Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri (XXXI)

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XXXI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

Episoadele anterioare

Păcate împotriva fericirii a opta

Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 10).

Făţărnicia [continuare]

O istorisire înţeleaptă spune că între animalele şi păsările din pădure a izbucnit un război cumplit. Toţi se luptau cu vitejie. De o parte se aflau leii, tigrii, urşii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice şi chiar mărunţii şoareci, iar de altă parte vulturii, şoimii, corbii, ciorile, gaiţele, chiar şi micile vrăbii. Victoria înclina când către unii, când către alţii. Văzând aceasta, liliacul s-a viclenit şi s-a hotărât să meargă în zig-zag între cele două tabere, cu scopul de a merge către aceia spre care va înclina biruinţa finală. L-a ajutat faptul că se putea spune despre el că este şi şoarece, dar şi pasăre, căci are aripi. Şi, într-adevăr, în viclenia sa ajuta când patrupedele, când păsările. Dar iată că s-a încheiat o pace neaşteptată, iar el nu a ştiut în care parte să se aşeze. S-a făcut vădită făţărnicia lui. Toţi l-au dispreţuit şi l-au îndepărtat de la ei. În ruşinea sa cumplită, el s-a ascuns în noaptea întunecată şi nu a mai îndrăznit să se arate la lumina zilei.

Cu liliacul se aseamănă făţarnicii care caută bunăvoinţa atât a lui Dumnezeu, cât şi a diavolului, şi din pricina necredinţei lor lăuntrice petrec totdeauna în întuneric. Ei uită avertismentul: Dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Prin cuvântul lume, în Sfânta Scriptură se înţelege păcatul. ,,Lumea nu este nimic altceva, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, decât patima trupului, patima ochilor şi mândria vieţii. Toate acestea se ascund în inimă. Toate acestea trebuie izgonite din inimă spre a fi luminată, căci lumea şi luminarea duhovnicească a inimii sunt potrivnice una celeilalte. Una trebuie să iasă, spre a fi înlocuită de cealaltă. Cu cât iese mai mult lumea, cu atât mai mult se luminează inima”. Şi invers, cu cât intră mai mult lumea, cu atât mai mult inima se întunecă.

Făţarnicii sunt cuprinşi de întunericul păcatului, oricât de luminoase ar fi măştile pe care şi le pun pe faţă. Precum liliacul din istorisire, mai devreme sau mai târziu vor fi ruşinaţi. Au dorit cinstiri din toate părţile, şi de la buni, şi de la răi, şi se vor vedea ruşinaţi. Şi atunci vor înţelege întreaga dreptate a cuvintelor lui Hristos: Vai vouă, când vă vor zice bine toţi oamenii (Luca 6, 26).

Creştinul trebuie să aibă o pravilă supremă în viaţă, să facă voia lui Dumnezeu. El nu trebuie să facă nimic sub înrâurirea patimilor sale. Căci patimile omeneşti nu pot să urmeze calea dreptăţii lui Dumnezeu. Iar făţarnicul slujeşte în taină patimilor sale, dintre care cea dintâi este egoismul său mascat. El vrea să se arate plăcut oamenilor, în ascuns urmând alt ţel, să-şi placă sieşi. Din dorinţa de a fi plăcut oamenilor, el nu este capabil să spună dreptatea lui Dumnezeu nimănui, pentru a nu supăra pe cineva şi a pierde astfel buna lui dispoziţie. De aceea el niciodată nu este capabil să se ridice până la nevoinţa de a fi prigonit pentru dreptatea dumnezeiască. Prin toate acestea el spune că nu iubeşte pe Dumnezeu, nefiindu-i cu putinţă să pătimească pentru El. El se iubeşte numai pe sine, indiferent ce mască îşi pune pe chip: evlavie, credinţă, prietenie, altruism, credincioşie sau iubire faţă de ceilalţi. Toate acestea sunt minciuni în spatele cărora se ascunde un singur adevăr cumplit: iubirea lui de sine nemărginită.

Făţarnicul este un om nestatornic. El se orientează după cum bate vântul. Acum îţi spune în faţă lucruri plăcute despre tine, dar întâlnindu-se cu duşmanii tăi, fii sigur că în spatele tău va spune altceva. El îşi deformează neîncetat sufletul şi îşi calcă conştiinţa. Pentru a fi pe plac sieşi, el se preface că face pe plac semenilor şi prin toate acestea nu îi face pe plac lui Dumnezeu. Făţarnicul cel plăcut oamenilor nu poate să fie bineplăcut lui Dumnezeu. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel spune: Că acum pre oameni aduc la adevăr, sau pre Dumnezeu ? Sau caut oamenilor să plac ? Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos (Galateni 1, 10).

Cât de departe stau făţarnicii de cei prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu ! Ei nu numai că nu sunt capabili să rabde prigoane pentru dreptate, dar sunt gata să prigonească ei înşişi această dreptate, asemenea cărturarilor şi fariseilor, când acest lucru le este cu putinţă şi de folos. În plus, prigonind dreptatea dumnezeiască, ei pot să se îmbrace în mantia de râvnitori pentru slava dumnezeiască. Pentru ei, care îşi schimbă iute hainele precum artiştii cu experienţă, acest lucru nu este anevoios. Astfel se ajunge la înfricoşătorul paradox să prigonească dreptatea dumnezeiască în numele lui Dumnezeu.

Cât de adânc sunt înşelaţi făţarnicii de stăpânul şi şoptitorul lor întunecat, satana ! Ei îşi închipuie că sunt folositori prin făţărnicia lor, când de fapt îşi pricinuiesc cea mai mare pagubă, nimicesc chipul lui Dumnezeu din ei, primind pecetea diavolească a prefăcătoriilor şi minciunii. Ei pierd bunăvoinţa şi a oamenilor, când se descoperă făţărnicia lor, şi a lui Dumnezeu, căci El dispreţuieşte făţărnicia. Astfel, ei pierd şi pe cele lumeşti, şi pe cele cereşti. Dorind ca toţi să vorbească bine de ei, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu prin aceea că toţi vor vorbi rău despre ei.

Cât de mulţi oameni a pierdut făţărnicia şi continuă să piardă ! Dar celor prigoniţi pentru dreptate Dreptul Judecător le-a făgăduit Împărăţia Cerurilor. Făţarnicilor însă le-a rânduit iezerul cel de foc al muncii veşnice (Apocalipsa 21, 27; 20, 15). Foarte plină de înţelepciune, în acest caz, este următoarea pildă.

Cuviosul Onisifor de la Pecerska avea ca fiu duhovnicesc pe un monah care aparent se ostenea să îi urmeze şi să aibă slava sa de postitor şi nevoitor, fără însă să se chinuiască la fel cu post şi nevoinţă. Acest monah se arăta a fi înţelept şi exemplar în toate privinţele, dar în chip făţarnic. De fapt, el mânca şi bea pe ascuns şi petrecea în curvie. Dar nu se căia pentru toate aceste păcate ale sale. Cuviosul Onisifor era mai înainte văzător cu duhul, dar, prin lucrare dumnezeiască, nu vedea adevărata stare sufletească a fiului său duhovnicesc. Fraţii din mânăstire nu vedeau deloc pe făţarnic. Dar Dumnezeu l-a pedepsit şi a descoperit înaintea tuturor făţărnicia lui. Fiind până atunci sănătos, dintr-o dată el a murit. Din trupul lui se răspândea un miros greu, atât de puternic, încât nimeni nu putea să se apropie de el. I-au făcut slujba înmormântării de departe. În timpul acesta, s-a auzit un sunet cumplit, de parcă cineva era bătut. Atunci cuviosului Onisifor i s-a arătat Sfântul Antonie al Pecerskăi, ale cărui sfinte moaşte odihnesc în peşterile Mânăstirii Kievo-Pecersk, şi i-a spus cu asprime: ,,De ce ai aşezat aici pe acest mârşav nelegiuit ? Azvârle-l afară, ca hrană pentru câini. Este nevrednic să fie aici !”

Neînţelegând cuviosul de ce Dumnezeu a ascuns de el starea duhovnicească a fratelui făţarnic, i s-a arătat înger din cer şi i-a spus: ,,Dumnezeu a ascuns faptele acestui monah, întrucât vroia să-l arate în adevăratul lui chip tuturor celor care păcătuiesc şi nu se pocăiesc şi, văzând aceasta, să se pocăiască”.

Bunăvoinţa sinceră nu este păcat

Imboldurile făţărniciei sunt diferite în oameni: la unul iubirea de sine şi egoismul, la alţii iubirea de slavă şi mândrie, iar la alţii dorinţa de a fi pe placul oamenilor, şi interesul. Dar oricare ar  fi imboldurile, dacă ele sunt de obârşie păcătoasă, mlădiţele lor nu pot fi drepte, oricât ar părea în chipul acesta.

Dar oare nu ne este îngăduită de legea lui Dumnezeu nici un fel de dorinţă de a fi plăcuţi oamenilor ?

Oare să fii atent şi tandru cu ceilalţi, să îi bucuri, spunându-le un cuvânt bun, este păcat ? Ca să nu fim învinuiţi de făţărnicie, oare trebuie să fim grosolani şi nepoliticoşi cu cei din jur ?

Există o dorinţă de a plăcea oamenilor bineplăcută şi lui Dumnezeu. Este aceea care izvorăşte din imboldul de bunăvoinţă al sufletului iubitor. Nu ne este oare poruncit să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine ? Numai iubirea de oameni făţarnică ne este interzisă, căci ea are un substrat necurat. Dumnezeu priveşte nu la chip, ci la inimă. El judecă faptele omului nu după înfăţişarea lor exterioară, ci după pornirile adânc ascunse în ele. De aceea se spune că Dumnezeu va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci lauda va fi fiecăruia de la Dumnezeu (I Corinteni 4, 5).

Au existat sfinţi care au fost iubiţi de toţi şi profund respectaţi, despre care nimeni nimic rău nu a spus şi pe care nu îi pot viza cuvintele lui Hristos: Vai vouă, când vă vor zice bine toţi oamenii (Luca 6, 26).

Aceşti bineplăcuţi lui Dumnezeu s-au deosebit de făţarnici prin aceea că niciodată nu au căutat slava oamenilor şi niciodată nu au săvârşit binele din dorinţa de a fi bineplăcuţi oamenilor, ci întotdeauna s-au călăuzit după frica de Dumnezeu în viaţa lor. Au fost blânzi şi iubitori cu oamenii, dar nu din făţărnicie, ci pentru că simţeau sincer o dragoste mare faţă de semenii lor. Au spus foarte adesea cuvinte de mângâiere celor din jur, dar nu pentru a câştiga ceva pentru sine, ci ca să fie acestora folositori, prin iubirea lor ajutând să se lepede de vreun obicei rău al lor sau de vreun păcat. Ei înmuiau uneori adevărul cumplit şi arătau tact şi înţelepciune faţă de păcătoşi, dar nu cu intenţii viclene, ci ca să nu-i vatăme în mântuirea sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur, deosebind făţărnicia de adevărata virtute, grăieşte: ,,Dacă cel jignit arată cinste jignitorului, aceasta nu este făţărnicie, ci smerenie. Dar dacă cel jignit în taină săvârşeşte răul, iar în chip părut arată bună dispoziţie, iată aceasta va fi făţărnicie”. Făţarnic a fost Iuda, când a săvârşit înţelegerea ascunsă împotriva lui Hristos, iar la vedere L-a sărutat, trădându-L vrăjmaşilor Lui. Iar Mântuitorul, ştiind mai dinainte care va fi cel care Îl va vinde, spălându-i picioarele şi lui Iuda, prin aceasta nu a arătat făţărnicie, ci smerenie de neajuns, dumnezeiască.

Spălarea picioarelor

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Ioan Gură de Aur citează încă alte două pilde scripturistice clasice. Ioav, căpetenia de oşti a lui David, l-a luat prizonier pe Avenir, altă căpetenie de oşti. Aparent, el s-a purtat iubitor cu acesta, dar în chip ascuns l-a înţepat cu sabia. L-a numit frate, dar l-a ucis ca un vrăjmaş. Iată, aceasta este făţărnicia cea rea. Dar sunt cazuri în care purtarea bună este sinceră şi dictată de imbolduri frumoase. Atunci, chiar de cineva ar fi numit făţarnic, el nu trebuie să se tulbure din pricina aceasta, dacă este curat de acest păcat înaintea lui Dumnezeu, care vede intenţiile neprefăcute ale inimii.

Iacov se temea de fratele său de sânge Isav care vroia să-l ucidă, şi de aceea când s-a întors în casa părintească, s-a rugat la Dumnezeu: Scoate-mă din mâna fratelui meu, din mâna lui Isav, că mă tem eu de dânsul, ca nu cumva venind să mă ucigă pre mine şi pre mamă cu fii (Facerea 32, 11). Iar când l-a văzut pe fratele său, i-a arătat cinstire şi i-a spus: Am văzut faţa ta, ca şi cum ar vedea cineva faţa lui Dumnezeu şi-mi va fi mie binevoitor (Facerea 33, 10). La prima vedere făţărnicie, dar în realitate înţeleaptă ferire de ceartă, de vrajbă şi urmări rele. Dumnezeu nu a osândit pe Iacov pentru că s-a purtat făţarnic înaintea lui Isav, de care în chip tainic în inima sa se temea ca de un ucigaş, căci vedea că nu există viclenie în purtarea cea blândă a lui Iacov, ci dorinţă de înţelegere şi iubire frăţească.

Şi astfel, dacă cineva – lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur – îşi arată prietenia în cuvinte, dar nu cu scop să viclenească, ci să fie îndepărtată viclenia, Dumnezeu nu Se mânie împotriva unui astfel de om, ci chiar El Însuşi învaţă: Răspunsul cucernic întoarce mânia (Pildele lui Solomon 15, 1). Aşadar, noi nu numai că putem, ci şi trebuie să fim buni, blânzi, mângâietori cu cei din jur, să nu-i rănim sau să-i mâniem, ci să le fim pe plac şi să-i slujim cu ţelul de a-i ajuta să afle calea spre mântuire. În toate acestea trebuie să ne purtăm simplu, cu inimă curată, sinceri, păzindu-ne de aluatul fariseilor care este făţăria (Luca 12, 1) şi lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile (I Petru 2, 1). Atunci, oricât de multă dragoste am arăta faţă de semeni, nu va fi păcat, căci va izvorî din dragostea ascunsă în noi faţă de aproapele şi pentru că ea va avea misiune sfântă: să câştige pe toţi pentru dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.