Nevointa pentru virtute (XIV)

Nevoinţa pentru virtute (XIV)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

VIII. Păzirea inimii în mijlocul zbuciumului lumesc

Într-o lucrare literară remarcabilă care a ajuns până la noi sub titlul Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, noi găsim următoarea relatare folositoare: ,,Când Avva Antonie contempla judecăţile lui Dumnezeu, el a întrebat: Doamne, de ce unii oameni mor de tineri, în timp ce alţii trăiesc până la o vârstă extrem de înaintată ? De ce unii sunt săraci şi alţii bogaţi ? De ce oamenii răi prosperă, iar cei buni trăiesc în lipsuri ? El a auzit un glas răspunzându-i: Antonie, ia aminte la tine; aceste lucruri sunt după judecata lui Dumnezeu, şi nu-ţi este de folos să ştii nimic despre ele”.

,,Ia aminte la tine !” Aceasta este o povaţă însemnată care ar trebui să fie deviza fiecăruia. ,,Ia aminte la tine !” Adică, fii atent la cugetele, simţămintele, dorinţele şi stările tale emoţionale. Fii atent la tot ceea ce are loc în sufletul tău, în inima ta. Nu îngădui inimii să devină un izvor al răului, pentru că Hristos Mântuitorul Însuşi spune: Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19).

De unde provin gândurile rele din inimă ? Ele nu se ivesc acolo de voia lor, ci [izvorăsc] din afară. ,,Păzeşte-ţi inima şi cercetează cugetele care intră în ea, care este natura lor ?” Aceasta este învăţătura pe care sfinţii asceţi au lucrat-o pentru a-şi curăţi inimile de patimile păcătoase pe care le-am moştenit. ,,Păzeşte-ţi inima”, adică fii vigilent, ia aminte la tine; urmăreşte cu atenţie tot ceea ce se petrece în colţurile cele mai lăuntrice ale sufletului şi inimii tale, şi nu îngădui să intre nimic nedrept sau necurat. Inimile noastre sunt murdărite cu impresii vătămătoare pe care le primim din afară, din lumea înconjurătoare nouă, care, potrivit apostolului, toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19).

Copiii, după cum ştim, au o inimă curată. Apoi, pe măsură ce ei cresc şi sunt expuşi tot mai mult lumii înconjurătoare, care zace în răutate, inima lor este tot mai murdărită, pierzându-şi curăţia sa iniţială de copil. Copiii încetează treptat să fie copii şi devin adulţi. Adulţii îşi aduc aminte de copilăria lor cu multă afecţiune şi adeseori cu melancolie gingaşă, numind-o o ,,vârstă de aur”, ,,copilăria de aur” a lor. Şi cu adevărat, copilăria este ,,de aur” deoarece aceasta este o vreme a curăţiei inimii, când copilul nu cunoaşte murdarul, răul şi vulgaritatea care străbat lumea adulţilor care nu au fost capabili să-şi păstreze nici măcar în parte curăţia originală a inimilor lor. Doar curăţia inimii dă omului adevărata pace, bucurie şi fericire.

Murdărirea inimii aduce cu ea mâhnire, agonie, chinuri, melancolie, tristeţe – tot ceea ce otrăveşte viaţa omului şi o face grea şi de nesuferit. Iată de ce Hristos Mântuitorul a spus atât de categoric: De nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Că nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Dreptatea, pacea şi bucuria pot sălăşlui doar într-o inimă curată, de copil. Prin urmare, cei care doresc să aibă parte de dreptate, pace şi bucurie ar trebui să se străduiască să-şi păstreze inimile la fel de curate ca cea a unui copil.

Singurul mijloc pentru a face aceasta este ,,a fi atent la sine”, adică, a-şi păzi inima pentru a nu lăsa să intre nimic josnic sau necurat, nimic care ar putea-o murdări sau infecta cu orice întinăciune morală, care ar determina-o să devină în schimb un izvor al răului şi contagiunii morale pentru alţii.

Aşadar, de ce are nevoie cineva pentru a-şi proteja inima ? Creştinul trebuie să-şi îngrădească inima de valul turbulent a tot felul de impresii exterioare vătămătoare. Aceasta este cu neputinţă, poţi spune. Desigur, este cu neputinţă în totalitate. Este imposibil să nu fim afectaţi de impresiile acestei lumi în timp ce vieţuim în ea. Dar este posibil să restrângem atacul impresiilor nocive; este posibil şi necesar să luptăm lăuntric cu ele, să ne străduim să le dezrădăcinăm din inima noastră. La urma urmei, aceasta este esenţa vieţii duhovniceşti, care nu este nimic altceva decât o luptă, mai ales o luptă cu păcatul. Şi izvorul fundamental al păcatului din sufletul cuiva sunt impresiile vătămătoare, primite fără luptă, şi îngăduite pentru a naşte roadele lor letale în suflet.

Astfel, lupta cu impresiile vătămătoare este cea mai importantă în viaţa duhovnicească. Noi trebuie să ne străduim să nu primim impresii vătămătoare în suflet. Şi ce este necesar să facem pentru a reuşi aceasta ? Noi trebuie mai adeseori şi în mai mare măsură să ţinem închise ,,ferestrele sufletului”, precum numesc Sfinţii Părinţi organele noastre de simţ: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăirea. Noi trebuie să ne antrenăm, să ne silim să nu privim, să nu ascultăm, gustăm, mirosim sau pipăim chiar orice. De îndată ce mintea şi conştiinţa noastră ne spun că una sau alta dintre impresiile pe care le primim sunt vătămătoare, noi trebuie de îndată, fără să întârziem nici măcar un minut, să închidem ,,fereastra” corespunzătoare a sufletului nostru, adică, acel organ de simţ particular prin care intră o impresie vătămătoare.

Dacă noi vedem din neatenţie ceva rău sau vătămător, trebuie numaidecât să ne întoarcem ochii, chiar să-i închidem, pentru a nu vedea ceea ce, întipărindu-se în sufletul nostru, îl va tulbura mai târziu, va tulbura pacea noastră lăuntrică. Dacă auzim unele cuvinte supărătoare, care ne tulbură sau ne stârnesc simţăminte rele, trebuie să ne depărtăm de cel care vorbeşte, chiar să ne astupăm urechile, ca să nu auzim ceea ce mai târziu ne va tulbura sau îngrijora, probabil chiar pentru o vreme îndelungată, privându-ne de echilibrul emoţional.

Sfântul Ioan de Kronstadt scrie în mod grăitor despre aceasta în jurnalul său. El spune: ,,Dacă nu aş fi privit, nu aş fi fost ispitit; dacă nu aş fi auzit, inima mea nu ar fi rănită; dacă nu aş fi gustat, nu aş fi dorit”. Vedeţi cât de multe ispite se nasc din propriul nostru văz, auz şi gust. Cât de mulţi au suferit şi încă suferă din cauză că inimile lor nu au fost ferme în înclinaţiile lor bune, din cauză că ei au privit în mod imprudent cu ochi necuraţi, din cauză că au auzit cu urechi nedeprinse să discearnă între bine şi rău, din cauză că au gustat cu poftă ! Simţurile iubitoare de păcat, trupul lacom, neînfrânat de raţiune şi de poruncile lui Dumnezeu, i-au condus pe oameni în felurite patimi lumeşti, le-au întunecat minţile şi inimile, i-au lipsit de pacea inimii, şi le-au luat voinţa liberă, făcându-i robii acestor simţuri. Astfel, vedeţi cât de necesar este a privi, a asculta, a gusta, a mirosi şi a pipăi cu prudenţă; sau, mai curând, cât de necesar este a-ţi păzi inima astfel încât prin simţurile tale exterioare, ca printr-o fereastră, să nu se poată furişa nici un păcat, şi ca autorul păcatului însuşi, diavolul, să nu poată întuneca şi răni acea pasăre cerească, sufletul nostru, cu săgeţile lui otrăvitoare şi mortale” (Viaţa mea în Hristos).

Prin urmare, este necesar a trăi, pe cât de mult cu putinţă, într-o asemenea manieră încât să ne păzim inima cu orice chip de la a primi orice soi de impresii vătămătoare prin organele de simţ. Este necesar a trăi viaţa cu luare aminte.

Opusul unei vieţi cu luare aminte este viaţa împrăştiată şi distrugătoare pe care o duc cei mai mulţi oameni astăzi – oameni care sunt neatenţi la curăţia inimii şi vieţii lor. Atât Scripturile, cât şi Sfinţii Părinţi ne avertizează împotriva unei vieţi împrăştiate. Domnul Iisus Hristos Însuşi, avertizându-ne împotriva unei vieţi împrăştiate şi încurajându-ne către o viaţă cu luare aminte, a spus: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41), iar cele ce vouă zic, tuturor zic: privegheaţi (Marcu 13, 37). ,,Fiii lumii văd neatenţia ca ceva nevinovat – spune Sfântul Ignatie Briancianinov – dar Sfinţii Părinţi o văd ca pe începutul a tot răul”. Unul din cei mai mari asceţi din vechime, Sfântul Pimen cel Mare a spus: ,,Începutul a tot răul este neatenţia”.

De ce este neatenţia atât de vătămătoare ? Este cât se poate de evident: o persoană neatentă nu poate fi vigilentă cu privire la sine. Ea este în mod constant preocupată cu lucruri din afara sa. Cum poate supraveghea ea propria inimă dacă obiectul principal al atenţiei sale nu este viaţa sa lăuntrică, ci evenimentele din lumea exterioară ? Ea nu este preocupată de reducerea afluenţei impresiilor exterioare, ci, dimpotrivă, trăieşte în întregime pentru aceste impresii exterioare. Viaţa sa lăuntrică o interesează puţin sau deloc: cel mai mare interes este viaţa exterioară, viaţa lumii înconjurătoare, şi astfel ea dă frâu liber simţurilor sale. Pentru a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi şi a gusta tot ceea ce percepe ca sens şi scop al vieţii sale. Sufletul său este asemenea unei autostrăzi uşor accesibile. Un vârtej de impresii vin una după alta ca într-un caleidoscop, şi ea [persoana] se cufundă cu totul în cugetele, simţămintele şi dorinţele pe care ele le zămislesc. Cum îşi poate supraveghea şi păzi inima de întinare prin josnicia şi cruzimea acestei lumi, care zace în cel rău ? Nu este timp, nici şansa de a o face. ,,Ca un fluture care zboară dintr-o floare în alta, aşa trece o persoană neatentă de la o plăcere pământească la alta, de la o grijă zadarnică la alta”, spune Sfântul Ignatie. ,,O persoană neatentă este asemenea unei case fără uşi şi încuietori: nici o comoară nu poate fi păstrată într-o astfel de casă, ea este deschisă hoţilor şi desfrânaţilor”.

Vremea noastră este înainte de toate o vreme a vieţilor neatente, şi este uşor de înţeles de ce. Fiindcă, precum am spus, mândria umană care doreşte să se impună, care predomină astăzi, stabileşte ca scop al ei nu curăţirea inimii, ci acumularea unui maxim de câştig şi profit pentru sine, ale cărei dorinţe sunt considerate îndreptăţite şi vrednice de a fi îndeplinite numaidecât. Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16) – toate formele de poftă pun stăpânire pe sufletele oamenilor de astăzi, şi omul contemporan se străduieşte să le satisfacă pe toate. Este ca şi cum omului modern i-ar fi teamă să nu piardă ceva, să lase nefolosit vreunul din conforturile acestei lumi pământeşti, trupeşti. Şi în acest fel, el caută cu lăcomie pretutindeni tot ceea ce i-ar putea fi de folos spre propriul câştig, spre plăcerea şi desfătarea sa.

Noi putem spune cu certitudine că viaţa omului modern nu este nimic altceva decât o goană frenetică după orice fel de confort şi plăcere lumească. În această privinţă, epoca în care trăim noi acum ne aminteşte de epoca Imperiului Roman chiar dinainte de naşterea lui Hristos, când strigătul zeflemisitor al maselor era ,,pâine şi circ” ! Singura diferenţă este în faptul că pâinea obişnuită şi distracţia simplă, primitivă nu va mai mulţumi pe nimeni astăzi. Astăzi, pofta rafinată a omului cere ceva mai rafinat. Pâinea trebuie să fie coaptă într-un mod anume şi servită ca accesoriu la alte delicatese culinare, care sunt pregătite potrivit dictatelor artei gastronomiei – sau, mai degrabă, lăcomiei. Distracţia trebuie să fie de asemenea rafinată şi deghizată în artă, în timp ce stârneşte dorinţele cele mai josnice, animalice ale firii omeneşti.

Ritmul frenetic, nevrotic al vieţii moderne face dificil a găsi calmul şi pacea pentru sufletele obosite, extenuate. El ademeneşte pe oricine, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi doar o rotiţă jalnică, cu voinţă slabă, în mecanismul gigantic al vieţii moderne, care a pierdut spiritul creştin al libertăţii. Oamenii înşisi au devenit trupuri fără suflete, înrobiţi de păcat şi de tot felul de patimi. Cu adevărat lumea modernă nu a devenit decât o sită gigantică prin care satan ne cerne pe noi, nenorociţii, ca pe grâu, în victoria sa triumfătoare.

În consecinţă, noi suntem cu toţii extrem de neatenţi. Ne grăbim în goana după un bine iluzoriu, înşelător, dar ceea ce este cel mai important – singurul lucru necesar, curăţirea inimii – pe acela îl neglijăm deoarece nu avem putere, dorinţă, energie, nu avem nici timp, nici şansa de a ne concentra şi a ne ocupa noi înşine de străduinţa noastră lăuntrică.

Unde ne duce această tulburare ? Oare să nu fie cu adevărat toate acestea vătămătoare sau periculoase ? Aceasta poate părea aşa doar la prima vedere. În realitate, ea aduce o cantitate nemăsurată de rău în viaţa omului.

Din aceeasi categorie...