Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XXXV)
Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XXXV)
– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –
Părinţi aghioriţi
Între mărturisitorii care au respins unirea s-au numărat părinţii din Muntele Athos. După înlăturarea sfinţitului Iosif din scaunul patriarhal, aceştia i-au adresat Sinodului arhieresc o scrisoare asemănătoare celei pe care i-o trimiseseră împăratului Mihail. În scrisoare sunt combătute în detaliu inovaţiile papistaşe, papa este calificat încă o dată ,,eretic” şi ,,apostol al satanei”[1], iar latinii ,,atei”. Drept aceea, părinţii întreabă: ,,Cum dar să poată fi primiţi şi uniţi cu trupul neprihănit şi ortodox al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti a lui Hristos ?”
La sfârşit, după ce au arătat nesăbuinţa pretenţiei papei de a i se acorda întâietatea şi dreptul la recurs şi pomenire, ei au subliniat vătămarea pe care avea să o sufere comunitatea bisericească de pe urma comuniunii cu ereticii latini. Părinţii aghioriţi înfierează caterisirea patriarhului Iosif şi subliniază faptul că, potrivit canoanelor, episcopii care se împărtăşesc cu ereticii şi supun Biserica lui Dumnezeu pierzării catolice se lipsesc de preoţie şi sunt proscrişi, adică sunt vădiţi tuturor ca unii care s-au rupt de trupul ortodox al Bisericii.
Consecvenţi cu cele scrise în epistole, ei au încetat orice comuniune cu cei ce acceptaseră unirea cu latinii. Acest act le-a atras dizgraţia şi răzbunarea împăratului, care s-a arătat neîndurător faţă de monahii din Sfântul Munte. Nici prigonitorii păgâni nu au săvârşit atâtea chinuri, vătămări şi pedepse, şi atâtea morţi rele câte au adus asupra părinţilor din Sfântul Munte latino-cugetătorii.
Din nefericire, Marea Lavră şi Mânăstirea Xiropotamu au cedat pe moment în faţa silniciei latino-cugetătorilor. Însă, monahii de la Iviron s-au împotrivit cu dârzenie şi cuget neînfrânt. Punându-şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ei au rămas neclintiţi precum muntele Sionului (potrivit Psalmi 124, 1), apărând predaniile apostoleşti şi părinteşti. În acelaşi timp, l-au mustrat cu asprime pe împăratul necinstitor şi pe cei de un cuget cu el ca pe nişte eretici şi nelegiuiţi. Nesuferind mustrările, împăratul Mihail i-a despărţit pe monahi în două părţi. Pe cei de obârşie din Iviria i-a îmbarcat într-o corabie şi şi-a trimis aghiotanţii să o găurească şi să o scufunde în adâncul mării. Astfel sfinţii mărturisitori şi-au luat fericitul sfârşit. În acelaşi timp, latino-cugetătorii au jefuit toate bunurile mânăstirii, lăsând-o pustie.
Sfinţii Mucenici din Mânăstirile Iviron şi Vatopedu
Împăratul a plecat apoi de acolo şi s-a îndreptat spre Mânăstirea Vatopedu, unde coborând din corabie a avut aceleaşi pretenţii ca la mânăstirea anterioară. Dar cuvioşii monahi care se nevoiau în mânăstire nu s-au înfricoşat, nici nu s-au plecat, ci s-au împotrivit vitejeşte şi au înfruntat nebunia latinilor cu mărturii din Scripturi. Ofensat de această împotrivire, împăratul a poruncit să fie duşi pe o colină din apropierea mânăstirii şi să fie spânzuraţi, dobândind astfel veşnica şi fericita viaţă în locul celei vremelnice.
Iar împăratul, după ce a prădat şi a distrus tot ce se afla în mânăstire, pustiind-o cu desăvârşire, a spânzurat în afara mânăstirii 12 ieromonahi învăţaţi, iar pe egumenul Eftimie l-au pus în lanţuri şi l-au lăsat în largul mării – în partea de coastă numită Kalamitzion –, pe o stâncă acoperită de ape, unde s-a şi înecat vrednicul de laudă. În acest chip, toţi părinţii au luat cununa muceniciei.
După toate acestea, prădând mai departe, latino-cugetătorii au ajuns la Mânăstirea Zographou. Cei 26 monahi care se nevoiau aici se zăvorâseră în turnul mânăstirii, de unde îi mustrau pe latino-cugetători prin cuvintele lor asemeni unor săgeţi şi îi numeau eretici şi nelegiuiţi. Atunci nedreptul împărat a dat poruncă aghiotanţilor săi să adune o grămadă de crengi uscate şi i-a ars de vii împreună cu fortificaţia lor. Astfel au suferit fericiţii moartea prin foc, în ziua a zecea a lunii octombrie.
Plecând de acolo, împăratul Mihail a ajuns la lavra de chilii de la Kareea, unde se află reşedinţa protos-ului Sfântului Munte. Protos-ul şi cei împreună cu el s-au împotrivit vitejeşte împăratului, mustrându-l ca părinţii de mai înainte. Împăratul s-a mâniat şi a poruncit să-i taie pe toţi cu săbiile. Apoi, el a ars biserica şi a prădat chiliile monahilor.
În biserica de la Protaton se păstrează două cenotafuri[2], iar un altul la Mânăstirea Zographou, întru pomenirea celor ce au fost ucişi atunci pentru Ortodoxie. Unii susţin că istoria aceasta nu ar fi adevărată. Dar părinţii aghioriţi care timp de 700 ani au ţinut aprinsă candela neadormită la mormântul – nu la cenotaful – Sfântului Cosma au avut perfectă dreptate. În anul 1982, din iniţiativa Sfintei Chinotite, au fost descoperite cinstitele, înmiresmatele, de har izvorâtoarele şi muceniceştile moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma († 1282), cel ce a fost protos al Sfântului Munte în timpul invaziei latino-cugetătorilor.
Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Muntele Athos şi Cipru care au fost ucişi de catolici de la Marea Schismă din 1054 încoace: Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Mânăstirile Zographou, Vatopedu, Iviron, Koutloumousiou, Xenofont, din Kareia şi din Kadara Ciprului
Sfântul Cuvios Nichifor
Sfântul Ierarh Grigorie Palama vorbeşte de încă un astru al Athos-ului care a strălucit prin mărturisire, Cuviosul Nichifor, ,,care a mărturisit mărturisirea cea bună, fiind osândit pentru aceasta la surghiun de către întâiul împărat Paleolog (Mihail), care a îmbrăţişat cugetele latinilor. Acest Nichifor se trăgea din italieni, dar după ce a lepădat reaua credinţă a acelora, s-a alipit Bisericii noastre Ortodoxe”[3].
Între scrierile Sfântului Nichifor este menţionată şi una contra latinilor[4], fiind vorba cel mai probabil de Discuţia noastră, a lui Clement şi Nichifor, cu legatul, despre credinţa ortodoxă. Discuţia este o istorisire care a fost larg răspândită în anii 1277-1378 şi care, pe lângă conţinutul ei dogmatic, descrie persecuţiile monahilor din Sfântul Munte, care s-au împotrivit restaurării relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol în felul pe care-l urmăreau împăratul şi patriarhul. Este unul dintre cele mai însemnate izvoare istorice referitoare la aceste persecuţii (1276), care se distinge prin caracterul său nemijlocit şi prin acurateţea amplasării cronologice.
Să vedem cum descrie însuşi Sfântul Cuvios Nichifor episodul prinderii sale şi mărturia adusă înaintea împăratului Mihail şi latinilor:
,,Când flacăra necucerniciei s-a aprins cu putere pretutindeni, atunci fumul ei a ajuns până la Sfântul Munte, fiindcă împăratul auzise că părinţii au încetat cu totul să-l mai pomenească. Umplându-se de mânie, a trimis la noi mulţime de gealaţi, cei mai cruzi şi mai cumpliţi dintre aghiotanţii săi, care sosind s-au repezit asupra noastră precum câinii sălbatici asupra oilor. Deci după ce au prins toată acea mulţime, acele cete îngereşti ale monahilor, de parcă ar fi fost nişte tâlhari – o, îndurarea Ta, Hristoase Împărate ! –, căpetenia gealaţilor i-a scos pe mulţi dintre ei din Sfântul Munte cu ciomege şi cu multă sălbăticie.
Atunci pe păstorii monahilor i-au trimis legaţi la împărat, iar pe oile cele cuvântătoare ale lui Hristos le-au împrăştiat în surghiunuri, ca pe nişte sclavi, pribegi sau răufăcători, lăsându-le lipsite şi de cele de trebuinţă. Pe noi ne-au suit din nou pe cai şi ajungând la Constantinopol după 16 zile, ne-au dus degrabă la divanul împărătesc.
Împăratul, ascunzându-şi până la o vreme mânia, nădăjduia că ne va aprinde cu linguşiri şi momeli deşarte. La urmă însă, dacă a priceput că lucrul este cu neputinţă, a aprins împotriva noastră, cu toată puterea de care era în stare, văpaia chinurilor, cerându-ne ca ori să ne împărtăşim cu el, şi prin el cu Biserica latină, ori să ni se ia viaţa cu silnicie. Cum însă – cu puterea lui Hristos – nu a izbutit să ne înduplece prin mii de munci timp de 5 luni şi jumătate, a dat asupra mea şi a monahului Clement o hotărâre. Deci, după ce a scris două ordine împotriva noastră pentru legatul papei, ne-a dat spre junghiere în mâinile vrăjmaşilor noştri.
Aceştia, scria, sunt vrăjmaşi temuţi şi potrivnici înverşunaţi ai Bisericii noastre, celei a vechii Rome, pentru care vi i-am trimis sfinţiei voastre celei preaputernice ca, de nu vor voi să aibă împărtăşire cu scaunul apostolic al Romei celei vechi, să-i osândiţi ca să se înfricoşeze toţi cei ce cugetă asemenea lor şi să-i învăţaţi să nu se mai împotrivească, înfruntând ordinele noastre împărăteşti şi defăimându-l pe papă, cel ce este de îngeri cinstit şi de oameni temut.
De cum au auzit acestea veneţienii care ne-au luat în corabie, nesuferind ocara împotriva papei, m-au bătut pe mine, păcătosul, până aproape de moarte, şi voiau să mă arunce în adâncul mării. Dar temându-se de mânia legatului, m-au lăsat pe jumătate mort. Ajungând la Ptolemaida, legatul a luat ordinele împărăteşti şi înştiinţându-se de cele mai sus zise, ne-a adus la cercetare înaintea sa. Şi căutând la noi cu o privire sălbatică şi plină de mânie, a zis:
’Precum se vede şi cum o mărturisesc scrisorile împărăteşti, împăratul n-a aflat nebuni mai mari ca voi în tot Constantinopolul. Pentru aceea v-a trimis ca pe nişte făcători de rele şi v-a dat la moarte. Deci eu rog acum iubirea voastră cea adevărată, ca oameni învăţaţi şi chibzuiţi ce sunteţi, să nu voiţi să staţi împotriva adevărului – ca să ne siliţi să vă pedepsim ca pe nişte vrăjmaşi ai lui –, ci să vă căiţi mai înainte de chinuri, alegând ce este mai bun şi cuvenit.
Aceasta s-o cunoaşteţi, că de când v-aţi despărţit, spre nefericirea voastră, de scaunul apostolesc al vechii Rome, nu mai aveţi nici preoţie, nici botez, ci sufletele voastre vor merge împreună cu trupurile în iad. Cu toţii sunteţi vrednici veşnicei osânde, de nu-i veţi da anatemei pe înaintaşii voştri. De voiţi însă viaţa, mărturisiţi că papa are aceeaşi putere ca Dumnezeu, care va lega şi va dezlega pe pământ (potrivit Matei 16, 19); şi aceasta o va spune fiecare în ziua Judecăţii, oricine ar fi el cu viaţa şi cunoştinţa. De veţi mărturisi acestea, bucuros vă voi trimite unde voiţi. Iar dacă nu, să ştiţi că printr-o moarte rea vă voi lipsi de viaţa aceasta şi veţi moşteni după dreptate focul cel veşnic’.
După ce legatul ne-a zis acestea, noi am strigat îndată cu glas mai puternic ca al trâmbiţei: ’Veniţi la teatru, toţi cei ce iubiţi şi păziţi adevărul ! Întoarceţi-vă cugetele voastre spre cele de sus, ca să vedeţi înfruntarea noastră cu legatul. Şi văzând putrejunea minciunii, osândiţi neputinţa ei şi, dacă vremea o cere, nu vă spăimântaţi de fierberea mâniei ei înverşunate. Iată, acum, cu darul lui Iisus Hristos, noi luăm asupra noastră lupta muceniciei, ca şi când ne-am fi lipsit de viaţă în vremea aceasta de aici’.
Apoi, cu glas liniştit, i-am spus legatului: ’Dacă ne vei întreba din Scripturi, suntem gata să ne apărăm înaintea voastră, în tot ce voiţi. Dacă, iarăşi, veţi vrea să ne pedepsiţi, slujindu-vă de puterea voastră cea tare, faceţi ceea ce voiţi’. Atunci, legatul, nesuferind cererea noastră îndrăzneaţă, s-a întors la locul său. A poruncit însă să fim daţi la temniţă sub straja atentă a unor ostaşi neîndurători, ca să nu primim de nicăieri vreun ajutor omenesc. Deci după ce am răbdat destule chinuri, legatul a trimis în mai multe rânduri pe câte unul, doi sau trei dintre cei mai aprigi şi zeloşi aghiotanţi ai săi să ne cerceteze”[5].
Sfinţiţii mărturisitori s-au apărat zile de-a rândul, cu mult curaj, în faţa anchetatorilor. Au combătut cu argumente teologice nu numai învăţătura despre filioque, ci şi purgatoriul şi folosirea azimelor, până când, printr-o nouă hotărâre, au fost mutaţi în Insula Cipru, locul de pe urmă al exilului lor.
[1] V. Laurent, J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon, p. 423.
[2] Cenotaful (în sens etimologic, ,,mormânt gol”) este un monument funerar ridicat în amintirea unei persoane ale cărei oseminte se află în altă parte.
[3] Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, 2, 2, 2, Părinţi greci ai Bisericii, vol. II, p. 350.
[4] Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Epistola I către Varlaam, 17, Părinţi greci ai Bisericii, vol. I, p. 462.
[5] V. Laurent, J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon, p. 487-493.
