Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXXI)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXI)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Încercările suferite de monahii ortodocşi din partea cruciaţilor şi catalanilor
Cruciadele s-au desfăşurat sub pretextul eliberării Sfintelor Locuri de stăpânirea musulmană şi slujirii interesului creştinătăţii. Dar aşa cum realitatea a dovedit-o ulterior, cruciadele au fost inventate de papi în favoarea propriilor interese. În acest fel, papalitatea a reuşit să-şi aservească, chiar dacă doar temporar, numeroase Biserici răsăritene. Dacă papa şi armatele cruciate ar fi fost cu adevărat insuflaţi de râvna pentru Hristos, nu ar fi subjugat Biserica Ortodoxă, nici nu ar fi săvârşit acele crâncene şi bestiale acte de violenţă.
Cruciada a IV-a (1202-1217) avea ca ţintă cucerirea Egiptului, dar şi-a îndreptat atacul asupra statului bizantin, cel mai mare din lume la vremea aceea, căruia i-a pricinuit o asemenea rană mortală, încât după eliberarea sa nu mai rămăsese din el decât umbra celui de odinioară. Cruciaţii au ocupat Constantinopolul şi au întemeiat aşa-numitul Imperiu Latin (1204-1261).
Faptele săvârşite atunci împotriva ortodocşilor au fost cu adevărat cumplite şi barbare: jefuirea sfintelor odoare, profanarea Trupului şi Sângelui Domnului, a Bisericii Sfânta Sofia, a sfintelor moaşte şi a icoanelor. ,,După aceea, toate mânăstirile care erau în strâmtoare le-au prădat, răpind tot ce aveau de aur sau argint în ele; au distrus şi frumoasele clădiri, neruşinându-se deloc de sfinţii care locuiau într-însele”[1].
Înlăturarea forţată a cultului ortodox sub stăpânitorii franci, impunerea obedienţei faţă de papă, prigoanele împotriva ortodocşilor, în special a monahilor, dintre care mulţi au fost ucişi, au lăsat urme adânci în sufletele credincioşilor.
Papa l-a numit ca exarh apostolic al statului de Răsărit pe cel mai dur dintre toţi cardinalii, Pelagius. Acesta i-a pus pe ortodocşi să aleagă: sau îl mărturisesc pe papă ca cel dintâi arhiereu şi îl pomenesc la sfintele slujbe, sau, de nu, vor fi pedepsiţi cu moartea. Sfinţitul Dositei istoriseşte de asemenea că Pelagius ,,îi spânzura pe monahi […] ca să mărturisească papismul […] Mulţi însă, şi clerici, şi monahi, şi căpetenii au fugit la (împăratul) Lascaris, în Niceea”[2].
Patriarhul Ghermano cel Nou al Constantinopolului (1224-1240) a scris o lucrare intitulată Mărturisire a credinţei celei drepte cu adevărat, către monahii din Sfânta Mânăstire a Marelui, Slăvitului Ioan Proorocul şi Botezătorul din binecuvântata Petra, care nu s-au supus învăţăturilor latinilor. În scrierea sa, patriarhul îi laudă cu prisosinţă pe monahi, care rămăseseră statornici în Ortodoxie, în ciuda atâtor rele suferite din partea latinilor. Îi numeşte apărători ai dreptei credinţe şi adversari ai minciunii şi-i povăţuieşte să stăruie în aceleaşi cugete.
Mucenicia monahilor ciprioţi
În jurul anului 1221, în Muntele Kantarei din Cipru se nevoiau 13 monahi îmbunătăţiţi. Ca în cazul multor altor ortodocşi, latinii le-au cerut acestor părinţi să se lepede de credinţa lor, însă monahii s-au împotrivit cu multă bărbăţie şi au mărturisit Ortodoxia. Când latinii sosiţi la mânăstire le-au poruncit să se înfăţişeze înaintea arhiereului papistaş din Levkosia, li s-a răspuns astfel:
,,Vom muri pentru credinţa ortodoxă chiar de ne-aţi da la morţi fără de număr. Fiindcă avem bune nădejdi că dacă vom lupta pentru numele lui Iisus, sufletele noastre vor via în veci, iar trupurile acestea, care vor pătimi atâtea chinuri prin silnicele munci ale tiranilor latini, se vor îmbrăca în nemurire în viaţa cea fără de sfârşit. Fiindcă nemincinos este Cel ce a zis: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 10, 32)”.
Astfel, ei au mers la Levkosia unde au stat înaintea arhiereului latin, a clerului său şi a poporului. Arhiereul le-a spus: ,,Spuneţi degrabă, călugărilor, adevărate sunt cele zise despre voi de magistrul Andrei ? Ziceţi, aşadar, că cei ce aduc azime la liturghie rătăcesc şi sunt în groapa pierzării, punând rânduieli potrivnice legii creştineşti ?” Încuviinţând, aceştia au răspuns: ,,Noi aşa zicem că toţi cei ce se împărtăşesc cu azime cad de la adevăr şi cred într-o dogmă mincinoasă, care este potrivnică Sfintei Evanghelii, dumnezeieştilor Scripturi şi Sfintelor Sinoade. Aşadar, sunt în rătăcire nu numai cei vii care săvârşesc aceasta, ci şi cei care au murit”. La auzul acestor cuvinte, arhiereul latin s-a mâniat foarte tare şi a poruncit să-i închidă pe toţi în temniţă, voind prin aceasta a-i întoarce, sau, de-i va afla mai întăriţi şi nestrămutaţi în credinţa lor, să-i piardă cu o moarte rea.
Atunci gealaţii i-au apucat cu silnicie, pe unii bătându-i, pe alţii îmbrâncindu-i de-a valma, pe alţii aruncându-i dintr-o parte în alta fără de ruşine, altora smulgându-le bărbile. Îi împroşcau cu vorbe de ocară, numindu-i ’câini’ şi ’paterini’[3] şi alte asemenea vorbe nelegiuite, iar la urmă i-au azvârlit în temniţă.
Trecând un an de zile, monahii au fost aduşi din nou la cercetare înaintea arhiepiscopului latinilor, care le-a zis: ,,Rămâneţi încă în ignoranţa de mai înainte, sau poate vremea care a trecut v-a învăţat să vă căiţi şi să lepădaţi ca pe nişte gunoaie cele pe care le spuneaţi până acum ?”
Vitejii propovăduitori ai adevărului au strigat într-un glas: ,,Să nu dea Domnul să ascundem adevărul şi să mărturisim minciuna”, şi i-au zis arhiereului: ,,Să ştii, stăpâne, că ceea ce am spus, din nou o spunem, şi vă vestim că nu vom înceta să zicem că cei ce se împărtăşesc cu azime sunt părtaşi pierzării”. Atunci el i-a aruncat din nou în temniţă şi a dat poruncă să fie păziţi cu străşnicie.
După 3 ani de temniţă, cuvioşii părinţi au mărturisit din nou înaintea episcopului latin, fără a se înspăimânta de dureri, de chinuri, de foame şi de sete, de frig, de golătate şi de celelalte rele pătimiri pe care le răbdau neîncetat. În cele din urmă, văzându-i nestrămutaţi din credinţa lor, magistrul Andrei i-a predat împăratului şi i-a arătat cu ce moarte să-i omoare, zicând: ,,Fiindcă aceşti monahi greci spun că nu azima a fost lăsată de Hristos spre a fi adusă pentru El la dumnezeiasca euharistie, ci cele dospite, să fie ucişi aceşti ticăloşi şi toţi cei
ce hulesc asemenea lor cu moarte de ocară. Am hotărât să le legăm mai întâi picioarele de cozile unor cai şi apoi să fie traşi prin mijlocul pieţii ca să li se zdrobească trupurile de pietrele de pe drum. Pe urmă să fie daţi să ardă în foc”.
Sfinţii Mucenici Varnava, Ghenadie, Gherasim, Ghermano, Teognost, Teoctist, Ieremia, Ioan, Iosif, Conon, Chiril, Maxim şi Marcu, monahi ai Mânăstirii Kantara din Cipru
După ce s-a dat hotărârea, monahii şi-au ridicat ochii spre cer şi într-un singur glas au mulţumit lui Dumnezeu, zicând: ,,Doamne, Dumnezeul puterilor, Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne arătăm mai tari decât aceşti blestemaţi de latini şi să murim pentru Tine. Precum celor trei tineri care au fost încercaţi în cuptorul cu foc le-ai dăruit har îndoit, ca să se arate mai înalţi decât haldeii şi mai presus decât focul, şi nouă, care ne-am arătat mai puternici decât latinii, dă-ne tărie ca să nu ne înfricoşăm de focul acesta şi ne primeşte pe noi ca jertfă adusă Ţie printr-însul !”
Ei au fost legaţi de cai şi târâţi pe pământ, ca mai apoi să fie arşi de vii. Egumenul lor, Cuviosul Ioan, a fost văzut mult timp rugându-se în mijlocul flăcărilor, până când un latin l-a lovit cu ciomagul şi astfel şi-a dat sufletul său.
Secole mai târziu, Leon Allatius (cca 1586-1669), ortodox grec, născut în Insula Chios, pe atunci parte a Imperiului Otoman, convertit la catolicism, va spune că este nevoie ca cei care se împotrivesc adevărului să se întoarcă la dreapta cugetare nu prin surghiun, ci prin foc şi sabie; ereticii trebuie proscrişi, exilaţi, pedepsiţi, iar cei îndărătnici să fie ucişi şi arşi cu foc; aşa poruncesc legile, aşa a lăsat antichitatea.
Cât de diferită este însă învăţătura Părinţilor ! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Ereticul nu trebuie omorât; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume”[4]; iar dumnezeiescul Teodor Studitul: ,,Biserica nu pedepseşte cu sabia […] Lui Dumnezeu nu i-a fost pe plac o astfel de ucidere”[5].
* * *
Latinii nu s-au oprit aici. Arhiepiscopul Neofit al Ciprului a fost alungat şi trimis în surghiun, fiind înlocuit cu un latin, iar celorlalţi patru episcopi rămaşi li s-a permis şederea în insulă dacă făgăduiesc supunere prin strângere de mână şi dacă îi declară pe succesorii lor supuşi arhiepiscopului latin, care să aibă şi dreptul de a sancţiona orice hotărâre episcopală adusă înaintea lui de către vreunul dintre împricinaţi.
Ciprioţii au trimis atunci un episcop şi pe egumenul Mânăstirii Apsinthion la Patriarhul Ghermano al Constantinopolului, care pe atunci îşi avea reşedinţa la Niceea. Ei cereau sfat pentru problemele lor, implorându-i pe patriarh şi pe episcopii săi să nu lase fără apărare o ţară cu atâţia locuitori. Sinodul a considerat necesară, pentru moment, practicarea iconomiei şi acceptarea condiţiilor impuse de latini până la trecerea primejdiei. Dar întrunindu-se episcopii, au sosit din diferite cetăţi numeroase victime ale persecuţiei latine, între care şi monahi, care au început să strige:
,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor (Matei 5, 16), nu numai prin faptele, ci şi prin cuvintele voastre. Să nu existe nimic întunecat sau neclar în hotărârile voastre. Uneltirile latinilor le-am cunoscut din cele ce le-am pătimit. Ne-am înfruntat deja destul cu ei şi am răbdat destul necaz. Am suferit în temniţe, am fost surghiuniţi din patrie, ne-au batjocorit cinstitele noastre bărbi. Din toate acestea am cunoscut îndeaproape uneltirile lor. Latinii una spun în faţa noastră, şi alta ascund în mintea lor.
Cer să le dăm mâna (în semn de supunere) şi spun că este un lucru cu desăvârşire curat şi nevinovat. Aceasta însă nu este nimic altceva decât trădare a credinţei primite de la Părinţi şi cale ce duce la supunerea noastră faţă de Biserica lor şi faţă de toate cugetele nebuneşti obişnuite vechii Rome. Latinii se îndeletnicesc mereu cu războaie şi se întâmplă să fie cu toţii – laici şi clerici – războinici adevăraţi, care cunosc bine datinile războiului. De aceea şi consideră acest lucru – a le da mâna – drept semn al înfrângerii şi al deplinei înrobiri, precum obişnuiesc să facă cei ce au fost prinşi în bătălii.
Drept aceea rugăm să se consemneze răspicat în hotărârile Sinodului vostru şi aceasta: ca ciprioţii să nu dea mâna italienilor, chiar dacă un lucru ca acesta este omis din sfintele canoane. Fiindcă dacă nu se va face aşa, este un pericol vădit să se surpe degrabă zidirea trainică, tare şi fără cusur pe care au ridicat-o arhiereii dinaintea voastră, cu îndelungi frământări şi dureri şi cu sudori neîncetate”[6].
Această intervenţie neaşteptată şi cuvintele înflăcărate ale victimelor silniciei latine au determinat Sinodul patriarhului Ghermano să-şi schimbe opinia. Drept urmare, patriarhul Ghermano le-a scris luptătorilor ciprioţi să rămână statornici până la mucenicie în credinţa moştenită de la Părinţi; să refuze a se lăsa îngenuncheaţi prin gestul simbolic al strângerii de mână şi, dacă este nevoie, să cedeze doar în celelalte două cerinţe ale latinilor, cu scop vădit pecuniar.
Într-o altă scrisoare de-a sa (1229), patriarhul Ghermano îi îndeamnă pe ortodocşii din Cipru: ,,Fugiţi cu grăbire, depărtându-vă de preoţii care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunaţi cu ei în biserică, nici să nu primiţi din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică dimpreună cu slugarnicii latino-cugetători.
Dacă vreunul dintre sus-zişii preoţi este împodobit cu o viaţă cinstită şi primeşte dreapta credinţă, dar a greşit doar în aceasta – adică, a cedat din pricina silniciei, ori s-a lăsat ademenit de despotismul latin care a pătruns în bisericile voastre şi a mărturisit că-l are ca arhiereu pe papa –, unuia ca acesta să nu i se îngăduie să vină la biserică împreună cu voi, nici să săvârşească cele sfinte, până când nu se va pocăi şi va mărturisi în faţa arhiepiscopului latin şi a episcopilor săi că altfel stau lucrurile […]
Acei clerici care recunosc Biserica noastră şi voiesc să ţină credinţa predanisită de Părinţi, să nu se plece arhiereilor lor care s-au supus latinilor. Nici să nu le dea câtuşi de puţin ascultare, din pricină că episcopii îi vor afurisi (cu scopul de a-i convinge să se supună Bisericii latine), fiindcă o asemenea afurisenie nu are nici o putere, ci se abate mai curând asupra celui ce a dat-o. Iar aceasta deoarece s-au făcut pricină de sminteală poporului lui Dumnezeu, ca unii care au călcat acrivia sfintelor canoane şi i-au primit pe episcopii străini şi uzurpatori şi le-au dat mâna, semn al supunerii şi al înrobirii […]
Cât despre voi, popor ales al lui Dumnezeu, întăriţi-vă în credinţă, îmbărbătaţi-vă, fiţi tari, îndreptaţi-i pe cei fără de rânduială şi mustraţi-i pe cei ce răstălmăcesc dreapta credinţă. Să nu trădaţi nici una dintre dogmele drepte pe care le-aţi primit din vechime. Să socotiţi bucurie şi câştig orice necaz pământesc şi orice pagubă, ca să păstraţi întru voi neatinsă comoara credinţei ortodoxe”[7].
[1] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a VIII-a, cap. 14, § 2.
[2] Ibid., § 5.
[3] ‘Paterini’ (probabil de la ,,Pater noster”, rugăciunea lor preferată) erau numiţi ereticii catari, care constituiau la vremea respectivă o sectă destul de răspândită în Apus.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 23, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 538.
[5] Epistola 155, cartea a II-a, P.G. 99, 1485C.
[6] Ghermano al Constantinopolului, Epistolă trimisă în Insula Cipru, apud. K.N. Sathas, Biblioteca medievală, vol. II, p. 10, 11.
[7] Ibidem, p. 17-19.
