Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXIII)
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri (XXIII)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Inima este zidită spre curăţie
Inima omului este zidită nu spre necurăţie, ci pentru sfinţenie. Ea nu trebuie să fie bârlog pentru duhuri necurate, ci biserică a Sfântului Duh. Ea nu trebuie să se umple cu patimi, fărădelegi şi întinări, ci cu virtuţi, simţăminte sfinte şi lumină duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: ,,Dacă cineva va pune în dulapul cu haine peste hainele tale noi o haină murdară, nu ai socoti aceasta ca o jignire nemaiauzită ? Sau dacă cineva va pune într-un vas de aur, unde se pun cele mai scumpe uleiuri cu bună mireasmă, necurăţii sau ceva urât mirositor oare nu chiar l-ai bate pentru această faptă a lui ? Cât de multă grijă avem de cele mai obişnuite obiecte lumeşti: haine, vase, farfurii, pahare ! Atunci de ce socotim sufletul ca mai puţin important decât acestea, şi acolo unde s-a vărsat mirul duhovnicesc al Sfântului Duh aruncăm necurăţii diavoleşti, fărădelegi satanice şi fapte desfrânate ?”
Acela care nu adună în sufletul său comorile harului, ci îl umple cu păcate, patimi şi fărădelegi, el singur goneşte de la sine Sfântul Duh şi face să se sălăşluiască acolo duhul cel necurat al răutăţii, cum s-a întâmplat cu Saul. Dar vă amintiţi ? De cum a intrat duhul necurat în Saul, a început să-l muncească, încât tânărul şi curatul ales al lui Dumnezeu David a trebuit să-i cânte din harfă psalmii săi plini de har ca să alunge duhul cel rău. Aşa chinuie duhul cel rău pe toţi cei ce i se supun de bunăvoie, călcând voia lui Dumnezeu şi care s-au făcut următori voii diavoleşti. Şi pentru oameni ca aceştia sunt necesare harfa şi psalmii lui David, şi mai cu seamă virtuţile lui. De cel care iubeşte viaţa virtuoasă diavolii singuri fug de el, căci nu pot suferi lumina virtuţii. De aceea, acela care vrea să se elibereze de robia ruşinoasă a diavolului trebuie să-L iubească pe Dumnezeu, Singurul care poate să sădească adevărata virtute în inima omului şi să o curăţească de toată murdăria.
Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,De ce este legată inima omului, aceea se face idol pentru el. Dacă inima însetează întotdeauna după Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi şi stăpânitorul inimii lui. Aşa cum vreascul aruncat în foc nu poate să se împotrivească puterii acestuia, ci de îndată arde, tot aşa diavolii care vor să năpădească un om ce s-a învrednicit de darurile Sfântului Duh sunt arşi şi nimiciţi de puterea de foc a lui Dumnezeu, numai ca omul să fie întotdeauna legat de Domnul şi să-şi pună în El toată nădejdea sa. Şi dacă diavolii ar fi puternici ca pietrele munţilor se vor topi de rugăciune precum ceara de la faţa focului”.
Şi sfinţii pot să cadă, şi păcătoşii să se îndrepte
Omul are o astfel de fire, spune acelaşi părinte, încât şi cel ce se află în prăpastia patimilor şi în robia păcatului poate să se întoarcă la bine şi cel ce este legat de Sfântul Duh şi este adăpat de ceruri are putere să se întoarcă la rău. Acest din urmă lucru se întâmplă nu pentru că Dumnezeu este neputincios în a ajuta, ci din pricină că ,,oamenii nu se pun de acord cu harul, din care pricină cad în mii de rele”. Faptul că Dumnezeu este în stare să ridice la sfinţenie şi pe cel mai vrednic de plâns dintre păcătoşi dovedeşte că nu poate fi atribuită căderea în păcat harului, chipurile, slab al lui Dumnezeu, ci încălcării voii Lui şi libertăţii noastre îndreptate spre rău.
Să ne îmbărbăteze acest adevăr plin de bucurie, că cel mai mare păcătos poate să se smulgă din mâinile satanei şi să se unească cu Dumnezeu. Dacă trăim în întunericul fărădelegilor, putem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu care ne este dat prin sfânta taină a botezului, să intrăm în lumina împărăţiei lui Dumnezeu şi să vedem chipul Său minunat.
Dacă Domnul Iisus Hristos deschidea ochii orbilor, tămăduia pe slăbănogi, învia morţii, izgonea duhurile rele din cei demonizaţi şi vindeca în tot chipul bolile trupului, cu atât mai mult va lecui sufletul care se întoarce la el şi îl va ajuta să dobândească sănătatea duhovnicească, care se caracterizează prin înnoirea minţii, pace în gânduri, viaţă în fapte bune şi curăţie duhovnicească.
Dar dacă cineva alege să trăiască în patimile şi păcatele sale dragi, fireşte, nu va primi ajutorul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acesta într-atât de mult se va alipi de legăturile lui iubite cu patima, încât, după un timp, chiar de va voi să se elibereze de ele nu va putea.
Sfântul Macarie cel Mare spune: ,,Patima cu care omul nu se luptă cu bărbăţie îi este plăcută. Ea îl stăpâneşte, îl împovărează şi se preface pentru el în lanţuri şi în piedică în calea minţii spre a se întoarce la Dumnezeu, spre a se face vrednic de împărăţie şi a primi viaţa veşnică. Un astfel de om petrece şi viaţa aceasta în întuneric şi după moarte va merge în şi mai mare întuneric, din pricina păcatului care l-a înrobit. Dar dacă se eliberează din nelegiuirile sale, după întunericul acestei vieţi, el ar putea să moştenească lumina veşnică a împărăţiei cerurilor”.
Sfântul Macarie cel Mare aseamănă moartea cu naşterea. Precum maica poartă în întunericul pântecelui său copilul până ce se naşte, şi dintr-odată iese la lumină, aşa şi drepţii şi cei ce se pocăiesc trec după moartea lor de la întunericul vieţii pământeşti în lumina vieţii veşnice. Dar dacă se întâmplă ca urmare a vreunei neorânduiri păcatul să moară în pântecele maicii, el trece din moarte la moarte şi din întuneric la întuneric. Aşa se întâmplă şi cu păcătoşii nepocăiţi. Munciţi de păcate încă din viaţa aceasta, ei merg după moartea lor la munci încă mai mari, şi din întunericul vieţii de aici cad în întunericul veşnic al iadului negrăit mai cumplit.
Pocăinţa readuce curăţia minţii
Ce trebuie să facem ca să nu se abată asupra noastră această soartă cumplită ? Singura ieşire pentru noi, păcătoşii, care nu ne-am păzit haina cea albă a nevinovăţiei primită la botez neîntinată, ci am murdărit-o cu păcate, este aceasta: să ne pocăim ! Trebuie să ştim că, de nu ne pocăim, stârnim încă mai mult mânia lui Dumnezeu chiar decât cu păcatele noastre. Iar pocăinţa ne va împăca cu Dumnezeu. Ea ne va înapoia curăţia. Ne va ridica din bezna păcătoşeniei la înălţimile luminoase ale sfinţeniei, de unde vom putea vedea pe Dumnezeu şi ne vom desfăta veşnic de chipul Său luminos ca focul. Pocăinţa, ca un al doilea botez, ne va spăla de întinăciunea fărădelegilor noastre şi ne va readuce bucuria mântuirii.
Arătând că pocăinţa este calea de înnoire, Sfântul Antonie cel Mare spune: ,,Când în om încetează împărăţia păcatului, atunci în suflet se iveşte Dumnezeu şi îl curăţeşte împreună cu trupul. Şi dacă împărăţia păcatului trăieşte în trup, atunci omul nu poate să vadă pe Dumnezeu …, căci în sufletul lui nu are loc lumina, care este vederea lui Dumnezeu”. David spune: Întru lumina ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Ce este această lumină în care omul vede lumina ? Este acea lumină despre care pomeneşte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelie, că tot omul trebuie să fie luminos şi să nu aibă în el nici o parte întunecată (potrivit Luca 11, 36). Domnul a zis de asemenea: Nimeni nu cunoaşte pre Fiul, fără numai Tatăl, nici pre Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, fără numai Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11, 27). Iar Fiul nu descoperă pe Tatăl Său fiilor întunericului, ci acelora care petrec în lumină şi sunt fii ai luminii, ai căror ochi ai inimii i-a luminat cu cunoştinţa poruncilor.
Şi sufletele întunecate, umbrite de păcat, pot să vină sub razele Luminii veşnice – Dumnezeu dacă se pocăiesc.
În ce constă adevărata pocăinţă ? Înainte de toate, în lepădarea de păcate şi purtarea unei lupte aprige cu ele. Aceasta se întâmplă în sfânta taină a spovedaniei. Dacă până acum am fost necredincioşi lui Dumnezeu, intrând în unire nelegiuită cu diavolul, săvârşind voia lui, de acum înainte trebuie să rupem legătura cu acesta, şi să fim iarăşi credincioşi lui Dumnezeu. Sfântul Macarie învaţă: ,,Măsura nevoinţei tale stă în aceea să nu preacurveşti cu gândul (încuviinţând cu diavolul), ci să te împotriveşti cu mintea şi să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima şi să nu o asculţi, să nu te desfeţi cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în împărăţia Sa”. Astfel se curăţesc gândurile şi inima.
În al doilea rând, adevărata pocăinţă stă în rugăciunea neîncetată, în care sufletul se aprinde de dragoste de Dumnezeu, în focul căreia ard patimile omeneşti. Câtă vreme mâncarea este pe cuptor muştele nu se pot aşeza pe ea, dar când se răceşte se aşază pe ea; tot aşa câtă vreme duhul omenesc arde în rugăciune, duhurile rele nu se pot apropia de el. Dacă ne rugăm necurmat, vom fi tot timpul de neatins de către diavol.
În al treilea rând, adevărata pocăinţă stă în hotărârea tare a omului să rămână până la capăt credincios lui Dumnezeu şi să rabde fără cârtire necazurile ce se abat asupra lui ca pedeapsă meritată pentru păcatele lui de mai înainte. Sfântul Macarie spune astfel despre sufletul în care s-a plămădit această hotărâre adevărată: ,,Orice s-ar întâmpla, în faţa miilor de ispite el spune, răbdând toate: ’Chiar de voi muri, nu voi lăsa pe Domnul’”, adică nu va porni pe calea păcatului şi a voii diavolului.
Tocmai aceste trei momente ale pocăinţei adevărate le subliniază minunatul cunoscător cu har al vieţii duhovniceşti, Sfântul Marcu Ascetul, în ultimele sale cuvinte: ,,Lucrarea de pocăinţă se săvârşeşte prin următoarele trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîntreruptă şi îndurarea întru răbdare a scârbelor ce se abat asupra noastră. Şi toate acestea trebuie să fie săvârşite nu numai în afară, ci şi înlăuntru, în suflet, încât aceia care multă vreme s-au ostenit să devină prin aceasta nepătimitori. Şi întrucât pocăinţa nu poate fi săvârşită fără cele trei virtuţi pomenite mai sus, socotesc că pocăinţa este de trebuinţă totdeauna şi tuturor celor ce doresc să se mântuiască: şi păcătoşilor, şi drepţilor. Căci nu există hotar al desăvârşirii care să nu ceară lucrare stăruitoare în virtuţile mai sus pomenite. Prin ele începătorii pătrund în evlavie, cei aflaţi pe cale încep a dobândi izbânzi în ea, iar cei desăvârşiţi se întăresc în ea.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am izbutit să înţelegem ce înseamnă: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Am văzut de asemenea că cei necuraţi cu inima sunt urâţi înaintea Domnului şi nevrednici să-L vadă. Ei nu numai că nu pot să-l vadă, dar de rămân aşa vor fi lepădaţi în veci de El prin cuvintele: Niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).
Ca să nu avem această soartă cumplită, să ne pocăim cât este vreme. Să îndurăm necazurile ce ni se întâmplă cu răbdare şi nădejde. Să ne rugăm. Printre minunatele rugăciuni de seară se află o cerere: Doamne, luminează inima mea, întunecată de pofta vicleană. Să o spunem des, şi Dumnezeu văzând dorinţa noastră bună ne va ajuta să ne izbăvim de cursele păcătoase ale celui viclean, să ne rupem de păcat şi să pornim pe potecile luminoase ale virtuţii, ca să vestim desăvârşirea Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (I Petru 2, 9). Amin.
Stih de aur: Eraţi oarecând întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul. Ca fiii luminii să umblaţi (Efeseni 5, 8-9).
