Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XV)

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XV)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Cum să ne luptăm cu depărtarea de Dumnezeu şi să ne câştigăm râvna

Ce câştig este în aceea să fii în mâinile diavolilor ? Poţi oare să aştepţi fericirea de la vrăjmaşul mântuirii tale ? El îţi otrăveşte şi viaţa pământească, şi bucuria veşnică îţi ucide ! Nebunie peste măsură este să se lase omul în stăpânirea diavolului. Singura purtare vrednică de om este cât mai degrabă să părăsească pe satana şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Oricât de împietrită ar fi inima omului, el este chemat să se întoarcă la pocăinţă. Mulţi pot să învie pentru Dumnezeu dacă înainte de a muri trupeşte învie duhovniceşte. Pocăinţa este pentru toţi pe tot parcursul acestei vieţi. Dar de nesocoteşte aceasta, este pierdut. Căci după moarte nu mai există pocăinţă. Prin pocăinţă, în om pătrund puteri duhovniceşti de viaţă. Atunci inima se încălzeşte iar pentru Dumnezeu, conştiinţa lui se trezeşte. Din inimă încep a-i curge îmbelşugate lacrimi de pocăinţă. Răcirea, acest semn al morţii duhovniceşti, piere, şi în locul ei se iveşte simţământul cald după Dumnezeu. Dintr-o dată, omul începe să simtă foame şi sete după mântuire. Acestea reprezintă semnul limpede al întoarcerii omului din moarte la viaţă. Foamea şi setea îl vor învăţa ce să facă mai departe ca să fie viu. Îl vor învăţa să respire prin rugăciune, să se hrănească prin cuvântul lui Dumnezeu, să se adape din darul sfintelor taine şi să vieţuiască după şi pentru Dumnezeu.

Mult ajută pentru trezirea duhovnicească a omului cugetarea la moarte şi la deşertăciunea a toate cele pământeşti, citirea deasă a Sfintei Scripturi, citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţilor sfinţilor, convorbiri duhovniceşti, participarea la slujbele Bisericii şi luarea aminte la predici şi cuvinte de învăţătură, rugăciunea osârduitoare de acasă şi postul. Cine se străduieşte să săvârşească toate acestea acela se va trezi cu duhul şi va dobândi, pe lângă foame şi sete după Dumnezeu, şi râvnă şi viaţă bineplăcută Domnului. Dar cine nu săvârşeşte toate acestea acela va merge din răceală în nesimţire, din nesimţire în împietrire şi din împietrire către desăvârşita moarte duhovnicească.

Nervul vieţii duhovniceşti este râvna după Dumnezeu. Râvna poate să crească, dar şi să slăbească. Ceea ce stinge râvna sunt păcatele. Cine trăieşte numai spre a-şi fi pe plac, pentru a se sătura cu mâncare şi băutură, ca să se veselească în păcate, desfătări păcătoase şi distracţii şi pentru a săvârşi toate păcatele cu putinţă, acela treptat va înăbuşi cu această cenuşă duhovnicească focul râvnei din sufletul lui şi îl va stinge. Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte prin următoarea asemuire minunată cum se stinge flacăra harului râvnei după Dumnezeu şi cum poate ea să se reaprindă: ,,Precum o candelă ce arde se stinge cu apă sau când se acoperă cu pământ, sau după ce uleiul s-a terminat, sau din pricina vântului puternic, tot aşa focul harului râvnei se stinge sau prin necurăţie, viaţă păcătoasă (precum cu apa), sau cu griji lumeşti peste măsură (ca şi cu pământ), sau cu neaplecare spre evlavie, răceală faţă de Dumnezeu şi nemilostivire (urmare a lipsei untdelemnului), sau prin duhul mâniei, stinsă de duhul urii – diavolul (ca vântul). Deci închide porţile, adică organele: ochii, gura, urechile, ca să nu intre prin ele duhul răutăţii. Dă milostenie, fii stăruitor către Dumnezeu, nu te lega de cele lumeşti, nu te mânia din pricina ocărilor celorlalţi, vieţuieşte curat şi atunci va arde cu putere în tine flacăra râvnei”.

Vrem să aflăm despre noi dacă suntem vii cu duhul, sau suntem aproape de moartea duhovnicească, sau, Doamne fereşte, am murit deja, să înţelegem dacă avem foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu ? Dacă credem în Dumnezeu, dacă ne îngrijorăm de problema mântuirii sufletului nostru, dacă vrem să avem cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, dacă cele frumoase şi înalte ne mişcă, dacă ne înduioşează nevoinţele celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, dacă dorim să învăţăm din pilda lor cum să dăm slavă lui Dumnezeu, suntem vii duhovniceşte. Foamea şi setea după dreptatea lui Dumnezeu sunt garanţia sănătăţii şi vieţii sufletului nostru.

Dar dacă nu credem în Dumnezeu, dacă nu ne dezmeticim la adevărul morţii noastre apropiate şi de neocolit, dacă ne este indiferent dacă suntem virtuoşi sau păcătoşi, dacă nu priveghem asupra conştiinţei noastre, dacă ne învârtoşăm când ni se amintesc îndatoririle noastre duhovniceşti şi de credinţă, atunci suntem în pragul morţii spirituale, sau chiar am murit cu duhul.

În ultimul capitol al Apocalipsei, Domnul grăieşte: Cel ce face strâmbătate, mai facă strâmbătate; şi cel ce se spurcă, mai spurce-se; şi cel drept, mai facă dreptate; şi cel sfânt, mai sfinţească-se. Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsis 22, 11-12).

Va veni negreşit acel ceas în care Dumnezeu va judeca drept ce soartă să se dea fiecăruia în veşnicie. Vai atunci de cei sieşi plăcuţi, sătui de amăgirile păcătoase ale vieţii ! Ei vor fi otrăviţi de fărădelegile lor şi nu vor putea intra în lăcaşurile bucuriei veşnice. Ferice atunci de cei flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, căci aceia se vor sătura. Amin.

Domnul Dumnezeu spune: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa şi să fie viu (Iezechiil 33, 11).

 

 

VI. FERICIREA A CINCEA

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui

Matei 5, 7

Mântuitorul nostru de nimic altceva nu Se arată mai bucuros decât de întoarcerea păcătoşilor. El ne înfăţişează multe căi de mântuire pentru a ne înlesni alegerea uneia dintre ele, cea mai potrivită nouă şi, pornind pe ea, să ne îndepărtăm de păcatele noastre şi să aflăm pe Dumnezeu. Iată, în fericirea a cincea El făgăduieşte milă acelora care ei înşişi arată milă faţă de semenii lor.

Şi este fericire mai mare pentru un păcătos decât aceea să primească mila lui Dumnezeu ? În ce altceva poate să nădăjduiască unul care însetează a se mântui, dar şi-a pătat cugetul cu multe păcate, decât la mila lui Dumnezeu ?! Niciodată păcătosul nu se poate răscumpăra singur dacă Dumnezeu nu îl miluieşte. De aceea se aude atât de des în cântările bisericeşti strigătul: Doamne miluieşte ! Însă de vrea păcătosul să primească mila lui Dumnezeu, el trebuie să răspundă la o condiţie prealabilă de nestrămutat: să fie el însuşi milostiv cu greşelile semenilor lui. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

 

Felurile milosteniei

Fiecare poate să arate milă faţă de cei din jur în cele mai diverse feluri, numai să voiască. Cât de osebite sunt nevoile oamenilor, pe atât de felurite sunt chipurile milei pe care o putem arăta. Nevoile pot fi trupeşti şi duhovniceşti. De aici milostenia faţă de cei în nevoie se poate arăta în parte trupească şi în parte duhovnicească.

Faptele milosteniei pentru uşurarea nevoilor trupeşti ale semenilor noştri sunt următoarele: să hrănim pe cel flămând, să adăpăm pe cel însetat, să îmbrăcăm pe cel gol, să cercetăm pe cel aflat în temniţă, să cercetăm pe cel bolnav, să primim străini în casa noastră, să îngropăm pe cel mort în sărăcie desăvârşită etc.

Încurajându-ne să facem aceste fapte de milostenie, Domnul grăieşte, înfăţişând înfricoşata judecată: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta lui: veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi m-aţi primit. Gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine (Matei 25, 34-36).

Hristos binevoieşte să Se asemene cu oamenii cei mai săraci şi dispreţuiţi din societate, care trăiesc din mila omenească. El chiar îi numeşte fraţi ai săi când spune: Amin zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). De aici se vede că mila arătată unui cerşetor, cuiva căzut în nevoie, unui străin, unei văduve, unui orfan, este mila arătată lui Iisus Hristos Însuşi.

Faptele milosteniei pentru uşurarea nevoilor duhovniceşti ale semenilor noştri sunt următoarele:

 

1) Să întoarcem pe păcătos de la calea lui mincinoasă, povăţuindu-l să se îndrepte;

2) Să învăţăm pe cei neştiutori ce este răul şi binele, de pildă pe acela care nu ştie să se roage să-l învăţăm Rugăciunea Domnească şi alte rugăciuni scurte; celor care nu cunosc Scriptura să le facem cunoscute poruncile dumnezeieşti şi adevărurile de temelie ale credinţei noastre;

3) Să dăm aproapelui nostru sfat bun la timpul potrivit, de pildă să păzim pe cel deznădăjduit de viaţă de sinucidere, să îmbărbătăm pe cei bolnavi, aducându-le aminte să se spovedească şi să se împărtăşească, să întărim pe cei în necazuri, îndemnându-i cu nădejde la Dumnezeu să-şi poarte crucea;

4) Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi – vii şi adormiţi;

5) Să mângâiem pe cei întristaţi din puţinătatea credinţei;

6) Să nu întoarcem răului cu rău;

7) Din inimă să iertăm ocările pricinuite de semenii noştri.

 

Multe sunt chipurile milosteniei, dar la temelie ele sunt unul şi acelaşi lucru: a arăta inimă bună. Căci ce înseamnă să fii milostiv ? Înseamnă să fii împreună pătimitor cu semenii tăi, să simţi necazul când ei sunt în necaz, să te doară când ei sunt în dureri şi nenorociri şi să le alergi în ajutor cu ce poţi.

Despre Dumnezeu este spus în Sfânta Scriptură că El este mult-milostiv şi îndurat (potrivit Iacov 5, 11). Iar credincioşilor le este poruncit: Deci, fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Prin urmare, cel ce este milostiv faţă de aproapele său se aseamănă lui Dumnezeu. Se face asemenea ca un fiu tatălui şi de aceea ca un fiu credincios poate să nădăjduiască să meargă acolo unde este tatăl său şi să moştenească bunurile nespuse ale Împărăţiei Cereşti.

 

Facerea de bine

,,Nimic nu-l aseamănă atât de mult pe om de Dumnezeu precum facerea de bine”, grăieşte Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. Fireşte, omul nu poate niciodată să egaleze pe Dumnezeu în facere de bine. Domnul săvârşeşte binefaceri nesecate şi neîncetate lumii întregi, iar omul săvârşeşte aceasta într-o măsură foarte limitată. Important este că şi el poate să facă bine după puterile sale, numai să voiască aceasta. Lucru de mirare în aceasta însă este că Dumnezeu primeşte ca pe o lucrare extraordinară şi cea mai mică dovadă de milostenie la om, când ea izvorăşte din adâncurile iubirii curate şi a împreună pătimirii dezinteresate faţă de semeni. Dragostea, stăruinţa, jertfelnicia, iată imboldurile nevăzute care dau mare preţ şi celor mai mici faceri de bine. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi lăudat Iisus Hristos văduva care a pus în vistieria templului numai doi bănuţi, în timp ce ceilalţi au jertfit mulţi bani ? Ei însă au dat din prea plinul lor şi prin urmare nici multă dragoste şi osârdie, nici prea multă jertfelnicie nu era în faptele lor.

Dar văduva a dat ultimii ei bani pe care îi avea. Întocmai ca ea ar fi bogaţii, dacă şi ei ar jertfi cu atâta dragoste, osteneală şi jertfelnicie ca ea.

Şi astfel dragostea, râvna şi jertfelnicia dau suflet şi valoare faptelor de binefacere. Cine dă cu dragoste dă întotdeauna mult, căci puţinul dat cu dragoste hrăneşte şi trupul, şi sufletul celui în nevoie. El lucrează şi asupra dăruitorului facerii de bine, căci lărgeşte şi îmbogăţeşte dragostea lui. Şi nimic nu face pe om mai fericit decât dragostea.

Dar dacă noi nu simţim dragoste faţă de semeni sau când omul care are nevoie de ajutorul nostru nu primeşte de la noi, prin calităţile sale, nici simpatie, nici compătimire, atunci să renunţăm oare din pricina aceasta să-l ajutăm ? Nicidecum. Mitropolitul Filaret al Moscovei învaţă astfel: ,,Ca să nu împiedice neajunsurile semenului iubirii tale, cheamă în ajutor smerenia. Chiar dacă nu ai simţământul viu al dragostei, fă bine din ascultare faţă de porunca dragostei. Domnul va vedea nevoinţa ascultării şi îţi va da bucuria dragostei şi prin ea, în acelaşi timp, facerea de bine”.

Din aceeasi categorie...