Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXI)

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XXI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

 

Nepătimirea este hotarul curăţiei omeneşti

Patimile sunt lanţuri în sufletul omului, care îl lipsesc de bucurie şi libertate. De aceea, omul legat de patimile sale este în mod negreşit nefericit, aşa precum omul prins şi legat în lanţuri de fier este nefericit. Patimile sunt tirani. Şi pentru că omul nu poate întotdeauna să le satisfacă, de aici se iveşte în el foame şi nemulţumire păcătoasă.

Dar oare credeţi că satisfacerea patimilor aduce plăcere ? Nu, tocmai dimpotrivă. Împlinirea lor aduce o nouă suferinţă. Căci după potolirea foamei păcătoase se ivesc remuşcările conştiinţei, care se ridică împotriva satisfacerii patimilor şi a călcării voii lui Dumnezeu. Tocmai aceasta dă esenţă demonică patimilor. Ele îl chinuie pe om şi dacă sunt nesatisfăcute şi dacă sunt satisfăcute. De aceea nevoitorii înţelepţiţi în cele duhovniceşti au aflat ieşire din această muncă în biruirea patimilor, care este cu putinţă numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Omul trupesc îşi este sieşi cel mai mare necaz. Inima nu poate să simtă bucurie până ce nu sunt îndepărtate din ea patimile. Cel mai bine au înţeles aceasta oamenii care duc o viaţă duhovnicească. De aceea, grija cea mai mare a nevoitorilor era de a birui omul trupesc dinlăuntrul lor. Sfântul Efrem Sirul s-a luptat mult cu patimile, prigonindu-l pe purtătorul lor – trupul. Când îl întrebau de ce se chinuie pe sine în felul acesta, el le răspundea: ,,Îl chinui pe chinuitorul meu”.

Fericitul Ieronim, care a însetat să se elibereze de sensibilitatea care îi întina sufletul, a lăsat bogăţiile, luxul şi plăcerile Romei, s-a dus în pustie şi a trăit în rugăciune, post şi lipsire de bunăvoie. Dar tot continuau să-l urmărească închipuiri necurate, tulburând pacea cugetului său şi întinându-i mintea. El scrie pentru sine: ,,De câte ori, de când trăiesc în pustie, mi-am închipuit că încă mă aflu printre ospeţele de la Roma ! Trupul meu era deja mort, dar patimile mele clocoteau încă. Neştiind unde să aflu ajutor, am căzut la picioarele lui Hristos, le-am spălat cu lacrimi şi m-am ostenit să potolesc acest trup neliniştit rămânând săptămâni întregi fără hrană. Îmi amintesc că nu arareori petreceam în suspine neîncetate, bătându-mi pieptul, până ce în cele din urmă Dumnezeu a stăvilit furtuna, dând linişte sufletului meu”.

În felul acesta mulţi sfinţi nevoitori au câştigat fericita nepătimire, în care, robi fiind, au ieşit la libertate şi nu mai simţeau chinul robiei, ci au simţit fericirea fără de sfârşit chiar printre necazurile vieţii. Căci ei au uscat însuşi izvorul nefericirii şi neplăcerii din suflet – dorinţele păcătoase.

Mult adevăr grăieşte Sfântul Nil Sinaitul descriind starea plină de bucurie a nevoitorilor fericiţi ce au dobândit nepătimirea: ,,Cel ce se înfrânează nu este trist că nu a mâncat mâncăruri gustoase, cel curat că nu s-a desfătat de patima ruşinoasă, cel nemânios că nu s-a lăsat pradă răzbunării, cel cu smerită cugetare că este lipsit de cinstiri omeneşti, cel sărac de bunăvoie că a răbdat pagubă. Ei au stins întru totul înlăuntrul lor astfel de dorinţe, şi de aceea nu sunt încercaţi de tristeţe. Căci tristeţea nu-l răneşte pe cel nepătimitor, aşa cum săgeata nu străpunge pe cel îmbrăcat în armură”.

Episcopul Teofan Zăvorâtul spune: ,,Cel nepătimitor s-a făcut nesimţitor faţă de obiectele care trezesc patimile …, chiar dacă acele obiecte s-ar afla înaintea ochilor lui. Aceasta este pentru că el este cu totul unit cu Dumnezeu … el nu mai vieţuieşte în sine, ci în el vieţuieşte Hristos (potrivit Galateni 2, 20). Aceasta este unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea lui Dumnezeu – cea din urmă ţintă a căutărilor duhului omenesc, când el vieţuieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu în el … Astfel de oameni sunt biserică a lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 3, 16) şi duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în ei (potrivit Romani 8, 9).

 

Pilde de curăţie a inimii

Pilda desăvârşită de nepătimire este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care a fost întru totul curat de păcat. Sfinţenia pe care a arătat-o El este cu neputinţă de atins pentru oameni, căci ei se nasc în fărădelegi şi cresc cu înclinaţii păcătoase.

Dintre oameni, Sfânta Fecioară Maria s-a apropiat de idealul curăţiei inimii. Ea este pilda cea mai înaltă de om cu inimă curată. De aceea s-a învrednicit să nască pe Mântuitorul lumii şi să vadă veşnic pe Dumnezeu. După cinstire este mai presus decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Este ocrotitoarea fecioriei şi ajutătoarea tuturor celor care vor să ducă o viaţă curată. De aceea credinciosul se roagă ei în rugăciunile bisericeşti: ,,O, Curată, care ai fost lăcaş curat al lui Dumnezeu, roagă-te împreună cu oştile netrupeşti să-mi săvârşesc calea pământească !”

Toţi cei bineplăcuţi lui Dumnezeu s-au ostenit în chip neprefăcut să dobândească curăţia inimii şi, fiecare după puterile sale, a dobândit-o. Pentru curăţia inimii lor unii au fost învredniciţi să pătrundă în adâncul tainelor cuvântului lui Dumnezeu şi să tâlcuiască locuri din Scriptură cu neputinţă de cuprins cu mintea omenească, alţii au primit darul înainte-vederii şi al proorociei, alţii să tămăduiască prin rugăciuni orice boală în numele lui Hristos, iar alţii să vadă chiar pe locuitorii cerurilor.

Aşa a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov, un nevoitor deosebit de curat cu inima. El însuşi istoriseşte despre sine unui ucenic al său: ,,M-am îndulcit de cuvântul Domnului meu care zice: În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt … Şi am dorit să văd aceste lăcaşuri cereşti. Şi Domnul nu m-a lipsit de mila Sa pe mine săracul. A împlinit rugăciunea mea. Am fost răpit în acele lăcaşuri cereşti, dar nu ştiu dacă în trup sau fără de trup, Dumnezeu ştie, aceasta este cu neputinţă de cuprins cu mintea. Iar despre această bucurie şi dulceaţă cerească pe care am gustat-o, este cu neputinţă să povestesc”. La aceste cuvinte, după istorisirea ucenicului martor, Sfântul Serafim a tăcut, cufundându-se într-o vedere plină de har. Chipul lui s-a schimbat, cuprins de o lumină neobişnuită. El tot a fost cuprins de înflăcărare cerească şi bucurie negrăită. După ce a tăcut un timp, sfântul a tulburat tăcerea spunând aceste cuvinte: ,,Ah, dacă ai şti ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, te-ai hotărî în viaţa vremelnică să rabzi orice scârbe, prigoane şi clevetiri cu mulţumire. Şi dacă ar fi această chilie a noastră plină cu viermi, şi dacă aceşti viermi ar roade trupul nostru toată ziua în această viaţă vremelnică, şi atunci cu dorinţă deplină ar trebui să încuviinţăm la aceasta, numai să nu fim lipsiţi de această dulceaţă cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o celor care Îl iubesc”.

 

Răsplata celor curaţi cu inima

Mare este răsplata celor curaţi cu inima. Lor le este făgăduit că vor vedea pe Dumnezeu. Când ? Este limpede că în veacul ce va să vină, în lumea de dincolo. Dar nici în viaţa aceasta cei curaţi cu inima nu sunt lipsiţi de bucuria vederii şi unirii cu Dumnezeu. Curăţia inimii dă pace conştiinţei. Iar conştiinţa împăcată este cea mai mare mângâiere pentru om. Cei curaţi cu inima Îl simt încă din această viaţă pe Dumnezeu. Îl cunosc cu mintea lor, Îl urmează cu voia, Îl iubesc cu inima. Şi Dumnezeu le dăruieşte să simtă minunata Sa grijă pentru ei. El le poartă de grijă într-un chip deosebit, izbăvindu-i de necazuri, ocrotindu-i în nenorociri, vine la ei în necazuri şi îi proslăveşte încă de pe pământ (potrivit Psalmi 90, 14-16).

Dar deosebit de mare va fi dărnicia lui Dumnezeu faţă de cei curaţi cu inima în viaţa viitoare, unde ei Îl vor vedea faţă către faţă. Aceasta este fericirea îngerilor, care întotdeauna privesc la chipul Tatălui Ceresc (potrivit Matei 18, 10). Aceasta este fericirea celor răscumpăraţi cu sângele Mielului şi îmbrăcaţi în veşminte albe (Apocalipsis 7, 9-10). Aceasta este fericirea celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, care sunt aflaţi de judecata cinstită a lui Dumnezeu vrednici să bea din izvoarele cristaline ale bucuriei veşnice.

Sfântul Ioan Teologul nu a putut să definească mai exact această fericire negrăită din pricina neputinţei limbii omeneşti, încât a trebuit să zică: Încă nu s-a arătat ce vom fi; ci ştim că, când se va arăta, asemenea lui vom fi; că îl vom vedea pre el precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pre sine, precum şi el este curat (I Ioan 3, 2-3). Pentru dobândirea acestei fericiri cereşti merită ca omul să facă orice efort şi să se ostenească.

Sfântul Apostol Pavel, care s-a învrednicit să vadă şi al treilea cer, spune că cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9).

Aşadar, să ne curăţim şi noi inima de păcate, luând aminte la următoarele cuvinte ale Sfintei Scripturi: Deci aceste făgăduinţe având, iubiţilor, să ne curăţim pre noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu (II Corinteni 7, 1). Şi atunci harul lui Dumnezeu va petrece neîncetat întru noi şi Însuşi Dumnezeu încă de aici din viaţa aceasta va veni şi se va sălăşlui în noi, iar în veacul viitor ne va învrednici să-L vedem aşa cum este. Amin.

 

Stih de aur: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu (Matei 5, 8).

 

Păcate împotriva fericirii a şasea

Nu va intra întru dânsa [cetatea cerească] tot ce este spurcat, şi face spurcăciune, şi minciună; fără numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului (Apocalipsis 21, 27)

 

Fecioară preaminunată, dar nebineplăcută lui Dumnezeu

La începutul veacului al IV-lea, când pe tronul împăraţilor romani stătea scârbavnicul împărat Maximian, vrăjmaş neîmpăcat al credinţei creştine, în cetatea Alexandriei trăia o fecioară neobişnuit de frumoasă, de obârşie împărătească, pe nume Ecaterina. Primise o educaţie înaltă, era înţeleaptă şi foarte bogată. Fii de seamă ai unor oameni importanţi îi voiau mâna, dar ea îi respingea pe toţi. Mama ei era creştină în ascuns, căci în vremea aceea creştinii erau cumplit prigoniţi. Atunci când apropiaţi şi rude o sileau pe Ecaterina să se căsătorească, ea respingea propunerile spunându-le: ,,Găsiţi-mi un tânăr care să-mi fie egal prin obârşia sa nobilă, prin bogăţia, frumuseţea şi educaţia sa şi eu mă voi căsători cu el. Dar dacă îi lipseşte una dintre aceste calităţi, nu pot să-l iau”. Mult timp au căutat un astfel de tânăr, dar nu au aflat.

În acelaşi timp, în afara cetăţii, într-un loc ascuns trăia un preot sfânt, la care mama Ecaterinei mergea des. Ea a dus-o odată la el şi pe fiica sa, dorind să primească sfatul lui plin de har. Bătrânul sfânt a văzut-o pe Ecaterina, a vorbit cu ea şi s-a minunat de înţelepciunea ei. Auzind ce condiţie punea ea pentru a se căsători i-a zis: ,,Eu cunosc un tânăr preaminunat care te întrece cu mult în toate calităţile tale. Frumuseţea lui întrece strălucirea soarelui, înţelepciunea lui cârmuieşte lumea. Bogăţiile lui sunt răspândite în lumea întreagă. Iar obârşia lui este nobilă în chip de necuprins. Auzind aceste cuvinte, Ecaterina, crezând că i se vorbeşte de vreun rege pământesc, s-a tulburat cu duhul şi a întrebat: ,,Adevărate sunt cele ce-mi spui ?” Bătrânul a răspuns că este adevărul adevărat, că acest tânăr minunat nu are tată pământesc, că s-a născut dintr-o fecioară preacurată de obârşie împărătească – din Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care stă mai presus de îngeri şi este cinstită ca împărăteasă cerească. Ecaterina a întrebat: ,,Pot să-l văd pe acest tânăr minunat ?” Bătrânul i-a răspuns: ,,Dacă săvârşeşti acestea pe care ţi le voi spune, te vei învrednici să-i vezi prealuminatul chip”. Şi a scos o icoană în care era înfăţişată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu pruncul dumnezeiesc în braţe şi i-a întins-o zicându-i: ,,Iată chipurile maicii minunate şi încă şi mai minunatului său fiu. Ia aceasta, închide-te în camera ta şi roagă-te cu evlavie noaptea întreagă la chipul ei. Ea îţi va arăta pe fiul ei”.

Sfânta Mare Mucenică Ecaterina

Ecaterina a făcut după sfatul bunului bătrân. Noaptea întreagă s-a rugat în camera ei şi de oboseală a adormit. Şi iată că în vis a văzut vie pe Împărăteasa Cerurilor cu Pruncul cel dumnezeiesc în braţe. Din chipurile lor se revărsau raze mai puternice decât cele ale soarelui. Dar Ecaterina oricât se străduia să vadă chipul Lui nu putea, căci acesta era întors în cealaltă parte. Când a încercat să meargă înaintea Lui, El S-a întors şi iarăşi şi-a ascuns chipul. Asta s-a întâmplat de trei ori. Atunci fecioara a auzit pe Sfânta Maică spunându-i Fiului: ,,Fiule, vezi pe roaba ta Ecaterina cât este de frumoasă şi bună”. Iar El i-a răspuns: ,,Ea este dimpotrivă întunecată, neobrăzată şi nu pot să o privesc câtă vreme stă în necurăţia ei păgânească şi nu se spală de păcatele ei”. Sfânta Fecioară Maria a zis: ,,Te rog, Fiul meu preadulce, spune-i ce trebuie să facă spre a se învrednici de vederea prealuminatului Tău chip pe care şi îngerii însetează să-l vadă”. Hristos i-a răspuns: ,,Să meargă la bătrânul acela care i-a dat icoana şi aşa cum el o va învăţa aşa să facă”.

Ecaterina a mers hotărâtă încă din zori a doua zi la bătrân. El i-a descoperit tainele credinţei creştine şi a botezat-o. În noaptea următoare, fecioara, acum spălată de păcatele ei, s-a învrednicit să vadă preaminunatul chip ca de soare al dumnezeiescului prunc căruia cu dragoste i-a închinat viaţa şi căruia după o anumită vreme i s-a încredinţat cu bucuria muceniciei. Ea a devenit în biserică cunoscută îndeobşte ca Sfânta Mare Mucenică Ecaterina.