Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXIX)
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri (XXIX)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Ce se vrea de la cei prigoniţi pentru dreptate
Viaţa celor prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu nu este uşoară. Se cere un mare eroism al duhului pentru a te ridica pe poziţia virtuţii. Cât de multe sunt cursele răului, cât de puternică este ura patimii ! Dacă iubitorul de dreptate nu are însuşirile unui adevărat ostaş viteaz al lui Hristos este pierdut. Şi care sunt aceste însuşiri ?
Mai întâi de toate, purtătorul dreptăţii trebuie să o iubească din întreaga sa fiinţă şi să o iubească ca pe Însuşi Hristos, căci adevărata dreptate este Hristos, după tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa, precum şi după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune că Hristos s-au făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate (I Corinteni 1, 30). Dacă iubeşti dreptatea ca pe Însuşi Hristos, în clipele grele ale ispitirii vei rămâne de partea ei şi nu vei merge la vrăjmaşii ei. Dacă un tânăr curat trupeşte, înconjurat de prieteni curvari care îl batjocoresc că nu este ca ei, nu iubeşte virtutea curăţiei în numele lui Hristos şi nu aşteaptă de la Dumnezeu şi sprijin şi răsplată, nu va rezista mult în starea sa de curăţie, căci omul este slab. El devine puternic numai dacă este în legătură cu Atotputernicul.
O a doua însuşire este statornicia iubitorului de dreptate. Iisus Hristos nu îi fericeşte pe cei prigoniţi pentru dreptate care astăzi sunt iubitori de ea, dar mâine se leapădă de ea, ci pe iubitorii de dreptate statornici. Ce folos ai dacă acum iubeşti pe Dumnezeu şi legea Sa sfântă, iar după puţin timp porneşti pe căile cele strâmbe ale păcatului ? Ce ostaş al lui Hristos eşti tu dacă dezertezi şi te aliezi cu diavolul ? Tu trebuie să fii cu dreptatea lui Dumnezeu întotdeauna, şi când eşti în împrejurări bune, dar şi când eşti în încercări. Mai cu seamă în încercări se vădeşte dacă omul este cu inima sa la Dumnezeu sau la potrivnicul Lui, diavolul !
Celor credincioşi Dumnezeu le dă la sfârşit cununa biruinţei. Altminteri, ce folos că ai crezut în Dumnezeu şi ai iubit dreptatea Lui atunci când nimeni nu te prigonea şi nu te vorbea de rău din pricina aceasta, dacă la prima încercare a credincioşiei tale te-ai dovedit slab şi nestatornic ? Oare nu semeni tu cu cel care aude cuvântul şi îndată cu bucurie îl primeşte, însă nu are rădăcină întru sine, ci este până la o vreme, iar făcându-se necaz, sau goană pentru cuvânt, îndată se sminteşte (Matei 13, 20-21). Nu vor primi fericirea drepţilor cei care au spus despre ei înşişi că sunt de partea dreptăţii lui Dumnezeu, iar mai apoi au trădat-o, ci aceia care au răbdat cu statornicie toate ispitirile, scârbele şi prigoanele. Aceştia, arătând statornicie, pot să molipsească prin pilda lor şi pe cei nestatornici.
Întocmai s-a întâmplat cu Sfânta Mucenică Doroteea. Prinsă şi pusă spre judecată înaintea lui Saprichie, căpetenia cetăţii Cezareea, ea a mărturisit fără frică credinţa în Mântuitorul. Văzând tinereţea şi frumuseţea ei, Saprichie a socotit ca în alt chip să o abată de la Hristos. El a trimis-o la două femei desfrânate să o atragă spre curvie. Aceste două femei, Calista şi Cristina, fuseseră mai înainte creştine, dar înfricoşându-se de munci au primit închinarea la idoli şi s-au dedat la curvie. Ele au luat-o pe Sfânta Doroteea în casa lor şi au încercat s-o convingă să se închine la idoli.
,,Supune-te voii căpeteniei, spuneau ele, şi aşa te izbăveşti de moarte. Noi am fost chibzuite şi ne-am trezit din ademenirea creştină. Gândeşte-te şi tu ce folos ai să mori în chinuri”. Dar sfânta fecioară le-a răspuns: ,,O, dacă voi v-aţi fi supus voii lui Hristos şi v-aţi fi întors din nou la El v-aţi fi mântuit de chinurile iadului !” ,,Noi, odată pentru totdeauna, ne-am hotărât să slujim păcatului”, i-au spus ispititoarele. Dar în tonul lor se simţea că sunt ruşinate de puterea credinţei Sfintei Doroteea şi că regretau foarte mult căderea lor. Şi dintr-o dată au continuat cu glas şovăielnic: ,,Oare din starea noastră ne mai putem întoarce pe calea adevărului şi să aflăm harul lui Dumnezeu ?” ,,În zadar vă îndoiţi, le-a spus Sfânta Doroteea, să deznădăjduieşti de milostenia Domnului este mai cumplit păcat decât să te închini la idoli. Doctorul ceresc întotdeauna poate să tămăduiască rănile inimii noastre. Tocmai de aceea El se numeşte Mântuitor, căci mântuieşte ! Pocăiţi-vă, şi Domnul vă va ierta !” Atunci cele două femei au căzut în genunchi înaintea tinerei mucenice şi, suspinând, au rugat-o să se roage pentru ele lui Hristos.
După oarecare vreme, Saprichie a cerut să afle în ce măsură au izbutit Calista şi Cristina în misiunea încredinţată lor. Iar ele i-au spus într-un glas: ,,Mare fărădelege am săvârşit noi că nu am avut statornicia Doroteei şi ne-am înfricoşat de ameninţările tale ! Dar Domnul ne-a iertat păcatele. Iată, viaţa noastră este în mâinile tale, sufletele noastre însă nu le vom da nimănui altcuiva decât lui Hristos”. Uimit, conducătorul cetăţii a tăcut îndelung ca lovit de trăsnet. Apoi, venindu-şi în fire, s-a aprins de mânie şi a osândit pe Calista şi Cristina la moarte mucenicească, împreună cu Sfânta Doroteea. Astfel, statornicia ei în dreptatea lui Dumnezeu a mântuit şi pe cele două femei nestatornice în credinţă.
O a treia însuşire a iubitorilor de dreptate este tăria în virtute. Orice ameninţări s-ar abate asupra lor, ei trebuie să rămână neclătinaţi în adevăr şi evlavie. Luptătorii lui Dumnezeu după aceasta se cunosc, că nu se leapădă de dreptate şi virtute şi nu trec de partea minciunii şi a nedreptăţii nici atunci când sunt ameninţaţi cu felurite nenorociri: răpirea averii, surghiun şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un mare luptător pentru dreptatea lui Dumnezeu. El mustra plin de curaj patimile contemporanilor săi, şi chiar pe ale împărătesei, care îl ura de moarte din această pricină. Îl mai urau şi alţii pe care neînfricat sfântul îi mustra pentru diferite fapte necurate. Vrăjmaşii lui erau munciţi de ură şi căutau prilej să se răzbune pe el. Fiind puternicii vremii, împreună cu împărăteasa necredincioasă degrabă l-au biruit şi l-au osândit la surghiun. Când prietenii lui erau mâhniţi de aceasta şi plângeau, el era liniştit în chip minunat şi sta tare în faţa prigoanei furioase pornite împotriva lui. ,,Rugaţi-vă, fraţii mei, le-a spus el, pomeniţi-mă în rugăciunile voastre. Nu plângeţi ! Amintiţi-vă ce v-am spus întotdeauna ! Această viaţă a noastră este o călătorie în timpul căreia trebuie să răbdăm şi pe cele bune, şi pe cele rele”.
După ce a privit poporul care înconjurase casa lui şi umpluse biserica, arhipăstorul osândit a simţit că inima lui se revărsa de durere. A mers încă o dată la biserica în care răsunaseră atât de des predicile sale, mângâind turma nemângâiată, şi a zis: ,,Puternice sunt valurile, cumplită este furtuna. Dar eu nu mă tem de înec, fiindcă stau pe piatră. Să şuiere marea ! Nu va zdrobi piatra. Să se ridice valurile ! Nu vor înghiţi corabia lui Iisus. Spuneţi-mi de ce să mă tem: de moarte ? Dar pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea dobânda ! (Filippeni 1, 21) De surghiun ? Dar pământul este al Domnului şi toate cele ce îl umplu. (Psalmi 32, 1). De răpirea averii mele ? Întrucât nimic nu am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem (I Timotei 6, 7). Dispreţuiesc frica pe lumea aceasta şi zeflemisesc bunurile de aici. Nu mă tem de sărăcie şi nu doresc bogăţie. Nu mă tem de moarte şi nu sunt împătimit de viaţă. Fie ca întreg pământul să se clatine. Eu am cuvinte sfinte şi le citesc. Ele sunt: Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Hristos este cu mine, de ce să mă tem ? Să se ridice valurile ! Să şuiere marea ! Să mişte cei puternici ! Toate acestea sunt mai slabe decât păianjenul. Hristos este puterea mea. Iar Hristos este piatra de neclătinat !”
Sfântul a fost trimis în surghiun în îndepărtata Armenie. El nu a căzut cu duhul, şi chiar şi pe alţii din locul acela îi mângâia. El scria: ,,Cel ce pe sine nu se vatămă, nimeni nu îl poate vătăma”. Trei luni încheiate a mers pe jos din locul surghiunului său, prin călduri de nesuportat sau ploi aprige, fără să-şi schimbe hainele ude. Această pedeapsă a istovit cu totul puterile lui fizice şi aşa slabe. S-a împărtăşit cu sfintele taine ale lui Hristos şi a părăsit liniştit această lume. Ultimele lui cuvinte au fost: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Prigonit pentru dreptate, el a mers în ceruri, ca să primească acolo răsplata mare făgăduită de Mântuitorul prin cuvintele: Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 10).
Prin tăria în prigoane pentru dreptatea lui Dumnezeu s-au distins toţi drepţii, ale căror nume strălucesc şi pe pământ şi în ceruri. Să amintim aici pătimirile Sfântului Teodor Studitul. El a trăit în veacul al IX-lea şi a fost egumenul Mânăstirii Studion de lângă Constantinopol. Acolo trăiau aproape o mie de monahi sub înţeleapta sa călăuzire. El îi învăţa despre viaţa duhovnicească, ţinându-le adesea cuvinte ziditoare de suflet, întemeia şcoli pentru copii şi a înălţat numele mânăstirii sale, făcându-l cunoscut în întreaga lume a vremii. Dar ostenelile sale neobosite au fost oprite de prigoana pe care împăratul Leon Armeanul a ridicat-o împotriva creştinilor ortodocşi care cinsteau sfintele icoane.
În ciuda hotărârilor celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a apărat şi a întărit pentru totdeauna cinstirea icoanelor, împăratul necredincios a vrut să restaureze erezia iconoclastă. Sfântul Teodor Studitul a ieşit cu îndrăzneală împotriva lui şi i-a spus: ,,Împărate, nu tulbura pacea Bisericii ! Apostolul a spus că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii păstori şi învăţători spre zidirea Bisericii. Dar de împăraţi nu a pomenit. Lasă Biserica păstorilor şi învăţătorilor ! Dacă nu, crede-mă că înger chiar din ceruri dacă ar începe să ceară cele potrivnice credinţei noastre, nu va avea ascultare”. Avertizările sfântului au rămas în zadar. Prigoana s-a înteţit şi mai mult. Toţi ortodocşii erau în durere şi deznădejde.
Odată, cu prilejul unui praznic, Sfântul Teodor a rânduit o procesiune solemnă în jurul mânăstirii, cu purtare de sfinte icoane, la care s-a cântat imnul bisericesc în cinstea icoanei lui Hristos: ,,Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule”. Când împăratul a aflat de aceasta, a poruncit ca sfântul să fie chinuit, apoi l-a trimis într-un oraş îndepărtat, unde a fost închis în temniţă. Sfântul Teodor a pătimit mult, dar a fost tare ca o piatră. Din temniţă, el a trimis multe scrisori către unii episcopi credincioşi ortodoxiei, îmbărbătându-i şi mângâindu-i. Cu duhul său puternic, l-a întărit şi pe patriarhul Constantinopolului, care căzuse în deznădejde după aceste tulburări. L-au mutat pe sfântul mărturisitor într-o altă temniţă mai întunecoasă, mai îndepărtată. Dar el pe toate le-a răbdat cu tărie şi a spus: ,,Toate-mi sunt la fel oriunde m-ar trimite. Dumnezeu este pretutindeni …, dar oriunde aş fi eu, nu voi tăcea când trebuie apărată dreptatea”. Surghiunul Sfântului Teodor a încetat abia după moartea împăratului iconoclast.
Aşa s-au nevoit pentru dreptatea lui Dumnezeu sfinţii ostaşi ai lui Hristos. De aceea Dumnezeu i-a proslăvit atât pe pământ, cât şi în ceruri.
Răsplata prigonirii pentru dreptate
Rostind cuvintele: Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor, Hristos parcă a vorbit ucenicilor Săi după tâlcuirea părintelui Ioan din Kronstadt:
Sfântul Ioan de Kronstadt
,,Nu deznădăjduiţi şi nu cădeţi cu duhul, credincioşii Mei ucenici, care vestiţi oamenilor prin cuvânt şi faptă dreptatea Mea şi care cu tărie de nebiruit până la prigoană şi moarte apăraţi adevărul Meu şi poruncile Mele ! Eu voi fi reazemul vostru, puterea voastră, mângâierea voastră, fericirea voastră lăuntrică, în toate pătimirile, nenorocirile şi scârbele voastre, în toate muncile şi chinurile pentru numele Meu. Amintiţi-vă cuvintele apostolului Meu iubit Pavel: Că precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prin Hristos prisoseşte şi mângâierea noastră (II Corinteni 1, 5). Căci în toate scârbele, surghiunurile, chinurile – înlăuntrul vostru voi fi Eu singur, va fi Împărăţia Mea, care este Împărăţia păcii şi bucurie în Sfântul Duh. Vă alungă din patria voastră pentru acela căruia Însuşi Dumnezeu prin Mine i-a devenit Tată, patria este cerul după cum grăieşte apostolul: Că petrecerea noastră în ceruri este (Filippeni 3, 20) sau, cum spune în rugăciunea ’Tatăl nostru, care eşti în ceruri’, căci acolo unde este Tatăl acolo este şi patria. În ceruri este Tatăl, în ceruri şi patria, acolo ne vom şi aduna toţi fiii Săi. Vă răpesc averea, amintiţi-vă că acela care îmi urmează Mie are avere mai frumoasă veşnică în ceruri, şi nu o avere pe pământ trecătoare ca un vis. Vă vor lipsi de numele bun, de cinstirea voastră, de realizările voastre, dar nu vă vor lipsi de numele de creştin, de numele de fiu al lui Dumnezeu, de chemarea de urmaşi şi ucenici ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos, pecetea darului Sfântului Duh. Iar aceste nume şi cinstiri sunt mai de preţ decât toate numele şi vredniciile lumeşti. Vă răpesc chiar viaţa, să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă, ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul, în gheena (Matei 10, 28)”.
Şi cuvântul Domnului întocmai s-a plinit: ,,Cei surghiuniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu şi mucenicii încă din viaţa pământească, cu toate prigoanele, scârbele şi lipsurile, au biruit pe prigonitorii lor, s-au bucurat şi s-au veselit, mergând la munci cumplite, de parcă mergeau să primească împărăţie. Aveau duh şi măreţie împărătească, răbdare nebiruită, şi prin credinţa şi răbdarea lor au ruşinat pe toţi chinuitorii lor – împăraţi şi cârmuitori –, iar după moarte au moştenit în fapt Împărăţia Cerurilor şi acum împărăţesc cu Hristos după cuvântul Său: Celui ce biruieşte, voiu da lui să şază cu mine pre Scaunul meu, precum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl meu pre Scaunul lui (Apocalipsa 3, 21).
Şi astfel, pe scurt spus, cei prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu au îndoită răsplată, şi aici, pe pământ, bucurie în Sfântul Duh, biruinţă veşnică alături de toţi luptătorii pentru dreptatea lui Dumnezeu.