmatele de mărturisitor al Ortodoxiei. Biciuit de iconoclaşti fără milă, aceştia i-au spart maxilarul, i-au smuls dinţii, şi în cele din urmă l-au exilat în Insula Panormo, unde timp de 7 ani a fost închis într-un mormânt împreună cu doi tâlhari. Când unul dintre aceştia a murit, sfântul mărturisitor a răbdat fără murmur duhoarea de nedescris pe care o răspândea trupul celui mort.
Atunci ,,marele Ioanichie, ascetul din Muntele Prusei, şi Sfântul Arsachie din Olimp, din dumnezeiască descoperire au venit în turnul Nicomidiei, unde aflându-l pe Isaia Ascetul i-au spus că Dumnezeu a rânduit să meargă la împărăteasă şi la patriarhul Meftodie ca să statornicească Ortodoxia şi să înalţe sfintele icoane, căci s-au liniştit vrăjmaşii lui Dumnezeu, a încetat lupta împotriva icoanelor, iar de acum domneşte pacea şi dreapta cinstire. Astfel s-au înţeles şi (împreună cu egumenul monahilor din Thasos, Cuviosul Daniil) au alergat în cetatea împărătească unde s-au întâlnit cu patriarhul şi cu împărăteasa. Aşadar s-a făcut sinod în Constantinopol împotriva iconomahilor, la care s-au adunat dimpreună arhierei, asceţi şi monahi”[5].
Sinodul a întărit hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic şi a proclamat restaurarea cultului sfintelor icoane. În duminica următoare, cea dintâi din postul mare (19 februarie 842), icoanele au revenit în biserici cu mare fast. Întru pomenirea acestei strălucite biruinţe a Bisericii, s-a hotărât ca duminica respectivă să fie prăznuită în fiecare an ca sărbătoare a Ortodoxiei.
La Sinodul din 842 au luat parte şi unii monahi athoniţi. După cum istoriseşte Iosif Ghenesios, ,,au coborât din vestitul Munte al Olimpului, din Athos şi Ida, dar chiar şi din ţinutul Kymnei” bărbaţi de-Dumnezeu-purtători, ,,pe faţă propovăduind Ortodoxia”[6].
[1] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea celui întru sfinţi Părintelui nostru Teofan din Singriana, cap. XIV.
[2] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor Scrisul, cap. XV.
[3] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VII-a, cap. 9, § 1.
[4] Sfântul Simeon Metafrastul, Viaţa şi petrecerea Cuviosului Teodor Scrisul, cap. XXIV-XXXI.
[5] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VII-a, cap. 10, § 1, 2.
[6] Istoria împăraţilor din Constantinopol, cartea a IV-a.
