Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXVIII)
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri (XXVIII)
de arhimandrit Serafim Alexiev
Treapta a III-a a tulburării
Dacă cele două trepte ale tulburării cercetate până aici sunt păcate grele şi duc la pierzanie, cea de-a treia este în aşa fel încât ne înrudeşte de-a dreptul cu satana, ne face armele lui vrednice de plâns, ne rupe de har, ucide virtuţile în noi, ne lipseşte de înfierea dumnezeiască, ne înstrăinează definitiv de Ziditorul nostru şi ne face din asemenea cu Dumnezeu asemenea diavolului. Care este acest păcat ?
El este semănarea de vrajbă între semeni, clevetire, bârfa şi ponegrirea, este stricarea bunelor relaţii dintre oameni.
Dumnezeu este dragoste. El iubeşte pe cei drepţi, dar îi miluieşte şi pe păcătoşi, după cum spune cântarea bisericească. Însuşirea Sa neclătinată este să semene dragoste, iertare, milă, har şi pace în jurul Său. Închipuiţi-vă ce răutate întunecată trebuie să se pună înaintea Lui ca El, Atotiubitorul, să-Şi întoarcă cu dezgust privirea Sa strălucitoare de la acea ticăloşie. O astfel de ticăloşie întunecată pentru Dumnezeu este diavolul în nepocăinţa sa. Tot aşa este înaintea lui Dumnezeu cel răzvrătit, care prin clevetiri şi bârfe strică bunele relaţii dintre oameni. De aceea în Scriptură este spus că Dumnezeu urăşte ochiul semeţului, limba nedreaptă, mâinile cele ce varsă sânge nevinovat. Şi inima ceea ce meşteşugeşte gânduri rele, şi picioarele cele grabnice a face rău … mărturia nedreaptă, şi [cel ce] scorneşte judecăţi între fraţi (Pildele lui Solomon 6, 17-19).
Semănarea vrajbei între fraţi este aşezată printre cele mai grele păcate: mândria, uciderea şi facerea de rău. Şi după dreptate. Căci aşa cum cel mândru, când îşi pierde raţiunea este vrăjmaşul lui Dumnezeu, vrăjmaş al propriei sale mântuiri şi al semenilor, tot aşa căutătorul de ceartă se pierde nu numai pe sine, ci şi pe aceia pe care îi înteţeşte în focul vrajbei. Certăreţul este mai rău decât ucigaşul, căci ucigaşul lipseşte de viaţa trupească pe victima sa, pe când cel ce caută vrajbă, ceartă, purtând otrava clevetirilor de la om la om, seamănă moarte duhovnicească la mai multe suflete.
Certurile dintre oameni se nasc şi se întreţin prin bârfe, căci fără ele nu ar putea dura mult.
În multe lemne se aprinde focul; iar unde nu este om iute la mânie, se potoleşte sfada (Pildele lui Solomon 26, 20). Dumnezeu iubeşte pacea. El învaţă pe oameni să trăiască în pace (potrivit Romani 12, 18) şi să nu se lase pradă certurilor şi zavistiei (potrivit Romani 13, 13). Dar şoptitorul clevetirilor instigă certurile şi între cei ce vieţuiesc împreună în pace. A cărui pildă urmează el ? Oare nu a diavolului care nu poate să rabde vieţuirea paşnică între oameni şi se bucură când reuşeşte să semene discordie între ei ?
Diavol, în limba bulgară, înseamnă clevetitor. Cei ce caută vrajbă, care folosesc de obicei şi mai ales bârfa, sunt mici diavoli. Ei despart oameni, îi împing să se urască între ei şi stau deoparte, îşi freacă mâinile şi se bucură de rău văzând roada vrajbei. O purtare tipic diavolească: să te bucuri că ai împins pe ceilalţi spre pierzanie !
,,Dacă fraţii sunt în mare vrajbă, fericit este făcătorul de pace, iar cel ce îi stârneşte la ceartă nu va rămâne nepedepsit”, spune Sfântul Efrem Sirul. O, cât de cumplită poate să fie această pedeapsă ! Răsplata pentru făcătorii de pace este aceea că vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Iar răsplata pentru cei ce seamănă cearta va fi aceea că vor fi înfieraţi ca fii ai satanei şi vor împărtăşi în veci soarta lui cumplită. Ei sunt nimicitori ai păcii lui Dumnezeu, ruinează Biserica lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. De aceea şi pe ei Dumnezeu îi va strica (potrivit I Corinteni 3, 17).
Cine făptuieşte acest păcat cumplit, potrivnic facerii de pace ? Acela care aude ceva rău despre cineva şi merge de îndată să i-l spună: ,,Ştii, acela a zis asta şi asta despre tine”. Această veste poate să mânie pe cel clevetit. În această situaţie, lesne se poate lăsa pradă să zică ceva rău despre judecătorul său. Iar semănătorul de vrajbă asta şi aşteaptă. El ia cuvântul de aici şi îl duce la cel dintâi. Şi iată vrajba este gata ! Dacă nu ar fi fost acest şoptitor viclean, acest răspânditor neobosit al cuvintelor spuse voit sau nevoit, nimeni nu le-ar fi ştiut şi vremea le-ar fi acoperit întru totul de uitare.
Pentru smintitori, Iisus Hristos a hotărât piatra de moară. Cât de grea este piatra de moară care îi aşteaptă pe aceia care prin semănarea de vrajbe, prin născocirea de bârfe şi răspândirea de clevetiri nu numai smintesc, ci de-a dreptul împing în hăul păcatului suflete omeneşti, aruncându-le în vrăjmăşie unul împotriva celuilalt !
Să fugim de acest păcat dintre cele mai cumplite împotriva păcii lui Dumnezeu ! Să fim plinitori ai păcii ! Nu numai să nu stricăm legăturile paşnice dintre oameni, dar şi pe cei în vrăjmăşie să-i împăcăm ! Atunci Dumnezeu ne va da bucurie duhovnicească şi ne va face fii ai Săi, după cum a făgăduit: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Amin.
Stih de aur: Vicleşug este în inima celui ce meşteşugeşte rele; iar cei ce voiesc pace, se vor veseli (Pildele lui Solomon 12, 21).
IX. FERICIREA A OPTA
Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor
Matei 5, 10
Când am vorbit despre fericirea a patra, am arătat, cu ajutorul lui Dumnezeu, că cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate sunt aceia care au cugetul viu şi care, simţind în iubirea lor de dreptate că încă nu au plinit îndeajuns dreptatea lui Dumnezeu, însetează şi flămânzesc după ea, tânjind să o dobândească. Atunci am arătat stăruitor că la fericire se ajunge prin năzuinţa neprefăcută spre facerea de bine, fapte bune şi fericirea dă naştere dobândirii dreptăţii. Acum ne vom osteni să lămurim cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Fără îndoială, Mântuitorul fericeşte pe aceia care s-au întărit în dreptatea lui Dumnezeu în aşa măsură, încât sunt pregătiţi să primească pentru ea felurite prigoniri şi scârbe.
Dreptatea este adunare de virtuţi. Viaţa virtuoasă se atinge prin plinirea poruncilor lui Dumnezeu. De aici se vede că prigoniţi pentru dreptate sunt aceia care sunt urmăriţi şi chinuiţi pentru credincioşia lor faţă de poruncile dumnezeieşti, adică aceia care se ostenesc să vieţuiască evlavios.
Sfântul Ioan Gură de Aur, lămurind fericirea a opta, cu privire la cea de mai înainte, despre facerea de pace, zice: ,,Ca să nu crezi tu că pacea este pretutindeni lucru de laudă, Hristos a adăugat şi această poruncă: Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, adică cei prigoniţi pentru virtute, pentru buna făptuire, pentru ocrotirea celorlalţi, pentru evlavia sufletului”.
Cine prigoneşte pe cei drepţi ?
Mintea omenească sănătoasă şi cugetul omenesc cer ca răul să fie pedepsit, iar binele răsplătit. Oare există ceva mai rău pentru om şi societate decât păcatul, fărădelegea şi nedreptăţile ? Ele merită să fie pedepsite cu necinste şi îndepărtate dintre oameni. Şi, invers, este ceva mai de folos şi mai bun pentru om şi societate decât evlavia din dreptate, din urmarea cu tărie a căii dumnezeieşti, decât plinirea dreaptă a poruncilor lui Dumnezeu ? Toţi cei care prin viaţa lor în bună făptuire înrâuresc spre bine societatea ar trebui să fie răsplătiţi, daţi drept pildă şi îmbărbătaţi. Şi iată că tocmai ei cel mai adesea sunt prigoniţi. De ce ?
Sfânta Scriptură ne dă cel mai scurt şi mai exact răspuns la această întrebare, spunând: Lumea toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19). Oamenii cufundaţi în rău dispreţuiesc pe cei buni. Întrucât şi-au dat sufletele lor diavolului, spre a face pe plac unei patimi a lor, ei nu mai pot suporta purtarea cea virtuoasă a celorlalţi care nu aleargă la aceeaşi tulburare a curviei, hulind (I Petru 4, 4). Şi de aceea îi ocărăsc, îi dispreţuiesc şi îi prigonesc.
Şi ei, prigonitorii, poate au fost cândva buni, dar iată, au alunecat şi au căzut. Iată însă că acum nedreptate a gândit limba ta … Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea; nedreptatea mai vârtos decât a grăi dreptate (potrivit Psalmi 51, 4-5). De aceea oricine nu este ca ei devine insuportabil de dezgustător. Ei îl simt pe acesta ca pe o mustrare chinuitoare pentru ei înşişi, căci pe fondul curat al vieţii lui drepte şi mai evident apare necinstea lor.
Cel care calcă legea lui Dumnezeu caută să umple golul sufletesc ivit într-însul cu felurite avantaje omeneşti: bogăţii, putere, nume, slavă, cinste, situaţie socială. Lepădându-se de Dumnezeu şi de sfintele Sale porunci, el îşi creează propriul punct de vedere asupra lucrurilor, etica proprie în comportament şi, călăuzit de imbolduri necurate ascunse, are ţelurile sale în viaţă, care nu sunt deloc aceleaşi cu ţelurile puse omului de Însuşi Dumnezeu. El se poate întovărăşi pentru atingerea ţelurilor sale numai cu oameni care sunt asemenea lui, şi cu ei să se întovărăşească şi să se înţeleagă. Dar dacă ajunge în situaţia de a fi pus în contact apropiat cu un om care nu este asemenea lui şi care se conduce după poruncile lui Dumnezeu în viaţă, urmând neclintit ţelul cel mai înalt al vieţii omeneşti – mântuirea sufletului (potrivit I Petru 1, 9), necredinciosul nu va alege în nici un caz un astfel de om ca prieten al său, ci va căuta să-l ţină departe de sine, spre a nu-i fi chinuit cugetul de razele mustrătoare ale dreptăţii. Dacă însă dreptul spune cumva ceva liber spre a opri pe necredincios din faptele sale rele sau să ia apărarea vreunui om lipsit de apărare, atunci răbdarea aparentă de până atunci se preface în ură deschisă şi prigonire împotriva celui drept.
Astfel, necredinciosul fără drept moral şi fără motiv convingător prigoneşte pe drept. Ca să nu fie acuzat de societate pentru nedreptate, el începe să caute învinuiri împotriva dreptului. Dacă nu le găseşte, începe să le născocească.
Dreptul lui Dumnezeu, pe cât de nevinovat, pătimeşte numai din pricina aceasta, că viaţa lui este mustrare vie a necredinciosului. El poate fi tăcut şi să nu-i placă să intre în vederea oamenilor răi. Oricum ei nu îl vor iubi, căci el nu se aseamănă lor. Viaţa lui este lumină, iar în razele luminii se văd toate petele. Acest lucru este peste măsură de neplăcut pentru cei care poartă aceste pete. Că tot cela ce face rele, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui (Ioan 3, 20).
Dreptatea, fie şi fără să vrea, dă în vileag ticăloşiile purtării nevrednice. Tocmai aceasta face ca oamenii virtuoşi să fie insuportabili pentru cei păcătoşi. Cel ce se înfrânează este urât de cel desfrânat, cel curat trupeşte înţeapă ochii curvarilor. Cel credincios este mustrare chinuitoare pentru necredincios. Cel fără lăcomie este urât de cel avid după câştig. Într-un cuvânt, orice om virtuos este un ghimpe în ochii celui pătimaş.
Este o istorisire în care se vorbeşte despre o insulă pe care trăiau multe păsări, care la început fuseseră frumoase, delicate şi de un alb imaculat. Dar după un timp ele s-au urâţit, tăvălindu-se prin noroi, încât s-au făcut întru totul negre, au uitat că mai înainte erau albe şi au început să se simtă mulţumite de noua lor stare. Într-o zi, o ploaie a adus de undeva o pasăre desăvârşit de albă şi minunat de frumoasă. Toţi au aflat de venirea acestui oaspete neaşteptat şi au început să alerge de pretutindeni la ea. La început nu a făcut nimeni nimic. Păsările negre stăteau doar în jurul ei şi o priveau în tăcere. Ea însă, îngrozită de negreala şi murdăria lor, a fost încercată de o întristare fără margini. Dintr-o dată s-a întâmplat ceva groaznic. Ca la un semn, păsările negre s-au năpustit asupra celei albe şi voiau să o ucidă. În luptă, trupul păsării albe a fost murdărit cu noroi într-o aşa măsură, încât a devenit de nerecunoscut. La sfârşit, când ea îşi pierduse cu totul puterile, una dintre păsările cele mai murdare a strigat cu glas răguşit: ,,Opriţi-vă, a devenit neagră şi chiar mai murdară de noroi decât noi” ! Atunci toate au strigat într-un cuget: ,,Bravo ! Are dreptul la viaţă, căci a devenit neagră ca noi !” Care este noima acestei pilde oricine poate să înţeleagă, încât nu este nevoie să o tâlcuim.
În Sfânta Scriptură ni se istoriseşte cum înţeleptul Iosif, vândut din pizmă de fraţii lui în Egipt, a ajuns în casa unui nobil egiptean bogat pe nume Putifar. Iosif îşi îndeplinea atât de bine slujba pe lângă acesta, încât a câştigat curând bunăvoinţa lui şi a fost pus ca administrator peste întreaga lui casă. Soţia lui Putifar era o femeie necurată. Văzând frumuseţea lui Iosif, ea l-a ispitit să trăiască împreună cu ea împotriva legii. Iosif se temea de Dumnezeu şi nu a împlinit dorinţa ei desfrânată. Atunci iubirea ei s-a prefăcut în ură puternică. Ea l-a clevetit pe Iosif cum că ar vrea să săvârşească păcat cu ea şi aşa l-a aţâţat pe soţul ei încât acesta l-a aruncat pe nevinovatul Iosif în temniţă. Iată cum desfrânarea neruşinată a prigonit curăţia înţeleaptă. Dar Dumnezeu nu a uitat pe robul său credincios şi l-a izbăvit în chip minunat şi l-a ridicat din umilinţa sa.
Aşa întotdeauna păcatul a prigonit dreptatea. Nu au existat niciodată vremuri în care evlavia să nu fie hulită, batjocorită şi prigonită. Sfântul Apostol Pavel, înşirând feluritele chipuri de prigoniri pentru dreptate din Vechiul Testament, spune despre sfinţii lui Dumnezeu: Unii s-au omorât … Iar alţii de batjocuri şi de bătăi au luat ispitire, încă şi de legături şi de temniţe. S-au ucis cu pietre, s-au herestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi; (cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 35-38).
Ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament s-a întâmplat şi în cel Nou. Şi în această epocă a harului cei care nu au vrut să meargă pe calea cea largă pe care se mişca întreaga lume, ci au ales calea cea îngustă a dreptăţii lui Dumnezeu, nu au fost priviţi cu ochi buni. Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte credincioşii: Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia; ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi deplin (Romani 12, 2).
Cei ce iubesc dreptatea dumnezeiască pătimesc pentru că iau seama la cuvintele Scripturii şi nu se aseamănă chipului veacului acestuia. În felul acesta ei intră în ochii oamenilor şi câştigă batjocurile acestora, hulele şi prigonirile lor. Prin purtarea lor curată îi dau în vileag. Cum să fie iubiţi ? De aceea Sfântul Apostol Pavel a spus: Şi toţi care voiesc cu bună credinţă a vieţui întru Hristos Iisus, goniţi vor fi (II Timotei 3, 12).
