Nadejdea noastra. Cuvinte despre Fericiri

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (XIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episoadele anterioare

 

V. FERICIREA A PATRA  [continuare]

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează

de dreptate, că aceia se vor sătura

Matei 5, 6

Dreptatea întrupată este Iisus Hristos

Sfântul Grigorie de Nyssa dă încă o tâlcuire cuvântului ‘dreptate’, înţelegând prin dreptate pe Însuşi Domnul Iisus Hristos: Care s-au făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate şi sfinţire şi izbăvire (I Corinteni 1, 30). În felul acesta, cuvintele: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate trebuie să fie înţelese astfel: fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după Domnul ! Însuşi Iisus Hristos ne dă temei pentru o astfel de tâlcuire, când Se numeşte pe Sine pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci (Ioan 6, 51). El Se numeşte pe Sine şi apă vie (potrivit Ioan 4, 10) care face ca cei ce beau din ea să nu mai înseteze în veci (4, 14). Iisus Hristos este pâine şi apă pentru sufletele omeneşti ce flămânzesc şi însetează.

Toate sufletele creştine vii, care au însetat după unirea duhovnicească cu Domnul, au încercat şi fericirea unirii lor cu El. Acestea au gustat şi înţeleg cât de bun este Dumnezeu (potrivit I Petru 2, 3). Şi dacă au gustat o dată, nu au mai putut de acum să se despartă de El. Precum albina caută mierea, aşa sufletul celui ce a gustat bunătatea lui Dumnezeu flămânzeşte şi însetează numai după El.

Încă din Vechiul Legământ David dă glas acestei năzuinţe a sufletului omenesc după Dumnezeu, grăind: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu (Psalmi 41, 1-2). El a flămânzit după Dumnezeu şi nu a rămas ruşinat în nădejdile sale, ci s-a îndestulat, după cum singur mărturiseşte: Iar eu întru dreptate mă voiu arăta feţei tale, sătura-mă-voiu când mi se va arăta slava ta (Psalmi 16, 15). De trei ori fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează după Domnul şi dreptatea Sa ! Această foame şi sete a lor după Domnul dau mărturie despre cât de mult iubesc ei pe Dumnezeu. De aceea şi Dumnezeu îi iubeşte. Iisus Hristos este Mijlocitorul şi Ocrotitorul lor şi va plini peste ei făgăduinţa Sa pe care a rostit-o minunat în următoarele cuvinte: De mă iubeşte cineva pre mine, cuvântul meu va păzi; şi Tatăl meu îl va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23).

Nu este fericire mai mare decât aceea să se facă omul lăcaş al lui Dumnezeu şi Sfânta Treime să se veselească de el ! Precum nu este mai cumplită soartă decât aceea ca omul să se facă cuib al diavolului şi satana, cu legiunile sale, să se sălăşluiască în sufletul lui.

 

Dreptatea se dobândeşte cu osteneală

Cum ne putem ridica la o asemenea măsură a dreptăţii încât Dumnezeu să ne învrednicească de prezenţa Sa neîntreruptă înlăuntrul nostru, care este şi izvor de fericire negrăită ? Ca să se întâmple aceasta, noi trebuie să ne ostenim mult pentru Dumnezeu, să flămânzim şi să însetăm îndeajuns. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Prin eforturi ale voinţei, prin silire de sine şi mergând pe calea virtuţii, cu încordare în a duce o viaţă dreaptă putem să ne facem lăcaş al lui Dumnezeu.

Dar osteneală se cere nu numai pentru dobândirea dreptăţii, osteneală se cere şi pentru săvârşirea păcatelor ! Însă cât de nebunească şi pierzătoare este această osteneală închinată răului ! Vedeţi cât se ostenesc iubitorii de argint să adune cât mai mulţi bani, sub greutatea cărora sufletul lor moare sufocat ! Vedeţi cât se ostenesc desfrânaţii până ce îşi ating ţelul lor necurat care izgoneşte Sfântul Duh din ei ! Vedeţi câte nopţi fără somn petrec hoţii, ucigaşii, tâlharii, pentru a-şi atrage cea mai cumplită nenorocire asupra sufletelor lor ! Orice rău voieşti a săvârşi, trebuie să te osteneşti pentru el.

De ce atunci ne mirăm că şi câştigarea virtuţii cere osteneală ? Va trebui să ne ostenim dacă vrem să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele. Cel ce nu se osteneşte pentru Dumnezeu se osteneşte pentru diavol. Ocolirea ostenelii este cu neputinţă. Dacă este aşa, atunci nu este peste măsură de nebunesc să fugim de osteneală pentru dobândirea virtuţii, în favoarea ostenelii celei rele ?! Păcatul nu este mai uşor de săvârşit decât virtutea. Numai deprinderea noastră de a păcătui ni-l prezintă astfel. Ce este mai anevoie: să suferi din pricina bolii chinuitoare a iubirii de arginţi şi să te istoveşti de muncă peste puteri ca să câştigi ceea ce nu îţi este de trebuinţă, sau să fii mulţumit cu ceea ce purtarea de grijă a lui Dumnezeu ţi-a dat ? Să te topeşti de pizma neputincioasă, de răutate şi răzbunare, sau să te bucuri de bunăstarea celorlalţi ? Să vieţuieşti în certuri şi vrajbe cu vecinii şi semenii tăi, sau să ai pace în inima ta şi să-i iubeşti pe toţi ?

Dar luaţi aminte, păcatul este nu doar mai anevoios decât virtutea, dar este şi potrivnic firii. Numai virtutea este în acord cu firea noastră. Aceasta ar trebui să ne-o facă mai lesnicioasă decât păcatul. Sfântul Ioan Scărarul grăieşte: ,,În fire nu există patimă sau păcat firesc, căci Dumnezeu nu este ziditor al patimilor. Iar multe virtuţi ne sunt date de Dumnezeu în însăşi firea noastră. Între ele vădite sunt următoarele: milosârdia, căci şi păgânii sunt compătimitori; dragostea, căci şi fiinţele necuvântătoare adeseori plâng atunci când sunt lipsite una de cealaltă; credinţa, căci noi toţi o naştem din noi înşine; nădejdea, căci nădăjduim să ne îmbogăţim. Şi astfel, dacă după cele arătate, dragostea din noi este din fire şi ea este virtute, întovărăşire şi plinire a legii (potrivit Romani 13, 10), se înţelege că virtuţile nu sunt departe de fire. Să se ruşineze aceia care se îndreptăţesc pe ei de la împlinirea virtutii prin neputinţa lor”.

Nu suntem neputinciosi, ci leneşi în dobândirea virtuţii. Domnul a făcut toate pentru noi ca să ajungem la fericire, dar El vrea ca şi noi să ne ostenim. ,,Dumnezeu dă, dar nu-ţi pune şi în traistă”, spune înţeleptul proverb popular. Un tânăr monah a căzut în întristare la gândul cât este de anevoioasă mântuirea omenească şi pur şi simplu a încetat să se mai nevoiască. A mers la un oarecare stareţ sfânt şi i-a descoperit mâhnirea lui. Stareţul, după ce l-a ascultat pe frate, i-a istorisit următoarea întâmplare:

,,Un om oarecare avea un pământ care din nelucrare a fost năpădit de buruieni şi spini. Prin urmare, el s-a hotărât să-l folosească şi i-a spus fiului său: Mergi şi curăţă pământul acela care este al nostru. Fiul a mers şi, privind, a văzut că tot pământul era năpădit de buruieni şi spini. Atunci el a deznădăjduit cu duhul şi a spus: Când pot eu să dezrădăcinez aceste buruieni şi să curăţ pământul ?! Zicând aceste cuvinte, el s-a culcat pe pământ şi a adormit. Aşa a făcut el multe zile la rând.

După un timp, tatăl său a venit la el şi a văzut că nimic nu s-a mişcat. El i-a spus fiului lui: De ce nu ai făcut nimic până acum ? Iar fiul i-a răspuns: Eu am venit la lucru, dar văzând mulţimea de buruieni şi ciulini am renunţat să mai împlinesc sarcina şi din deznădăjduire m-am aruncat cu faţa la pământ şi am adormit. Atunci tatăl i-a spus: Fiule, dacă tu în fiecare zi ai fi lucrat câte o bucată de pământ cât este patul tău, lucrul tău încet-încet ar fi mers înainte. Auzind acestea, tânărul s-a ruşinat şi a făcut după sfatul tatălui său. În scurtă vreme, pământul era curăţit şi lucrat”.

Aşa şi tu, frate, spuse stareţul tânărului monah, puţin câte puţin te osteneşte şi nu deznădăjdui. Şi Dumnezeu, cu harul Său, te va ridica la starea de curăţie de mai înainte. Ascultând acestea, fratele a plecat îmbărbătat. A început să facă întocmai cum a fost învăţat şi a aflat pace sufletească şi degrabă a început să sporească în Domnul.

Aşa şi noi, dacă în fiecare zi ne-am osteni să ne curăţim sufletul de buruienile păcatului şi să ne deprindem într-o virtute, oricât de mică ar fi izbânda noastră, tot ne va duce înainte, ne va păzi de rămânerea în urmă şi va mărturisi că noi cu adevărat flămânzim şi însetăm după dreptatea lui Dumnezeu.

 

Osteneala trebuie să fie după puteri

Domnul nu vrea de la noi săvârşirea de fapte mari şi nevoinţe de neînchipuit, ca să ne dăruiască fericire. Nu. Şi creştinii cei mai simpli, în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii lor, pot să câştige mântuirea, ostenindu-se după puterile lor. Nu numai pustnicii, nu numai monahii, nu numai cei ce vieţuiesc în pustie se vor mântui. ,,Şi cei ce vieţuiesc în oraşe pot – după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – să se facă următori iubirii de înţelepciune a pustnicilor. Şi cel căsătorit, şi cel cu familie poate şi să se roage, şi să postească, şi să ajungă la smerenie”.

Odată au venit la Sfântul Ioan Scărarul mireni care puţin se îngrijeau de mântuirea lor. Voind a-şi îndreptăţi păcătoşenia lor şi nepurtarea de grijă, ei au spus: ,,Cum putem noi să ducem o viaţă de nevoinţă cu soţiile noastre şi grijile noastre lumeşti care ne cuprind ca nişte mreje ?” Sfântul Ioan le-a răspuns: ,,Să faceţi acele fapte bune pe care le puteţi: pe nimeni să nu grăiţi de rău, nu furaţi, pe nimeni să nu clevetiţi, înaintea nimănui nu vă înălţaţi, să nu aveţi ură faţă de nimeni; nu lipsiţi de la slujbele bisericeşti, fiţi împreună pătimitori cu săracii, nu daţi nimănui prilej de sminteală, nu vă apropiaţi de femeie străină şi păziţi credincioşia în căsnicie. Dacă veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia Cerurilor”.

Spuneţi sincer, nu poate orice credincios care trăieşte în lume, cu o voinţă bună, să plinească cerinţele elementare pe care le-a pus în duhul Evangheliei Sfântul Ioan Scărarul ?

Oricine poate, cu ajutorul lui Dumnezeu care îi este dat la botez, să se înfrâneze de la rău şi să săvârşească binele. Şi toată fapta bună, dacă este săvârşită cu intenţii curate, oricât de mică ar fi, are greutatea ei duhovnicească şi urmări binefăcătoare.

,,Micul opaiţ din casă – grăieşte Mitropolitul Filaret al Moscovei – va atrage privirea călătorului rătăcitor şi el va porni spre lumina lui şi el va afla în casă scăpare de noaptea rece sau de fiare şi se va linişti în adăpostul său fără primejdie … şi mărunta faptă a omului, necunoscută lumii, dacă este însufleţită de intenţie bună şi sfântă, este lucrare a luminii, care şi lucrează ca aceasta asupra celor ce o privesc, atrăgându-i spre bine. Uneori, chiar ea, prin călăuzirea proniei cereşti, îşi întinde lucrarea sa în îndepărtarea nemăsurată.

 

Banul văduvei

Frescă din Catedrala Episcopală din Roman, secolul al XVI-lea

 

Priviţi la văduva arătată de Văzătorul inimilor, care din osârdie plină de evlavie a lăsat în cutia templului ultimii doi bănuţi ai ei. Ce faptă bună, dar mică ! Dar în faţa a câtor milioane de oameni ea a strălucit şi încă va străluci în Evanghelie, învăţând pe oameni să săvârşească binele şi cu putinţă mică, iar pe alţii să aibă la înaltă preţuire, şi în fapte mărunte şi în oameni neînsemnaţi, simţământul bun şi gândul sfânt”. Domnul, în milostivirea Sa, a făgăduit şi pentru un pahar cu apă rece dat în numele Lui să nu lase pe om fără răsplată în ceruri.

Însemnat este că Mântuitorul nu fericeşte de-a dreptul pe creştinii desăvârşiţi, ci pe cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate. Prin aceasta El vrea să ne spună: nu ai faptele mari ale sfinţilor, nu eşti atât de drept precum au fost ei, nu deznădăjdui ! Flămânzeşte şi însetează măcar după dreptate, şi atunci te va duce la fericire. Teme-te ca nu cumva în nepăsarea ta faţă de starea sufletului tău să ajungi acolo încât să nu simţi foame şi sete după bună-făptuire, după câştigarea virtuţii, după a fi bineplăcut lui Dumnezeu, după mântuirea sufletului tău. Această lipsă de simţire a oricărui impuls de foame sau sete duhovnicească este semnul cel mai cumplit al morţii sufleteşti.

Cel ce a murit fizic nu mai simte nici o nevoie de foame sau băutură. Tot aşa cel mort duhovniceşte nu este mişcat când i se vorbeşte despre Dumnezeu, despre virtuţi, despre Împărăţia Cerurilor. Pentru el, toate sunt aici. El flămânzeşte şi însetează numai după bucurii şi bunuri lumeşti. Dar această foame şi această sete oare se potolesc ? Niciodată. Dimpotrivă, cu cât se satisfac mai mult, cu atât se înteţesc. Ele întunecă şi ne fac să nu mai simţim foamea şi setea după cele duhovniceşti. Aşa încât acela flămânzeşte şi însetează numai fizic, trăieşte fiziologic, dar nu mai duce o viaţă după duh. El este mort mai înainte de moartea fizică şi nu are nădejde spre fericire nici de aici, nici de dincolo de mormânt.

Fie ca prin ajutorul lui Dumnezeu să iubim dreptatea Lui, să flămânzim şi să însetăm după ea, şi atunci ne vom încredinţa câtă fericire este ascunsă în foamea şi setea după Dumnezeu. Şi atunci, Domnul, văzând căutarea şi dorinţa noastră neprefăcută de a ne sătura cu poruncile Sale, ne va umple de bucurie cerească.

 

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6).

Din aceeasi categorie...