Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXVI)

Nădejdea noastră. Cuvinte despre Fericiri (XXVI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episodul anterior

 

Treapta a III-a – Împăcarea celor certaţi

Pe cea de-a treia treaptă a facerii de pace stă acela care, liniştindu-şi sufletul de furtuna patimilor şi care, ostenindu-se să ducă o viaţă de har cu semenii săi, face eforturi binevoitoare ca să-i împace pe cei certaţi între ei. Această realizare a împăcării este o nevoinţă duhovnicească înaltă. Ea izvorăşte din îndemnurile curate ale dragostei. Prin ea se împlineşte în faptă marea poruncă a Sfântului Apostol Pavel: Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al altuia (I Corinteni 10, 24).

Făcătorul de pace nu poate să privească liniştit cum sufletele semenilor săi ard în focurile vrajbei şi de aceea este gata să facă totul spre a-i împăca. Prin aceasta, el nu caută vreun folos pentru sine, dimpotrivă, el se expune primejdiei de a-şi atrage asupra sa reaua dispoziţie a celor certaţi. El îşi face singur misiuni neplăcute de împlinit. Dar el nu poate să gândească şi să facă altminteri, căci iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Însă dragostea lui nu este îndeajuns, nu va putea duce la sfârşit bun sfânta lucrare începută.

De obicei, oamenii nu sunt făcători de pace, ci iubitori de ceartă. Unii merg până acolo în răutate, încât îmboldesc pe alţii la vrajbă. Şi ei stau deoparte şi se bucură de săgeţile răutăţii ale celor învrăjbiţi.

O astfel de lucrare este limpede satanică, căci cel dintâi semănător al vrajbei între oameni este diavolul.

Societatea omenească este măcinată de certuri. Pacea în relaţiile dintre oameni a devenit un fenomen extrem de rar. Şi fără stârnirea noastră s-a aşezat peste inimile noastre. Noi, dacă suntem supuşi ascultători ai împăratului păcii, trebuie nu să-i stârnim pe oameni spre vrajbă (Isaia 9, 6) ci să-i împăcăm pe cei certaţi. Numai atunci vom fi vrednici să ne numim fii ai lui Dumnezeu. Pacea este un lucru de mare preţ şi pentru om, şi pentru societate, şi pentru întreaga omenire. Noi cu toţii trebuie să luptăm pentru domnia păcii lui Dumnezeu în lume.

Dacă vedem că a izbucnit focul în casa vecinilor, oare nu vom alerga să ajutăm la stingerea lui ? Cu atât mai mult trebuie să ne deprindem să încercăm compătimirea faţă de aceia ale căror nu case, ci suflete sunt pârjolite şi ard nu în focul vremelnic, ci în focul stihiilor iadului ! Cei care se ceartă se folosesc cel mai adesea de limbă. Iar limba este foc, lumea nedreptăţii, …, care spurcă tot trupul şi aprinde roata firii; şi se aprinde de gheena (Iacov 3, 6). Dacă flacăra obişnuită este chinuitoare, cu atât mai cumplită este flacăra nu a dragostei, ci a urii, care, dacă nu este stinsă la vreme, continuă să ardă şi în veşnicie, spre a chinui pentru totdeauna sufletele celor neîmpăcaţi.

Sfântul Apostol Iuda, povăţuindu-ne să ne păzim în dragostea lui Dumnezeu, învaţă să-i ajutăm şi pe alţii, grăind: Pre alţii cu frică să-i mântuiţi, răpindu-i din foc (Iuda 1, 23). Făcători de pace sunt aceia care smulg din foc pe semenii lor, izbăvindu-i de flăcările vrajbei. Făcători de pace sunt aceia care aduc pagubă de neîndreptat iadului ! Făcători de pace sunt aceia care îmbogăţesc cu suflete mântuite lăcaşurile împărăţiei cereşti ! Cum să nu fie numiţi fii ai lui Dumnezeu ?

Gândiţi-vă câte certuri ar putea fi împiedicate, câte procese la tribunal ar înceta, câte familii certate ar trăi în pace frăţească, dacă noi toţi ne-am face făcători de pace ! În acest scop, nu este nevoie de multe daruri, nici de multe cunoştinţe, ci numai de dragoste adevărată faţă de cei certaţi, frică de Dumnezeu în inimă şi dorinţă sinceră de a ajuta la încetarea certei. Dacă îi vezi pe vecinii tăi în ură de moarte, începe să te rogi lui Dumnezeu, ca El să răsară în sufletele lor şi să izgonească de acolo întunericul şi ura. Şi după aceea, cu frica lui Dumnezeu, cu mare grijă, practic să începi să scoţi separat în evidenţă, înaintea fiecăruia dintre ei, nu ceea ce îi desparte, ci ceea ce poate să-i apropie, să-i împace. Stăruie în sfânta ta lucrare. Dacă auzi că vreunul recunoaşte o calitate bună la celălalt, grăbeşte-te cu primul prilej potrivit să i-o spui. Aceasta poate va stârni şi pe celălalt să spună ceva bun despre cel dintâi. Tu du şi acest cuvânt bun cu osârdie de făcător de pace. În felul acesta, încet, se va topi gheaţa din acele inimi şi va începe să le aducă bucurie prima adiere a păcii ce s-a ivit în sufletele lor. Atunci ele nu vor mai fi departe de împăcarea lor definitivă.

În lucrarea de înfăptuire a păcii se poate alege uneori iscusinţa chibzuită şi sfânta viclenie. Tipică în această privinţă este următoarea întâmplare: un pustnic evlavios a venit în pustia numită Schit şi s-a aşezat într-o chilie goală, care i-a fost dată spre folosinţă vremelnică de un bătrân din schit. Cei doi călugări au trăit la început în înţelegere frăţească, dar curând pacea dintre ei s-a năruit. Bătrânul din schit pizmuia pe pustnicul nou-venit, căci începuseră să vină la el oameni să-i asculte cuvintele pline de învăţătură. Îmboldit de invidie, el a trimis un ucenic al său tânăr să-l poftească să părăsească chilia. Ucenicul s-a gândit: cum să spun cuvinte aşa grele ? Şi s-a hotărât să facă altfel. Ajungând la pustnicul oaspete, el i-a făcut metanie şi i-a zis: ,,Bătrânul meu m-a trimis să te întreb dacă eşti sănătos”. Pustnicul, mişcat de această atenţie, a răspuns: ,,Spune bătrânului tău să se roage la Domnul Dumnezeu pentru mine, căci sunt puţin bolnav”. Întorcându-se, ucenicul i-a spus bătrânului său că pustnicul şi-a găsit altă chilie şi va pleca de îndată.

A trecut oarecare vreme. Bătrânul a trimis iarăşi pe ucenicul său să spună străinului să părăsească chilia lui, ca să nu vină el cu de-a sila să-l izgonească. Ucenicul a mers şi i-a zis: ,,Părintele meu, auzind că eşti bolnav, m-a trimis iarăşi să-ţi aduc veste”. ,,Spune bătrânului tău că, după rugăciunile lui, de acum sunt sănătos”, i-a spus oaspetele. Ucenicul s-a întors şi i-a spus bătrânului că oaspetele l-a rugat cu smerenie să-i îngăduie să petreacă încă o săptămână în chilia lui. Săptămâna a trecut repede, iar pustnicul nu părăsea chilia. Atunci bătrânul înfuriat a mers el însuşi să-l alunge. Văzând asta, ucenicul cel înţelept a mers înainte şi i-a spus pustnicului că vine bătrânul lui să-l poftească la masa sa. Oaspetele a ieşit în întâmpinarea bătrânului, i-a făcut metanie până la pământ, apoi şi-a desfăcut braţele şi cu privire plină de dragoste i-a spus: ,,Vin eu la tine, iubite frate întru Hristos ! Nu te chinui să ajungi până la mine !”

Atâta smerenie şi dragoste neprefăcută erau în cuvintele oaspetelui, că bătrânul a fost mişcat văzând că i se răspunde la răutate cu atâta nerăutate. El a uitat de starea sa de vrăjmăşie, l-a sărutat pe oaspete şi l-a dus în chilia sa, spre a-l ospăta. După ce pustnicul a plecat, bătrânul l-a întrebat pe ucenic cum a predat cuvintele sale. Şi aflând că le-a schimbat spre a evita cearta, s-a bucurat cu duhul că s-a izbăvit din cursele diavoleşti ale vrajbei, a căzut la picioarele ucenicului şi i-a spus: ,,De astăzi înainte tu eşti învăţătorul meu, iar eu sunt ucenicul tău. Căci prin fapta ta sufletele noastre sunt mântuite”.

Încheind cuvântul de astăzi, haideţi să ne dorim să pornim la lucrare pe calea facerii de pace. Mai întâi să izbăvim de patimi şi păcate sufletele noastre ! Apoi să trăim în pace cu cei ai casei noastre şi cu semenii noştri ! Şi, în cele din urmă, să ajutăm şi celor certaţi să afle cu bucurie calea păcii ! Pe ea, Însuşi Dumnezeu, care este pacea, ne va purta în Împărăţia păcii Sale, să ne aşeze în jurul Fiului lui Dumnezeu cel Unul-Născut, ca fii ai lui Dumnezeu, după cuvintele Lui: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Amin.

 

Stih de aur: Pacea lui Dumnezeu să se dăruiască întru inimile voastre (Coloseni 3, 15).

 

Păcate împotriva fericirii a şaptea

Iar faptele trupului arătate sunt, care sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, înverşunarea, slujba idolilor, fermecătoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, împerecherile, eresurile, pizmele, uciderile, beţiile, ospeţele cele cu cântece şi cele asemenea acestora, care mai înainte le spun vouă, precum am şi mai spus, că cei ce fac unele ca acestea, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni (Galateni 5, 19-21).

Aceste cuvinte aspre ale Sfântului Apostol Pavel îndeamnă pe credincioşii în Hristos să nu săvârşească faptele pierzătoare ale trupului, dacă vor să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinul este născut duhovniceşte în cristelniţă pentru Împărăţia Cerească. El nu trebuie să fie trupesc. În el este aprinsă scânteia binecuvântată a vieţii duhovniceşti. El nu trebuie să stingă această scânteie, ci dator este să o aprindă tot mai mult, spre a se aprinde în el flăcările duhului, care pârjolesc toate patimile şi înflăcărează râvna pentru dobândirea desăvârşirii poruncite (potrivit Matei 5, 48). Astfel, pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul poate să ajungă la fericita unire cu Dumnezeu. Viaţa duhovnicească îl va îndepărta de faptele aducătoare de moarte ale trupului, loc de seamă între acestea având, după cum auzim din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, vrajbele şi certurile între oameni. Iar acestea sunt păcate grele împotriva fericirii a şaptea.

În cuvântul de învăţătură de mai înainte am vorbit de pacea lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, de pacea cu semenii şi împăcarea cu cei aflaţi în vrăjmăşie. Acum însă vom vorbi despre păcate împotriva păcii poruncite de Dumnezeu. Care sunt aceste păcate ?

Aşa precum la facerea de pace am descoperit trei trepte, tot aşa la păcatele împotriva facerii de pace putem să deosebim trei trepte. Prima dintre ele este tulburarea păcii în sufletul nostru, a doua, năruirea păcii cu cei din jur prin purtări duşmănoase cu ei, iar a treia, răspândirea de vrajbă între semeni.

 

Treapta I a tulburării

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema, spune Mântuitorul. Se poate oare numi fiu al lui Dumnezeu unul care se află într-o relaţie de vrăjmăşie cu Dumnezeu ? Iar vrăjmaş al lui Dumnezeu este fiecare dintre cei care păcătuiesc şi nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Un astfel de om nu poate să aibă pace înlăuntrul său. Conştiinţa îl chinuie şi îl mustră. Iar dacă nu-l munceşte, cu atât mai rău pentru el, căci cu multele sale păcate a înăbuşit-o într-o asemenea măsură ! Acesta nu poate avea pace adevărată nici cu semenii săi, căci prin păcătuire a intrat în vrajbă cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, poate fi auzit, şi nu o dată, un păcătos zicând: ,,Eu trăiesc în pace cu semenii mei, fiindcă mă păzesc de păcat împotriva lor. Adevărat este că nu sunt fără de păcat. Dar păcatele mele privesc numai viaţa mea personală. Prin ele nu vatăm pe nimeni. Şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru păcatele mele, căci ele privesc numai persoana mea. Eu trăiesc în pace cu Dumnezeu. Iar pacea cu semenii nu o calc”.

Are dreptate un astfel de om ? Este adevărat că păcatele lui personale îl privesc numai pe el şi nu întinează pacea lui cu Dumnezeu şi cu semenii ? Nu. În privinţa adevărului acestor cuvinte ne vor încredinţa următoarele gânduri. Chiar dacă sunt de natură personală, păcatele lui sunt călcare a voii lui Dumnezeu. Iar de calcă cineva voia lui Dumnezeu calcă şi pacea lui cu Dumnezeu. Deoarece nu este cu putinţă să ai pace cu cineva dacă săvârşeşti permanent fapte care sunt contrare poruncilor lui. Dacă un copil nu face ceea ce îi spune tatăl lui, va avea pace cu el ? Aşa este şi în raporturile omului cu Dumnezeu. Dacă săvârşeşti un păcat, chiar dacă ţi se pare că el te priveşte numai pe tine, şi nu pe Dumnezeu şi pe semenii tăi, tu calci pacea ta cu Dumnezeu care nu iubeşte îndeobşte păcatul. Iar dacă tu calci pacea ta cu Dumnezeu, lesne vei face pasul al doilea, să-ţi calci pacea cu semenii. Asta se şi întâmplă de obicei.

De pildă, cineva care este tulburat lăuntric de gânduri de desfrânare şi se desfată cu ele (acesta este păcat întru totul personal), poate el să spună că trăieşte în pace cu Dumnezeu şi cu semenii săi ? Dar el se face potrivnic lui Dumnezeu, tulburându-şi sufletul cu stări care nu-I sunt bineplăcute lui Dumnezeu şi calcă porunca lui Dumnezeu care îl opreşte nu numai de la păcatele desfrânării văzute, ci şi de la desfrânare cu inima (potrivit Matei 5, 28). Iar tulburându-şi sufletul, el alungă prin duhoarea gândurilor sale păcătoase pe Sfântul Duh de la sine. Iar fără ajutorul Sfântului Duh, în ce pace poate să trăiască el cu aproapele său ? Din călcarea păcii lui cu Dumnezeu răsare supărarea pe cei din jur. Nu poate să-i mai suporte. Poftele sale desfrânate îl fac mânios, irascibil şi nerăbdător. Călcând pacea lui Dumnezeu cu sine, el o calcă şi în relaţiile cu semenii săi.

Prin urmare, oricine săvârşeşte un păcat nu este lipsit de vătămare pentru semenii săi, chiar dacă păcatele sale par a fi de natură strict personală. Un om care suferă de o boală molipsitoare, chiar dacă numai el este chinuit de ea, este primejdios pentru cei din jur, pentru că poate să-i molipsească pe aceştia. Păcatul este cea mai molipsitoare boală. Dacă un păcătos ar trăi complet izolat de ceilalţi poate că nu ar reprezenta o mare primejdie pentru ei. Dar cum el trăieşte în societate, purtarea lui – care este neîncetat înrâurită de starea sa sufletească păcătoasă – nu poate să nu se oglindească asupra celor din jur.

Omul scoate afară ceea ce are în inimă. Mântuitorul spune: Omul cel bun din comoara cea bună a inimii scoate cele bune, iar omul cel rău din comoara cea rea scoate cele rele (Matei 12, 35). Nu este lipsit de însemnătate pentru societate ce fel de suflet au oamenii din sânul ei: păcătoşi sau sfinţi. Din inimile păcătoşilor vor izvorî numai păcate stricând astfel armonia cu cei din jur. Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). Iată cum cel păcătos în inimă este păgubitor pentru semenii săi. Oricât ar crede el că păcatul său îl priveşte numai pe el şi este problema lui personală, nu va fi în stare să oprească şuvoiul de consecinţe păgubitoare pentru societate, izvorâte din inima lui păcătoasă.

Există oare păcat mai personal decât mândria ? Dar cine nu va fi de acord cu mine când spun că omul mândru nu are pace nici înlăuntrul său, dar nici cu semenii săi nu poate să trăiască în pace ? Totul îl deranjează. Insuficienta atenţie care îi este acordată este un prilej îndeajuns pentru certuri cu cei din jur. Iar dacă cineva îndrăzneşte să-i spună vreun adevăr neplăcut în faţă, cearta este gata. Cuvântul lui Dumnezeu plin de înţelepciune spune: Mândria nu dă prilej decât la ceartă. Şi încă: Omul lacom aţâţă cearta. Dacă vrea să evite certurile născute din mândrie, omul va găsi pace întru smerenie.

Orice păcat am cerceta, oricât de personal ar fi el, vom vedea cum, tulburând inima, caută apoi să tulbure şi sufletele celor din jur. Cel care s-a făcut rob unei patimi a sa nu poate să fie nepătimaş în relaţiile sale cu semenii. Patima lui îl va face nedrept: îi va prefera pe unii altora. Către cei pe care îi iubeşte va fi în chip pătimaş linguşitor, generos şi îngăduitor, iar faţă de cei pe care în chip nedrept îi nesocoteşte, va fi aspru, crud şi exigent. Această pătimire a sa va provoca nemulţumiri şi cârteală. Iar aceste nemulţumiri şi cârtiri sunt suficiente pentru a tulbura multe suflete. Iată dar cum păcatul personal, izgonind pacea plină de har a lui Dumnezeu din inimă, o alungă şi din societate.

De aceea, de vrem să nu ne facem vinovaţi împotriva acestei a şaptea fericiri, trebuie să ne îngrijim mai întâi de toate de a fi în pace cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20) pentru ca pacea lui Dumnezeu să se pogoare în sufletele noastre şi astfel liniştea să domnească în cugetele noastre. Pentru aceasta trebuie să declarăm război necruţător oricărui păcat al nostru personal, oricărei patimi a noastre şi oricărui obicei pătimaş al nostru. Luptă-te, ca să ai pace !