Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXII)

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XXII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

Sfântul botez spală păcatul originar

Ce a înfăţişat-o înaintea ochilor luminaţi ai Mântuitorului pe preafrumoasa altminteri şi nobila fecioară Ecaterina ca întunecată şi necuviincioasă ? Păcatul originar care încă nu fusese spălat în ea, deoarece nu fusese botezată. De aici putem trage concluzia că păcatul răpeşte până şi chipul sufletului celui mai frumos om. Noi nu vedem acest lucru cu ochii trupului, dar Dumnezeu vede şi Se scârbeşte de sufletul necurăţit prin darul botezului. Cel necurat cu inima nu poate să vadă chipul lui Dumnezeu. Nici Sfânta Ecaterina nu s-a învrednicit până la botezul ei să vadă chipul pruncului dumnezeiesc. Dar după ce s-a botezat şi s-a spălat în baia harului dumnezeiesc care curăţeşte sufletul de toată întinarea păcătoasă, ea, cea urâtă în ochii lui Dumnezeu, dintr-o dată s-a făcut frumoasă la chip, asemenea îngerilor. Abia atunci s-a învrednicit să vadă la chip pe pruncul dumnezeiesc.

Iisus Hristos a venit pe pământ ca să ne spele de păcatul originar şi de urmările lui cumplite. El a venit să ne facă, din fii ai diavolului, fii ai lui Dumnezeu. Păcatul dintru început, care s-a răspândit de la Adam şi Eva asupra întregului neam omenesc, ne-a despărţit de Dumnezeu; botezul însă ne apropie de Dumnezeu. În botez se împlineşte această mare minune, că omul necurat se face curat, şi păcătosul drept. Cel spălat de păcatele sale în sfântul botez poate iarăşi să se unească cu Ziditorul său. Prin botez ne însemnăm ca mădulare ale împărăţiei lui Dumnezeu şi devenim supuşi ai ei, numai să nu cădem din ea prin întoarcerea la păcate şi supunerea faţă de diavolul, de care ne-am lepădat la botez. Fără botez nu există mântuire pentru omul căzut de la Dumnezeu, nu există spălare de păcatul originar. De aceea Iisus Hristos a zis: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16).

Cât de puternic să ne înfricoşăm de aceste cuvinte noi, creştinii de astăzi ! Mai cu seamă aceia dintre noi care au copii. Aceşti copii sunt comorile lui Dumnezeu, daruri cereşti date părinţilor, căci Dumnezeu dă viaţă. Dar aceşti copii, ca toţi oamenii, se nasc cu păcatul originar şi au nevoie de baia harului botezului pentru a se spăla de păcat şi a se face moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Fără curăţirea de păcate nimeni nu poate să meargă la Dumnezeu şi să vadă chipul Lui. În cuvântul lui Dumnezeu este spus despre cetatea cerească, unde veşnic se vor bucura cei mântuiţi: Nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat (Apocalipsis 21, 27).

Şi câţi părinţi din ziua de astăzi îşi lasă odraslele fără botez ! Aceasta înseamnă că ei înşişi le închid calea către bucuriile veşnice ale cerului, în acelaşi timp lipsindu-i de harul mântuitor al lui Dumnezeu, Singurul care îl poate face pe om bun, curat şi drept.

O, mame şi taţi, gândiţi-vă ce rău pricinuiţi celui mai scump odor, odraslele voastre nebotezându-le sau după botezul lor needucându-le în adevărurile sfintei noastre credinţe ! Botezaţi-vă copiii ! Încredinţaţi-i lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi va păzi virtuoşi, ascultători şi curaţi.

Păcatele de după botez

Până aici am stabilit că păcatul originar este piedică pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi în calea vederii chipului Lui. În afară de păcatul originar există încă o piedică de seamă în calea mântuirii noastre. Acestea sunt păcatele săvârşite după botez. La botez noi ne lepădăm de diavol şi de faptele lui. Iar odată cu păcatele săvârşite după botez noi ne lepădăm de Dumnezeu şi de harul Său şi ne întoarcem la supunerea faţă de diavol. Însă din sufletul în care se sălăşluieşte diavolul piere lumina raiului şi pe el pune stăpânire întunericul cumplit al iadului.

Sfântul Macarie Egipteanul grăieşte: ,,Aşa precum o casă în care nu locuieşte stăpânul se cufundă în întuneric, lipsă de slavă, şi se umple de necurăţie şi gunoi, tot aşa sufletul, dacă nu este locuit de Stăpânul lui împreună cu îngerii, se umple de întuneric păcătos, de patimi ruşinoase de toată necinstea”. Dumnezeu este lumină, diavolul este întuneric. Cel ce urmează voia satanei se condamnă pe sine la întuneric veşnic. Unul ca acesta în mod firesc nu poate să vadă chipul luminat al lui Dumnezeu, căci el este departe de Acesta. Ce întuneric cumplit aduce cu sine satana se poate vedea cel mai bine din următoarea pildă.

Într-o noapte a venit la Sfântul Serafim de Sarov, cu treburi, o monahie, în acest timp el îşi săvârşea rugăciunea. Pe neaşteptate, în chilia lui s-a făcut atât de întuneric încât cea venită s-a speriat şi a căzut la pământ de spaimă. Când şi-a venit în fire, Sfântul Serafim i-a zis: ,,Ştii tu, bucuria mea, de ce într-o zi atât de senină s-a făcut dintr-o dată atât de întuneric ? Aceasta este din pricină că eu m-am rugat pentru un suflet păcătos răposat şi m-am smuls din mâinile însăşi satanei. De aceea, acesta atât de mult s-a mâniat împotriva mea, încât el însuşi a zburat aici. De acolo şi acest întuneric !”

Dar satana nu s-a înfăţişat numai în chipul său firesc întunecat. El face asta foarte rar. Cel mai adesea se preface în înger de lumină (potrivit II Corinteni 11, 14). Dar şi atunci scopurile lui sunt întunecate. Amăgindu-i cu lumina sa mincinoasă, el se osteneşte să-şi cufunde victimele într-un întuneric mai mare. În lumina mincinoasă, de pildă, se iveşte el când prezintă o faptă rea ca fiind foarte bună şi de folos, ca să silească pe oamenii uşuratici mai lesne să o împlinească. În lumină se înfăţişează atunci când în numele ştiinţei spune că nu există Dumnezeu. În lumină se arată atunci când prin bucurii lumeşti, îndoielnice, atrage sufletele pe calea păcatului, ca să le ducă la chinuri veşnice.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, înfăţişând cursele satanei, spune că el duce război cu toţi, dar nu în acelaşi chip. Pe unii îi ţine în robia păcatului; pe alţii, care vor să se izbăvească de această robie, le insuflă să nu facă nimic; iar un alt treilea fel de oameni se amăgesc că, fără să ia aminte la căderile lor în păcat, pot să meargă către desăvârşire; iar pe un al patrulea fel îi amăgeşte să se folosească de virtuţile lor spre pierzanie, ca de exemplu le insuflă să se mândrească cu ele. Vrăjmaşul mântuirii noastre caută în orice chip să ne ducă în întunericul său. Dacă reuşeşte să facă asta, el ne duce de la o treaptă a pierzaniei la alta, mai adâncă.

Păcătosul are o minte mai întunecată. De aceea el vede totul stricat. Ochii lui duhovniceşti sunt întunecaţi. El nu mai are gust pentru gândurile bune. Precum musca iubeşte să se aşeze nu pe flori, ci pe necurăţii, aşa el fuge de cuvintele mântuitoare şi îşi hrăneşte sufletul cu închipuiri necurate şi cu fapte întunecate. Cele din urmă devin pentru el o necesitate. Din repetarea deasă a păcatelor sufletul lui se face întru totul întunecat şi orbeşte: ,,Această orbire înrădăcinează în el obiceiul de a greşi neîncetat şi a păcătui în aşa fel încât el, nenorocitul, târât de fapta păcătoasă către o robie mai mare şi din orbire spre păcate mai mari, se învârte ca o moară de apă şi se va învârti aşa întreaga lui viaţă până la moarte dacă nu vine harul osebit al lui Dumnezeu în ajutor spre mântuirea lui” (Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul).

Păcatul este mai cumplit decât satana

Aşa după cum cei curaţi cu sufletul sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tot aşa cei necuraţi cu sufletul se fac chip şi asemănare diavolului, care nu în zadar este numit duh necurat (potrivit Marcu 3, 11). Dumnezeu singur dăruieşte fericirea. Diavolul îi minte pe prietenii săi că îi va face fericiţi, dar de fapt îi duce în cele mai mari nenorociri.

Câtă vreme un suflet este curat, diavolul nu are putere asupra lui. El se străduieşte ca într-un fel să-l amăgească şi să-l ducă în păcat, să-l ispitească şi să-l întineze şi atunci să se năpustească asupra lui şi să-l ucidă. Păcatul este întuneric, iar diavolul este un tâlhar care la acoperirea întunericului îşi săvârşeşte nelegiuirile. Precum lupul la lumina zilei nu îndrăzneşte să se apropie de stână, dar de îndată ce se lasă o ceaţă deasă vine fără frică, tot aşa diavolul. Cât timp vede că sufletul credinciosului este curat ca ziua dată de Domnul, nu îndrăzneşte să se năpustească asupra lui în chip făţiş, ci numai de departe îl ispiteşte şi caută să-l înşele. De îndată însă ce sufletul se întinează cu păcat şi asupra lui cade ceaţa fărădelegii, atunci diavolul se năpusteşte, pune stăpânire pe el şi se apucă să-l muncească.

De obicei diavolul pune stăpânire mai lesne pe aceia care nu luptă împotriva lui. El îi chinuie pe prietenii săi, căci faţă de vrăjmaşii săi, care i se împotrivesc, este neputincios. Iar vrăjmaşi ai diavolului sunt aceia care plinesc poruncile lui Dumnezeu şi se supun voii Lui. De aceea s-a spus credincioşilor: Supuneţi-vă, drept aceea, lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi (Iacov 4, 7).

De aici vedem că ceea ce ne supune diavolului nu este puterea lui, ci păcatul nostru. Şi aceasta înseamnă că cel care ne pierde de fapt nu este satana, ci propria noastră cădere în păcat. De aceea are întru totul dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur când spune că păcatul nostru este un demon mai rău pentru noi decât satana însuşi. Satana nu ne poate lipsi cu sila de cer. Căci el nu a primit de la Dumnezeu putere să-i piardă pe oameni, ci numai să-i ispitească. Nevoitorilor cu trezvie şi lucrătorilor virtuţii de Dumnezeu iubitori nu le poate face nimic, dimpotrivă, împotriva voii lui lucrează împreună cu ei, ca aceştia să primească mai multe cununi, după biruinţele pe care le-au avut asupra lui. Iar păcatul săvârşit de bunăvoie ne îndepărtează de Împărăţia Cerurilor. De aceea păcatul este pe drept cuvânt numit ,,diavol de bunăvoie, nebunie” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Păcatul îl predă pe om chinurilor veşnice în cele mai de jos ale pământului, dar el şi în viaţa aceasta adeseori îl chinuie pe om ca în iad. Când femeia naşte, oricâte dureri încearcă în timpul naşterii, suferinţa piere după aceea. Nu la fel este firea păcatului. Sufletul care naşte păcatul nu încearcă dureri, ci o oarecare desfătare necurată. Dar după ce îi dă naştere, începe să se muncească cumplit. Iar păcatul nu îl munceşte numai pe săvârşitorul său, ci adeseori pricinuieşte suferinţe de nespus şi semenilor lui. Pe lângă un om păcătos suferă mulţi.

Sfântul Prooroc Iona aruncat în mare, înghiţit de chit şi apoi aruncat la mal când s-a pocăit de păcatul său

Ce povară cumplită este păcatul şi câte pătimiri pricinuieşte celor din jur se vede din istoria Sfântului Prooroc Iona. El a săvârşit păcat când nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu să meargă în cetatea Ninive şi să propovăduiască acolo pocăinţa. Fugind de Dumnezeu, el s-a urcat într-o corabie, mergând în altă direcţie. Dar, pentru păcatul lui, Dumnezeu a stârnit o furtună cumplită pe mare. Marinarii s-au înfricoşat şi au început să arunce toate poverile din corabie, dar în mod straniu corabia nu se făcea mai uşoară, căci în ea rămăsese cea mai mare greutate: păcatul proorocului. Abia când l-au aruncat în mare pe Iona cel vinovat de păcat corabia s-a uşurat şi furtuna s-a potolit.

Dacă pentru un păcat Dumnezeu a stârnit o astfel de furtună cumplită pe mare, încât întreaga corabie era să se scufunde, atunci pentru mulţimea păcatelor noastre, ce furtuni şi uragane trebuie să stârnească Dumnezeu în viaţa noastră ! El chiar le îngăduie în realitate, ca să ne pedepsească.

Priviţi în trecut, priviţi prezentul, câte furtuni sunt în istoria omenirii ! Câte corăbii cu popoare întregi s-au cufundat în adâncurile pierzaniei sub înrâurirea acestei poveri cumplite: păcatul omenesc.

Câte naufragii nu au cutremurat omenirea ? Dacă şi luntrile noastre se leagănă astăzi pe valurile vieţii, nesigure şi tulburi, dacă şi ele sunt primejduite să se scufunde, este limpede că povara păcatului este pricina acestui lucru. Să aruncăm această povară şi să ne uşurăm şi vom fi luminaţi şi ne vom mântui !