Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XIX)
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri (XIX)
de arhimandrit Serafim Alexiev
VI. FERICIREA A CINCEA
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui
Matei 5, 7
Păcate împotriva fericirii a cincea [continuare]
Că judecată fără de milă este celuia ce nu face milă (Iacov 2, 13).
Cruzimea faţă de animale
Să cercetăm în cele din urmă încă un fel de cruzime care este foarte răspândită la noi: cruzimea faţă de animale.
Adeseori, copiii mici vădesc această trăsătură urâtă. Unora dintre ei le place să chinuie animalele: de pildă, trag de urechi puii de pisică şi de căţel, smulg penele păsărilor vii şi altele. Dacă asupra acestor copii nu se intervine la timp cu bună înrâurire, pot să capete caractere pline de cruzime şi, odată ajunşi adulţi, să înceapă să facă încă mai mari acte de cruzime atât faţă de animale, cât şi faţă de oameni. Oare nu aşa s-a dat naştere oamenilor nemiloşi de tot felul ?!
Cât de tristă este imaginea unui căruţaş, de pildă, care îşi bate fără milă calul înhămat să tragă o căruţă încărcată peste măsură, împotmolită în noroiul adânc al unei uliţe desfundate. Calul se sforţează cu ultimele puteri, spre a-şi împlini datoria sa, dar nu poate. Şi iată căruţaşul ieşit din fire bate cu mânie dobitocul lipsit de apărare. Oare în felul acesta îl va face mai bun să împlinească această muncă mai presus de puterea sa ? Oare nu mai degrabă îl va istovi şi mai mult şi îl va face întru totul incapabil de muncă ?
În Sfânta Scriptură se istoriseşte cum Valaam a fost chemat odată de un rege păgân să blesteme poporul evreu. Valaam a călătorit pe măgăriţa sa. Drumul său trecea printr-o trecătoare dintre vii. Întrucât dorinţa lui Valaam nu era bineplăcută lui Dumnezeu, un înger al Domnului s-a aşezat în calea asinei şi ea, văzând pe locuitorul cerului înaintea ei, nu a vrut să meargă mai departe. Valaam a început să o lovească. Ea nu se mişca. Mult a îndurat sărmanul animal loviturile cumplite, până ce, în cele din urmă, printr-o minune a lui Dumnezeu a vorbit cu glas omenesc: Ce ţi-am făcut de m-ai bătut … Au nu sunt eu asina ta, pre care din tinereţile tale ai încălecat până în ziua de astăzi ? (Numerii 22, 28-30).
Atunci Dumnezeu i-a deschis ochii lui Valaam şi el l-a văzut pe îngerul Domnului stând pe drum cu sabie în mână şi a înţeles că asina nu are nici o vină şi că el o lovea în zadar.
Valaam şi asina sa văzându-l pe îngerul Domnului
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia, secolul al XIV-lea
Sunt mulţi oameni care îşi bat fără milă animalele de casă pe unde nimeresc: peste cap, peste picioare, pe spate şi cu ce le cade în mână: cu biciul, cu frânghia sau cu lemn. Dacă sărmanii cai, măgari sau boi ar putea să vorbească precum asina lui Valaam, ar spune crudului lor stăpân: De ce ne baţi ? Nu vezi că noi facem tot ceea ce ne sileşti tu ! Dacă suntem slabi, oare nu eşti tu vinovat de asta, că nu ne hrăneşti bine, şi că ne încarci cu muncă peste măsură ?
În cuvântul lui Dumnezeu este spus: Dreptul are milă de viaţa dobitoacelor sale; iar rărunchii necredincioşilor sunt nemilostivi (Pildele lui Solomon 12, 10). Cel ce îşi bate animalele fără milă săvârşeşte păcat. Căci dobitocul nu este zidit de Dumnezeu spre bătaie, ci să ne slujim de el, hrănindu-l şi îngrijindu-ne de el. Preaînţeleptul fiu al lui Sirah spune: Ai dobitoc, îngrijeşte-te de el (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 23), adică rânduieşte-i adăpost şi hrană, ca să nu îngheţe şi să rabde de foame. Astfel, pentru buna ta purtare cu animalele tale Dumnezeu te va binecuvânta: dobitocul tău va fi sănătos şi se va înmulţi. Nu trebuie să cugetăm că faţă de animale ne este îngăduit să ne purtăm cum vrem. Şi ele simt durerea şi iubesc mângâierea. Purtarea bună le înrâureşte spre bine şi le îmblânzeşte.
Prin ce atrăgeau sfinţii pustnici animalele sălbatice în jurul lor ? Oare nu cu blândeţea lor ? Se istoriseşte despre Sfântul Pavel Obnorvski că, pe când trăia în pădure, departe de oameni, adeseori păsările zburau în jurul lui şi se aşezau când pe umerii lui, când pe capul lui. Vulpile şi iepurii stăteau în preajma sa. Se apropia de el şi un urs mare. Toţi se aşteptau ca el să le dea hrană şi cu lăcomie o primeau din mâinile lui. Acelaşi lucru se ştie despre Sfântul Serafim din Sarov. El hrănea în chip firesc în faţa căsuţei lui din pădure un urs căruia îi dădea pesmeţi din mână. Ursul atât de mult se obişnuise cu el, că sfântul îl putea mângâia pe blana miţoasă şi să-i poruncească.
Chiar cele mai sălbatice fiare se îmblânzesc atunci când li se arată bunătate. Aşa, de pildă, Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan a tămăduit gheara unui leu şi l-a prefăcut din regele pustiei în animalul său domestic. Sfântul Eftimie a plâns o fiară pe care o uciseseră fraţii din mânăstire. Iar la moartea Sfântului Cosma de la Zografu fiarele sălbatice au participat la înmormântarea lui.
Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan şi leul
Înainte de căderea în păcat, animalele vieţuiau paşnic cu Adam, în grădina raiului. Ceva asemănător vedem în viaţa sfinţilor, care au biruit păcatele. Prin sfinţenie, ei atrăgeau în jurul lor fiarele sălbatice, care simţeau în ei harul lui Dumnezeu şi nu se temeau. Sfântul Isaac Sirul zice: ,,De s-a apropiat cel cu smerită cugetare de fiarele însetate de sânge, de cum ele şi-au îndreptat privirea spre el sălbăticia lor s-a îmblânzit. Ele vin la el ca la stăpânul lor, îşi pleacă capetele, îi ling mâinile şi picioarele, căci au simţit că din el iese acea bună mireasmă ce ieşea şi din Adam, până la nelegiuirea sa”.
Sfinţii au îmblânzit şi cele mai sângeroase animale, iar oamenii răi pot sălbătici şi cele mai blânde animale. Nu este evident de aici că păcatul omenesc se reflectă şi asupra celorlalte făpturi mai mici ale lui Dumnezeu ? Legătura aceasta o arată şi Sfântul Apostol Pavel când spune: Toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum (Romani 8, 22), limpede, din pricina păcatului nostru.
Acela care se poartă cu cruzime cu animalele sporeşte suferinţa în lume şi îşi pierde sufletul. Omul bun se cunoaşte după aceea că este milostiv şi faţă de oameni şi faţă de animale. Nu în zadar vorba populară spune despre cel bun că el şi furnicii îi face drum !
Animalele, mai ales cele blânde din preajma noastră, sunt fără apărare. De aceea, Însuşi Dumnezeu pedepseşte aspru pe chinuitorii lor, dorind prin aceasta să ne arate că este păcat purtarea cu cruzime faţă de ele.
În Provadia încă se pomeneşte următoarea întâmplare deosebită. Un măcelar din oraş a plecat la târg, în satul Vetrino, în regiunea Provadia. Acolo s-a întâlnit cu tovarăşi de-ai săi, de breaslă. Au mâncat, au băut. Măcelarul s-a lăudat tovarăşilor lui că poate să jupoaie un miel viu în numai 10 minute. Aceştia nu l-au crezut. Şi au pus rămăşag. Au găsit un miel. Într-adevăr, în numai 10 minute măcelarul a jupuit cu mână iute sărmanul animal şi l-a lăsat. Pe când se desprindea din mâinile lui, nenorocitul miel a început să alerge, a alergat vreo 20 metri, a căzut şi a murit. Mulţi au fost tulburaţi de această cruzime nemaiauzită. În aceeaşi zi, după prânz, măcelarul a pornit către Provadia. Norii au acoperit cerul. Pe când măcelarul se afla pe drum, un fulger a căzut şi l-a ucis. L-au adus mort în casa sa. L-au pregătit pentru înmormântare. Dar şi peste casa sa a căzut un fulger. L-au dus la mormânt. Şi când îl lăsau în groapă, pentru a treia oară a căzut asupra lui fulger … Mai este nevoie să vorbim despre cruzime ? Nu este oare limpede de acum că cel crud, aspru cu oamenii şi animalele este crud înainte de toate cu sufletul său pe care-l ucide, căci el însuşi a ucis în el tot ce era sfânt şi nobil: bunătatea, milosârdia, dragostea ! Să nu fim aspri, şi vom primi milă de la Dumnezeu ! Să luăm aminte: judecata va fi nemiloasă cu cel care nu a arătat milă. Amin.
Stih de aur: Judecată fără de milă este celuia ce nu face milă (Iacov 2, 13).
VII. FERICIREA A ŞASEA
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu
Matei 5, 8
Curăţia este condiţia vederii lui Dumnezeu şi a fericirii.
Dumnezeu ne-a zidit pentru o viaţă de virtute şi pentru curăţie morală, singurele care-l fac pe om asemenea lui Dumnezeu şi fericit. Menirea noastră este înaltă, să devenim biserici preacurate ale Sfântului Duh. Dar după catastrofala cădere în păcat omul nu mai poate să fie întru totul curat, căci se naşte bolnav de păcatul strămoşesc. Singurul cu adevărat curat este Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu grăieşte: Că cine fiind muritor va fi fără de prihană, sau cum va fi drept cel născut din femeie ? Dacă sfinţilor nu crede, şi cerul nu este curat înaintea lui. Cu cât mai vârtos urât şi necurat este omul care bea nedreptatea ca apa (Iov 15, 14-16). Că cine va fi curat de întinăciune ? Nimeni (Iov 14, 4), spune Sfânta Scriptură.
Orice om poate să socotească ca pentru sine cuvintele psalmistului care zice: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6). Viaţa omului începe în păcate şi se petrece în păcate. În tot timpul vieţuirii sale pământeşti, omul păcătuieşte cu voie sau fără voie. De aceea, nu este om care se poate lăuda că s-a păzit de păcat şi că inima lui este întru totul curată.
Dar cuvântul lui Dumnezeu cheamă tocmai pe cei necuraţi să se facă curaţi, căci în curăţia inimii stă ascunsă fericirea creştinului. Numai cel curat cu inima poate să fie în unire cu Dumnezeu şi să se adape din bunătatea Sa nesfârşită cu fericire pentru el. Omul rău nu poate să fie fericit. Căci păcatul este o otravă care ucide bucuria vieţii. Omul rău poate să fie, asemenea alcoolicilor, numai vremelnic îmbătat de desfătările amăgitoare ale păcatului. Dar de cum se trezeşte din beţia sa necurată, se simte jefuit de păcat. Curăţia lui este pierdută din pricina faptei nelegiuite săvârşite. De acum înainte, el îşi poartă povara ruşinoasă a păcatului, apăsat de conştiinţa vinovăţiei sale.
Cumplită este starea acelora care au pierdut curăţia inimii. Aceştia şi în viaţa aceasta se chinuie sub povara păcatelor lor, şi în cea viitoare vor fi departe de Dumnezeu. Îndepărtarea faţă de Dumnezeu începe încă de aici pentru aceia care se întinează cu fapte nelegiuite. Acest proces de înstrăinare conştientă de Dumnezeu, ca urmare a săvârşirii de păcate, este lesne de lămurit psihologic. Dumnezeu este lumina. Iar cel ce săvârşeşte păcatul se murdăreşte şi, fireşte, fuge de lumină, ca să nu se vadă faptele lui, căci sunt întunecate. Că tot cela ce face rele, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui (Ioan 3, 20).
Fugind conştient de la început de Dumnezeu, treptat păcătosul încetează să-L simtă şi treptat începe conştient să-L nege. Sufletul unui astfel de om nu mai poate să oglindească pe Dumnezeu în sine, căci este întinat de păcate. Precum oglinda murdară de noroi nu poate să oglindească în ea obiectele.
Picăturile de rouă, cât sunt de mici, oglindesc în ele soarele şi cerul, căci sunt curate. Şi inima omului, chiar mărginită fiind, poartă cu bucurie în ea pe Dumnezeu, dacă este curată. Ochiul este organul prin care omul primeşte lumina. Dar dacă el se îmbolnăveşte şi se acoperă cu o perdea, omul încetează să mai vadă lumina. Inima este organul în care omul Îl primeşte pe Dumnezeu. Dacă inima se îmbolnăveşte şi se acoperă de păcate, se va întuneca, va orbi pentru Dumnezeu şi va înceta să-L simtă.
Având în vedere acestea, gândiţi-vă cât de mult trebuie să ne păzim inima de păcat. De aceea, preaînţeleptul Solomon povăţuieşte: Cu toată paza păzeşte inima ta, că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii (Pildele lui Solomon 4, 23), adică de ea ţin bucuriile şi necazurile, plăcerea şi necazul.
Dacă omul îşi duce inima în păcat, singur va izgoni veselia duhovnicească dinlăuntrul său, căci conştiinţa, acest glas al lui Dumnezeu în om, va începe să-l chinuiască. Iar când conştiinţa îl munceşte, ce bucurie poate să încerce el ? Dacă însă îşi păzeşte inima de gânduri, simţiri şi fapte pătimaşe, atunci harul lui Dumnezeu va petrece peste el, îl va lumina cu lumina sa lină şi îl va umple cu fericirea drepţilor.
