Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XX)
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri (XX)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Necurăţia lăuntrică şi cea văzută a inimii
Cei curaţi cu inima se cunosc prin aceea că din adâncul sufletului lor plin de har ies în afară cuvinte bune, blânde, purtări cu dragoste, fapte de iubire frăţească. Oare nu Mântuitorul a spus despre cei curaţi cu inima: Omul cel bun din comoara cea bună a inimii scoate cele bune (Matei 12, 35), iar cei necuraţi cu inima se dau în vileag prin aceea că din izvorul cel necurat al sufletului lor ţâşnesc în afară cuvinte necuviincioase, purtări grosolane, fapte rele, lucrări necurate. După cuvintele Mântuitorului: Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spucă pre om (Matei 15, 19).
Acela însă care se întinează nu poate să vadă chipul lui Dumnezeu. Şi nu numai asta. Nu poate să intre nici în pridvorul împărăţiei cerurilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel avertizează pe creştini: Nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9).
De obicei noi numim nedrepţi pe aceia care îşi necinstesc viaţa cu fapte urâte înaintea lui Dumnezeu. Dar în afară de această necurăţie văzută a inimii, care se manifestă prin fapte urâte exterioare evidente pentru toţi, mai există o necurăţie a inimii nevăzută, lăuntrică, ascunsă de privirile din jur, care pentru Dumnezeu nu este cu nimic mai prejos decât necurăţia văzută.
Mântuitorul spune, cum am amintit, că din inimă ies gândurile rele, uciderile, desfrânările etc. Toate acestea îl murdăresc pe om. Dar dacă aceste gânduri rele, ucideri şi altele nu ies dintr-o pricină sau alta din inimă în afară, ci sunt tăinuite înlăuntru ? Atunci este limpede că ele întinează lăuntric pe om. Ele îi pătează inima în care se cuibăresc.
În zadar se mângâie unii că sunt oameni cumsecade şi buni, că nu au săvârşit ucideri, desfrânări, curvii, furturi şi altele. În realitate, dacă nu ai săvârşit ucidere cu fapta, dar în inima ta ai dorit ca aproapele tău să piară, atunci înaintea lui Dumnezeu, care pe toate le vede, tu eşti ucigaş. Dacă te-ai ferit de curvia în faptă, dar priveşti la femeie străină cu gând necurat, tu, după cuvintele Mântuitorului, deja ai preacurvit cu dânsa întru inima ta (Matei 5, 28). Dacă nu furi, dar neîncetat pizmuieşti pe aproapele tău şi doreşti să ai ceea ce el are, în ochii lui Dumnezeu tu nu eşti mai bun decât un hoţ.
În învăţătura duhovnicească a Evangheliei nu este atât de important ca omul să aibă o purtare bună exterioară, cât aceea ca înaintea lui Dumnezeu să fie drept. Tu poţi să treci înaintea oamenilor drept cel mai cumsecade şi mai cinstit om, dar dacă eşti plin de necurăţie lăuntrică şi nu te căieşti pentru ea, eşti urât înaintea Domnului. Căci Dumnezeu nu priveşte la chip, ci la inimă.
Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Dacă tu în chip văzut îţi păzeşti trupul de stricăciune şi curvie, iar lăuntric ai săvârşit fapte de curvie cu gândurile tale, tu eşti desfrânat înaintea lui Dumnezeu şi trupul tău feciorelnic nu îţi va aduce folos … Căci există curvie săvârşită cu trupul, dar şi curvie săvârşită cu sufletul, care intră în unire cu satana. Unul şi acelaşi suflet poate să fie unit sau cu demonii, sau cu Dumnezeu şi îngerii. Când curveşti cu diavolul, sufletul devine nevrednic de Mirele ceresc”.
Pildă de necurăţie duhovnicească
Într-o carte duhovnicească se istoriseşte o întâmplare pilduitoare. La o egumenă a venit să se nevoiască o nepoată de-a ei, fată tânără care voia să închine lui Dumnezeu floarea anilor ei. Tânăra a îmbrăcat rasa neagră a călugăriei şi a început să trăiască ca o monahie bună şi curată. Toate vieţuitoarele din mânăstire se bucurau pentru ea, văzând-o la o înălţime duhovnicească atât de mare, modestă şi bună. Dar nepoata egumenei nu a împodobit multă vreme cu viaţa sa fără de pată această obşte de fecioare. Moartea a răpit-o neaşteptat şi a luat-o în împărăţia ei. Au îngropat-o cu multă plângere şi lacrimi. După o oarecare vreme, maica egumenă, adânc mâhnită de pierderea neaşteptată, s-a hotărât să se roage lui Dumnezeu să-i descopere în ce slavă s-a înveşmântat nepoata ei şi la ce înălţime s-a ridicat ea în rândul fecioarelor celor fericite. Pentru a dobândi mai degrabă plinirea rugăciunii ei, egumena a petrecut în post aspru şi în priveghere istovitoare. Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea şi i-a descoperit soarta de dincolo de mormânt a răposatei. Egumena, spre marea ei înfricoşare, a văzut-o nu în rai, ci în iad, printre flăcările celor mai de jos ale pământului. ,,Dumnezeul meu, pe tine te văd, fiica mea iubită, în focul acesta !”, a strigat ea. ,,Iar eu eram sigură că tu străluceşti printre frumuseţile raiului între îngeri şi fecioare ! Pentru ce eşti astfel pedepsită ?”
,,Pentru aceea că am fost numai înaintea ochilor voştri fecioară şi mireasă neprihănită a lui Hristos, i-a răspuns cea osândită, iar de fapt eram cu totul alta. Adevărat este că nu m-am întinat cu păcat trupesc, dar am avut gânduri necurate, dorinţe necuvioase şi vise nelegiuite. Ele m-au azvârlit în iad. Pe lângă neprihănirea exterioară a trupului meu, nu am păzit şi curăţia lăuntrică a sufletului meu. M-am desfătat cu închipuiri necurate şi nu am socotit asta ca mare păcat. Iar atunci când trebuia să mă spovedesc, conştient, ascundeam aplecările mele trupeşti de duhovnic. Şi iată, ca urmare a toate acestea, după moarte sfinţii îngeri s-au scârbit de mine şi m-au lăsat în mâinile diavolilor. De aceea voi fi veşnic în iad şi niciodată nu voi vedea chipul lui Dumnezeu”.
Cu aceste cuvinte cea osândită a început a ofta şi a scrâşni din dinţi şi s-a pierdut în flăcările iadului.
Unde era vina acestui suflet pierdut ? În aceea că a avut gânduri de curvie şi dorinţe necurate ? Dar oricine le poate avea. Dacă numai pentru gândurile de curvie Dumnezeu ne-ar pedepsi cu focul gheenei, atunci nimeni nu s-ar putea mântui. Şi dacă este atât de cumplită întinarea cu dorinţe de curvie, ce să mai spunem de aceia care s-au întinat cu păcate şi mai grele, cu fapte de curvie ? Atunci cine poate nădăjdui să primească milă din cer ?! Este limpede că Dumnezeu a pedepsit fecioara părelnică nu pur şi simplu pentru gândurile ei de curvie, ci pentru că nu s-a căit şi nu s-a străduit să se îndrepte. Ea a vrut să pară dreaptă, când de fapt trăia în necurăţie ascunsă. De aceea pe lumea cealaltă s-a lipsit de fericirea de a vedea pe Dumnezeu.
Sfântul Marcu Ascetul are întru totul dreptate când spune: ,,Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru mulţimea păcatelor noastre, ci pentru că nu vrem să ne pocăim”. Oare Dumnezeu nu are destul har să spele păcatele nelegiuiţilor ? Dar El ar putea să spele într-o clipă vina tuturor păcătoşilor din toate timpurile ! Dar nu o face, pentru că nu vede în oameni pocăinţă. Iar fără pocăinţă personală, fără scârbă personală faţă de păcat, fără iubirea personală a curăţiei, omul, chiar de ar fi spălat de Dumnezeu, în clipa următoare iarăşi se va murdări, şi în felul acesta se face şi mai vinovat înaintea milei lui Dumnezeu. Ce folos ar avea atunci din spălarea mecanică şi silnică prin atotputernicul har al lui Dumnezeu fără participarea lăuntrică personală ?!
Astfel, este limpede că acela care vrea să primească fericirea de a vedea pe Dumnezeu trebuie ca, prin pocăinţă personală adâncă, să rupă legătura cu păcatele sale, dacă s-a întinat cu ele, iar prin rugăciune fierbinte, dragoste şi nădejde să atragă asupra sa harul cel curăţitor al lui Dumnezeu şi cu hotărâre tare şi personală, ca de acum înainte să nu mai păcătuiască, să păstreze acest har în inima sa, ceea ce îl va face asemenea îngerilor şi capabil să vadă pe Dumnezeu şi să se unească cu El.
Curăţire adevărată a inimii realizează nu acela care se înfrânează numai de la păcat, ci acela care, înfrânându-se de la fapte care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, a trecut şi către treapta următoare, curăţirea inimii de gânduri, simţăminte şi dorinţe păcătoase. Căci în gândul păcătos se ascunde fapta păcătoasă, aşa cum în sămânţă este ascuns viitorul rod.
Cum se dobândeşte curăţirea inimii
Dacă vorbim despre trebuinţa omului de a participa personal la curăţirea inimii sale, nu voim deloc să spunem că această curăţire stă cu totul în puterea omului. Absolut deloc. Este un lucru foarte anevoios.
Este întru totul cu neputinţă dacă omul nădăjduieşte să o realizeze doar cu puterile proprii. Şi totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu se poate realiza. Căci cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27).
Dacă omul neputincios se uneşte cu Dumnezeu şi primeşte harul Său atotputernic, el devine puternic, aşa precum o bucăţică obişnuită de fier, atinsă de un magnet puternic, dobândeşte de îndată proprietăţi magnetice. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a spus vestitele sale cuvinte: Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13).
Dacă eşti sprijinit de Dumnezeu, nu te tulbura ! Cu ajutor din cer poţi dobândi imposibilul: să-ţi curăţeşti inima. Şi asta se întâmplă în felul următor: cu harul lui Dumnezeu poţi să-ţi urăşti faptele rele, care ele în sine sunt vrednice de ură pentru oricine, care nu şi-a pierdut conştiinţa sensibilă. Odată ce ţi-ai urât păcatele, poţi să te şi lepezi de ele, căci nu este grea lepădarea de lucruri pe care omul nu le iubeşte. Lepădarea de faptele şi gândurile rele se face prin sfânta taină a spovedaniei.
Mai departe, după ce te-ai lepădat de gândurile rele, poţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le şi izgoneşti din inima ta la orice atac al lor, punând pe frontul împotriva lor gândurile tale bune, dorinţele bineplăcute lui Dumnezeu şi hotărârile sfinte. Prin chemarea numelui mântuitor al lui Hristos, prin rugăciune, post şi luptă osârduitoare până la capăt, inima se poate curăţi de orice murdărie păcătoasă şi să se prefacă în lăcaş vrednic al Sfântului Duh.
Atunci chiar de ar veni vreo ispită din afară, nu ar putea să cucerească cetatea sufletului şi să întineze lăcaşul inimii, curăţit cu lacrimile pocăinţei. Chiar dacă stăruie să ispitească pe om, nu va reuşi, căci cel ce a iubit curăţia duhovnicească va respinge la timp potrivit orice ispită, astfel încât şi în toiul atacurilor necurate ale celui viclean va rămâne curat. Căci după cuvintele marelui cunoscător al vieţii duhovniceşti Sfântul Marcu Ascetul, nu năpădirea gândului ispititor este păcat, ci împreună-vorbirea prietenească a minţii cu el.
Şi dacă vreun gând ispititor izbândeşte totuşi prin atacul său neobrăzat să lase pe inima omului vreo umbră necurată trecătoare, atunci şi aceasta va pieri izgonită de lumina stării de rugăciune care arde în inimă şi împrăştiată de adierea întristării de pocăinţă. Căci pocăinţa adevărată curăţeşte inima de toată necurăţia. Şi dacă pocăinţa se exprimă prin spovedania păcatelor, peste cel ce se pocăieşte se va pogorî harul cel atotcurăţitor al lui Dumnezeu şi atunci pocăinţa nu numai că va alunga umbrele trecătoare ale ispitelor, dar va şi albi sufletul şi îl va îmbrăca în veşmântul sfinţeniei.
Trepte ale curăţiei inimii
Trei sunt treptele curăţiei inimii. Cel ce se află pe prima treaptă se poartă ca un om sincer. El se osteneşte să nu aibă înlăuntrul său făţărnicie şi bunătate prefăcută. El vrea ca ce are în inimă să-i fie şi pe chip, chiar dacă asta nu este întotdeauna tuturor pe plac. Dacă are faţă de alţii o dispoziţie bună, nu este numai din politeţe, ci este sinceră. Iar dacă are ceva împotriva cuiva, nu îi place să vorbească despre asta pe la spate ci îi spune drept în faţă.
Poporul numeşte astfel de oameni curaţi cu inima, neprefăcuţi sau dintr-o bucată. Ei sunt total opuşi oamenilor făţarnici, care au o curăţie părelnică a inimii, dispoziţie de prietenie prefăcută şi bunătate mincinoasă.
Lumea este plină în ziua de astăzi de oameni făţarnici. Sfântul Tihon din Zadonsk îi aseamănă izvoarelor murdare unde, când este vreme bună, apa se vede curată, chiar dacă pe fundul ei este noroi şi tină.
Tot aşa oamenii făţarnici de multe ori se arată a fi buni şi politicoşi, dar în adâncurile inimii lor se ascunde toată necurăţia: iubire faţă de sine, ură faţă de ceilalţi, mânie, răutate, pizmă etc. Ca să cunoşti ce se află înlăuntrul izvorului, trebuie răscolit cu un băţ sau cu altceva. Atunci apa se tulbură din pricina noroiului care se ridică, şi care se afla pe fund. Tot aşa patimile mascate şi păcatele ascunse se vădesc în omul ,,bun” făţarnic la vreme de ispită. Atunci el îşi arată adevăratul chip.
A doua treaptă a curăţiei inimii au dobândit aceia care biruie neîncetat, cu priveghere neobosită asupra lor, toate ispitele ce vin din afară. Astfel de oameni nu îngăduie în inimile lor nici un gând necurat, nici o dorinţă urâtă lui Dumnezeu, nici un simţământ păcătos. Ei resping, încă de la ivirea lor, orice păcat, pizmă, ură, iubire de sine, mândrie şi în felul acesta ajung a avea nevinovăţia plină de har a copiilor, fără a fi însă necugetaţi şi necercaţi precum aceştia. Dimpotrivă, ei îmbină înlăuntrul lor curăţia copiilor cu chibzuinţa bărbatului adult şi simplitatea în purtări cu cercarea duhovnicească a creştinului întărit prin har. În timp ce treapta cea dintâi a curăţiei inimii poate să fie o calitate firească, a doua se dobândeşte pe calea nevoinţei duhovniceşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
A treia treaptă a curăţiei inimii este nepătimirea fericită, adică atingerea unei astfel de stări harice în care creştinul este stăpân înduhovnicit asupra mişcărilor trupeşti şi sufleteşti, domn deplin asupra dorinţelor şi simţămintelor sale, pe care el le supune raţiunii sale duhovniceşti şi voii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel despre nepătimire: ,,Prin nepătimire eu nu înţeleg altceva decât cerul duhovnicesc în sufletul omenesc; cu adevărat fără de patimă este acela care şi-a curăţit trupul de toată stricăciunea, mintea şi-a înălţat-o mai sus decât orice făptură, toate simţămintele supunându-le raţiunii şi îşi arată sufletul înaintea chipului lui Dumnezeu”.
