Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XIV)

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XIV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Păcate împotriva fericirii a patra

Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, şi eşti mort (Apocalipsis 3, 1).

 

Morţii cei vii

Este o stare vrednică de plâns peste măsură, printre oameni, în care omul arată viu, dar este mort înaintea lui Dumnezeu. Chipul lui de om viu nu numai că nu-i foloseşte cu nimic, dar încă mai adânc îl duce în pierzanie, căci îl împiedică să vadă la timp moartea sa duhovnicească şi să se păzească de ea. Cine sunt oamenii aceştia care par vii, dar sunt morţi ?

Aceştia sunt toţi cei care trăiesc în păcate de moarte, care se cufundă în nedreptăţi, care nu simt nici foame, nici sete după dreptatea lui Dumnezeu, care nu se interesează de mântuirea sufletului lor, care au căzut în starea de nesimţire duhovnicească.

Viaţa este plină de astfel de morţi vii. Mergi pe străzile zgomotoase ale oraşului, întâlneşti mulţi oameni. Toţi aleargă, toţi sunt prinşi în griji. Unii te cunosc şi te salută. Iar alţii îţi sunt necunoscuţi şi trec pe lângă tine. Dar între cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi câţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu ? Câţi se neliniştesc după poruncile lui Dumnezeu, câţi se gândesc la mântuirea sufletelor lor ?

Aşadar, cel care este viu cu trupul nu înseamnă că este viu şi cu duhul. Semnul de recunoaştere al vieţii şi sănătăţii trupeşti este foamea şi setea. Imediat ce nu mai simte foamea şi setea, moare. Tot aşa viaţa duhovnicească. Cel viu cu duhul flămânzeşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă cineva nu simte nici o foame după Dumnezeu şi după dreptatea Sa, nici o sete de mântuire a sufletului şi de urmare a poruncilor lui Dumnezeu, cu drept putem spune despre el că a murit cu duhul înainte de a muri cu trupul.

Lumea este plină de astfel de morţi vii.

 

Însuşirile morţilor vii

Mortul viu se cunoaşte după aceea că are inima împietrită pentru Dumnezeu. El este cuprins de o oarecare nesimţire înăbuşită faţă de problemele religioase. El este indiferent faţă de credinţă. Pe el îl interesează numai viaţa lumească. Dacă-i vorbeşti despre Dumnezeu, nu se va mişca. Când îi povesteşti despre datoriile lui morale, creştin fiind, te va privi cu o oarecare mirare, ca şi cum i-ai povesti despre vreo legătură dintre el şi vreun oarecare trib de sălbatici de la celălalt capăt al lumii. Pentru el, viaţa este pe pământ şi purtătorul vieţii este trupul. Tot ceea ce foloseşte trupului este bun, şi tot ceea ce stă în calea lui este rău. Pe acestea se înalţă înţelepciunea lui de viaţă şi conştiinţa datoriei lui, de cinste, drept şi morală.

Astfel de morţi vii îşi clădesc viaţa pe nisip. Orice furtună poate să năruiască cele zidite de ei. Orice inundaţie poate să măture aşezământul lor. Moartea pune capăt faptelor morţilor vii. Atunci ei înţeleg că au greşit, dar este prea târziu. Despre astfel de morţii vii Mântuitorul a spus: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? (Marcu 8, 36).

Sfânta Biserică, înţelegând primejdiile ce-i pândesc şi pe cei vii de a cădea în moarte duhovnicească, învaţă pe fiii ei ca în fiecare seară, înainte de culcare, printre celelalte rugăciuni să spună şi acea minunată rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur în care sunt conţinute următoarele cuvinte importante: ,,Şi mă izbăveşte de toată neştiinţa, uitarea, de lenevirea şi de împietrita nesimţire”. Nu există o stare duhovniceacă mai cumplită decât aceea de cădere în nesimţire împietrită. Atunci, pierzând cunoaşterea lui Dumnezeu, de viaţă veşnică, de sufletul său şi preţul lui, el este gata să săvârşească orice păcate şi încă mai adânc să se cufunde în întunericul morţii duhovniceşti. Tot cel care prin împătimirea de păcate cade în nesimţire împietrită îşi ucide sufletul său pentru Dumnezeu şi pentru bucuriile raiului. Un astfel de om este sinucigaş duhovnicesc.

 

Calea spre moartea duhovnicească

Cum au ajuns mulţi oameni la o stare atât de cumplită ? Nu dintr-o dată, ci treptat. Ei au fost poate cândva credincioşi, temători de Dumnezeu. Poate au şoptit rugăciuni în fiecare seară sau dimineaţă. Poate au plâns înaintea lui Dumnezeu, s-au mărturisit, s-au împărtăşit.

S-au tulburat de întrebarea cum să-şi mântuiască sufletele şi au săvârşit chiar unele nevoinţe tainice sau văzute. Au fost poate asemenea îngerilor prin curăţie şi smerenie. Şi iată-i astăzi morţi pentru tot ceea ce este înalt, sfânt, mântuitor.

Cum s-au schimbat ei atât de groaznic ? Dedându-se la început la păcate mici, apoi la păcate mai mari şi mai mari, până ce au ajuns la deplină înstrăinare de Dumnezeu. Un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu spune: ,,Cel ce nu se păzeşte de păcatele mici va cădea în cele mari”. Păcătuirile grele nu vin dintr-o dată. Sufletul omenesc este zidit spre sfinţenie şi unire cu Dumnezeu. Fireşte, el înclină spre fapta bună şi se fereşte de rău. Acest lucru îl ştie perfect şi ispititorul. De aceea, când vrea să stăpânească un suflet, nu-l ispiteşte cu păcate mari care l-ar înfricoşa, ci îl ademeneşte cu păcate mici ,,nevinovate”, până ce îl atrage pe calea răului.

Un seminarist, pe când era elev, era foarte credincios, încât adeseori îl vedeai plângând la rugăciune. Odată, el a spus unui învăţător al său: ,,Îl iubesc pe Hristos şi vreau să pătimesc pentru El. Pentru mine este dulce pătimirea lui Dumnezeu şi sunt gata şi crucea, şi sărăcia să port, şi boala să rabd, şi să mor să fiu veşnic cu Dumnezeu”. Dar a trecut oarecare vreme şi acest minunat seminarist a căzut între tovarăşi răi. Ca urmare a înrâuririi rele a acestora, el uşor-uşor într-atât s-a înstrăinat de Dumnezeu, încât a căzut în nepăsare desăvârşită de cele duhovniceşti, a murit cu duhul şi a încetat să mai flămânzească şi să înseteze după dreptatea lui Dumnezeu.

Nu se întâmplă acelaşi lucru cu atât de mulţi tineri ? Crescuţi de părinţi întru frica lui Dumnezeu, ei ajung într-un mediu rău şi sunt târâţi în plăceri uşoare. La început, ei se lasă pradă desfătărilor ,,celor mai nevinovate”, distracţiilor ,,nevinovate”, renunţă la deprinderile lor evlavioase, încetează a se mai ruga lui Dumnezeu, nu mai merg la biserică şi se ruşinează de convingerile lor religioase. Dar uşor-uşor înaintează în lepădarea de Dumnezeu şi din indiferenţi se fac hulitori de Dumnezeu. Odată porniţi pe panta alunecoasă, ei nu se mai pot opri. Odată prinşi în mreaja diavolului, nu pot să se mai izbăvească de ea. Răul îi ţine în puterea lui. Un păcat naşte altul. Patimile se înmulţesc în suflet, căci ele sunt înrudite între ele şi una naşte pe cealaltă.

Marele cunoscător al vieţii duhovniceşti, Sfântul Paisie Velicicovski spune: ,,Înainte de orice cădere în păcat, diavolii îl conduc pe om la următoarele patimi: uitarea întunecată, nesocotinţa şi necunoaşterea, care sunt întuneric fără lumină. Aceste trei patimi sunt înaintemergătorii oricărui păcat. Din ele răsare nesimţirea sufletească. Mintea, care este ochiul sufletului, se face întunecată şi atunci este înrobită de toate patimile. Înainte de toate se naşte credinţa şovăielnică. Puţinătatea credinţei naşte iubirea de sine, care este început şi sfârşit, rădăcină şi începătură a tot răul. Aceasta este dragoste nebunească faţă de propriul trup, când cineva pretutindeni şi în toate lucrurile alege pentru sine numai cele plăcute … Iubirea de sine naşte nemilostivirea şi iubirea de arginţi. Din acestea două ies toate nenorocirile şi fărădelegile cumplite. Atât la mireni, cât şi la monahi, iubirea de arginţi naşte mândrie. Mândria naşte iubirea de slavă. Iubirea de slavă naşte iubirea de desfătări. Iubirea de desfătări naşte lăcomia pântecelui şi felurite fapte desfrânate. Desfrânarea naşte mânie, care stinge căldura inimii şi este pierzătoare pentru orice virtute”.

Păcatele se înmulţesc degrabă, precum paraziţii. Este suficient să laşi în sufletul tău 2 sau 3 păcate, ca după numai câteva zile să se facă 20 sau 30. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă cu stăruinţă: ,,Vă rog, nu lăsaţi loc nici unui rău în sufletul vostru ! Nu vă amăgiţi cu acest gând pierzător de suflet: dar ce-i asta şi cealaltă ? De aici se nasc nenumărate feluri de rele. Diavolul cel viclean îşi începe lucrările sale de la puţin. De aceea în sufletul nostru este o oarecare ruşine pentru păcat, care nu poate fi ocolită dintr-o dată pentru a se ajunge la neruşinare. Dimpotrivă, sufletul coboară spre pierzanie desăvârşită în chip nebăgat în seamă, puţin câte puţin, când devine nepăsător”.

 

Unde este fericirea ?

Cât de nenorocit este omul când se face rob al păcatului ! El ajunge într-un impas total. Nu ştie încotro să meargă, unde să caute mângâiere. În el a rămas setea după fericire. Dar, din pricina orbirii lui, el caută fericirea acolo unde ea nu este, printre păcate, nedreptăţi, la diavol. Iisus Hristos a spus unde este fericirea – în dreptatea lui Dumnezeu: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura, iar păcătoşii vor să-L corecteze pe Hristos şi să pună un nou cuvânt: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de păcate, că aceia se vor sătura. Se satură oare cei ce însetează după nelegiuiri şi păcat ? Niciodată. Sunt fericiţi ? Deloc. Sunt mulţumiţi că au trăit în nedreptate ? În nici un caz. Priviţi la moartea celor nedrepţi, luaţi aminte la agonia păcătoşilor nepocăiţi, cum toţi aceştia blestemă ziua şi ceasul în care s-au născut, cum scrâşnesc din dinţi mai înainte de a fi plecat întru cele mai de jos ale pământului, cum suspină nemângâiaţi, munciţi de cugetul lor.

Ei nu au fost fericiţi nici în timpul vieţii, ci numai ameţiţi de patimile lor. Aşa cum beţivul îşi închipuie că este fericit atunci când se îmbată, în timp ce oamenii treji din jurul lui văd limpede cât este de nenorocit şi nefericit, aşa cel îmbătat de păcate se amăgeşte pe sine că este fericit, dar îngerii din jurul său văd limpede pierzania lui groaznică şi plâng pentru el. Vai lor, vai celor flămânzi şi însetaţi după păcate ! căci ei beau din paharul morţii pierzania veşnică a sufletelor lor.

Cel mai cumplit lucru în starea vrednică de milă a acestor oameni este aceea că ei nici măcar nu simt pierzania lor, pentru că au ajuns la deplină împietrire duhovnicească. Şi chiar această nesimţire a lor mărturiseşte fără tăgadă neîndoielnica lor moarte spirituală.

Un om mort nu mai simte. El nu se mai interesează unde va fi îngropat. Nu mai tremură când încep să arunce bulgări de ţărână peste coşciugul lui. Totul i-a devenit indiferent. Tocmai asta este starea celor morţi duhovniceşte. Ei sunt indiferenţi faţă de credinţă. Nu-i interesează deloc unde va merge sufletul lor după moartea trupului. Trăiesc numai pentru bucuriile lumeşti. Îi mişcă numai plăcerile de aici. Se vor trezi la adevăr abia în ceasul morţii. Dar atunci va fi mult prea târziu. Vor striga după milă, dar nu va fi cine să le ajute.

Un preot a fost chemat la un om greu bolnav să-l spovedească şi să-l împărtăşească. Cel bolnav îşi petrecuse viaţa în nedreptăţi şi nelegiuiri. Multe păcate de moarte împovărau cugetul lui. Dar el, cel mort cu duhul, înainte să moară cu trupul, în ceasul morţii lui nici măcar nu s-a gândit la soarta lui veşnică de dincolo de mormânt. Dar iată acum s-a înfăţişat înaintea chipului cumplit al morţii palid, cu ochii ieşiţi din orbite, înfricoşat, înconjurat de diavoli, care aşteptau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în locul muncilor. Cei apropiaţi lui, din părere de rău pentru el, l-au chemat pe preot cu nădejdea că acesta îl va ajuta. Cel bolnav însă, care o viaţă întreagă a dispreţuit preoţii, văzându-l a întors capul în cealaltă parte. În sufletul lui răbufneau cele mai potrivnice simţăminte. Ura cea veche faţă de preoţi îl chinuia. Frica de moartea cea de neocolit îl apăsa. Vedeniile groaznice ale diavolilor îl împietriseră. Groaza i-a paralizat dintr-o dată sufletul. A simţit că trebuie să fie ajutat, dar nu avea puteri nici să se roage, nici să se căiască. Abia a putut să grăiască în şoaptă numai acestea: ,,Nu vreau să mor ! … O, mi-am risipit viaţa ! … De acum e târziu ! … Mă duc în iad !” şi a răsuflat deznădăjduit.

Această istorie tristă se repetă cu mulţi creştini, care au ajuns indiferenţi faţă de credinţă. Vai celor ce mor fără pocăinţă ! Pentru astfel de oameni moartea este cu adevărat un trist ,,vai”. Şi totuşi aceasta este doar o mică parte dintre pătimirile care îi aşteaptă dincolo de mormânt. Păcătosul este mort. Cei apropiaţi ai lui spun că el, în cele din urmă, a scăpat de chinuri. ,,A adormit !” spun ei. Dar oare odihnă îl aşteaptă pe cel mort în păcate ? Nu. Sufletul lui intră în lumea de dincolo, cade în mâinile diavolilor chinuitori. Îngerul trimis de Dumnezeu îi stă în calea spre împărăţia bucuriei în care nu poate să intre păcatul şi fărădelegea şi cu glas înfricoşător îi spune: Un vaiu a trecut, iată mai vin încă două vaiuri după acestea (Apocalipsis 9, 12).

Înfricoşător lucru este ca omul să moară în deplină nepocăinţă şi împietrire faţă de Dumnezeu. Unor astfel de oameni nici rugăciunile de pomenire ale Bisericii nu le ajută spre a fi izbăviţi din iad. Acela care mai înaintea morţii sale a murit pentru Dumnezeu, cu greu poate în ceasul morţii să învie pentru bucuria veşnică. Acela care întreaga viaţă s-a deprins cu păcatul, nu poate într-o clipă să se desprindă de el şi să se ridice la virtute, decât numai dacă unele seminţe de bine au rămas în el nestricate, vii şi roditoare. De aceea, cât este vreme trebuie să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să ne ostenim cu osârdie să primim voia Sa mântuitoare. Altminteri, vom muri cu duhul şi vom cădea atât de cumplit, încât nu ne vom mai putea îndrepta.

Mulţi creştini socotesc că stau drepţi, deşi păcătuiesc. Ei sunt înşelaţi în dreptatea lor. Se socotesc vii, deşi au murit pentru Dumnezeu. Se înşală pe sine în viaţa duhovnicească. Câtă vreme omul în chip voit săvârşeşte nedreptăţi şi nu simte munci ale cugetului, nu duce o viaţă duhovnicească şi nu poate să se mântuiască.

Un tânăr monah a întrebat pe stareţul lui: Părinte, ce bine să fac ca să plinesc voia lui Dumnezeu ? Stareţul i-a răspuns: Fiule, dacă vrei să plineşti voia lui Dumnezeu, fereşte-te de toată nedreptatea …, luând aminte că ochii Domnului sunt nesfârşit mai luminoşi decât soarele şi văd pe fiii oamenilor. Nimic nu se poate ascunde de ei, nici gând, nici dorinţă, nici altceva din tainele inimii. Noi cu toţii vom sta înaintea judecăţii lui Hristos şi fiecare va primi osânda după faptele sale.

Fratele iarăşi l-a întrebat pe stareţ: Cum unii mireni, care nici nu postesc, nici nu se roagă, ci doar săvârşesc nedreptatea, se jură şi trăiesc în patimi şi păcate nu se neliniştesc, nu se socotesc deosebit de păcătoşi şi parcă nu cad ? Iar noi postim şi ne rugăm şi ne ostenim să nu pierim şi să mergem în Rai, şi tot ne plângem, ne căinăm şi ne numim păcătoşi şi nevrednici. Ce înseamnă asta ? Stareţul i-a dat următorul răspuns: Drept ai spus despre mireni că nu cad. Căci unii ca aceştia demult au căzut şi atât de adânc încât mai jos de atât nu mai au unde să cadă. De aceea şi vrăjmaşul diavol nu se mai luptă cu ei, căci ei sunt în mâinile lui (Proloage, 22 mai).

Din aceeasi categorie...