Nevointa pentru virtute (XV)

Nevoinţa pentru virtute (XV)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Episodul anterior

 

VIII. Păzirea inimii în mijlocul zbuciumului lumesc [continuare]

Omul neatent are o înţelegere foarte simplistă şi superficială a tuturor lucrurilor, incluzând pe cele mai importante. El nu este capabil de a pătrunde profund în esenţa lucrurilor, de a cugeta raţional şi cu prudenţă ceea ce se petrece în jurul lui. În consecinţă, viaţa sa personală este cât se poate de dezorganizată şi plină de gafe, şi el adeseori – uneori fără să vrea, din cauza lipsei de sensibilitate şi chibzuinţă – pricinuieşte mult rău şi suferinţă altora.

,,Cel care este neatent – spune Sfântul Ignatie – este adeseori inconsecvent: trăirilor sale le lipsesc profunzimea şi tăria şi, de aceea, sunt instabile şi de scurtă durată”. Rezultă că un om neatent nu poate fi cu nici un chip un om pe care te poţi baza: el este nedemn de încredere, necredincios, uşuratic. El este înclinat către a dezamăgi, a fi necredincios sau a trăda chiar pe acei oameni pe care el îi consideră prieteni apropiaţi.

Sfântul Ignatie spune în continuare: ,,Dragostea de aproapele este străină omului neatent care priveşte cu indiferenţă la suferinţa altora şi aşază cu uşurinţă asupra lor sarcini cumplit de purtat”[1]. Cel care este neatent la sine, desigur, nu poate pătrunde în sufletul, în stările sufleteşti ale altora. Drept urmare, sufletul său rămâne închis faţă de alţii: el nu poate avea simpatie sau înţelegere pentru durerile celorlalţi. El nu este în stare a înţelege ce este capabil sau nu să poarte altcineva şi, de aceea, este cicălitor şi sever în relaţiile cu alţii, şi cere adeseori de la ei lucruri imposibile sau peste puterea lor.

În sfârşit, potrivit Sfântului Ignatie Briancianinov, ,,mâhnirea îl afectează puternic pe cel neatent, tocmai fiindcă el nu se aşteaptă la ea. El aşteaptă doar bucurii. Dacă mâhnirea este mare, dar trece repede, el o uită curând în forfota distracţiei[2]. Mâhnirea de lungă durată îl zdrobeşte”. Şi aceasta este de înţeles, fiindcă misiunea omului neatent în viaţă este de a căuta doar ceea ce este plăcut; astfel, tot ceea ce este neplăcut este foarte dificil pentru el de îndurat.

 

Care este urmarea unei vieţi neatente ? Unde duce neatenţia pe omul care se predă ei ?

,,Neatenţia însăşi – spune Sfântul Ignatie – îl pedepseşte pe cel care se abandonează ei. Cu timpul totul începe să-l plictisească, şi el, nedobândind nici o cunoştinţă sau impresie plină de substanţă, se cufundă într-o disperare agonizantă şi fără limite”.

Şi aceasta este cu totul de înţeles. Omul neatent, rătăcind în cugetele şi simţămintele sale doar cu privire la chestiunile acestei lumi, şi căutând doar distracţia şi diversiunile, se convinge curând că, în sfârşit, totul este extrem de plictisitor şi monoton. În mod firesc, aceasta îl conduce către dezamăgire faţă de viaţă şi deznădejde. Această dezamăgire poate fi atât de mare încât oamenii chiar îşi pun capăt vieţilor lor prin sinucidere, neputând să se împotrivească unui asemenea chin şi deznădejdi.

Cel mai mare rău al neatenţiei este că ea paralizează în întregime evoluţia duhovnicească a omului. Viaţa duhovnicească este cu totul incompatibilă cu neatenţia, deoarece condiţia principală pentru reuşita în viaţa duhovnicească constă în atenţia strictă la sine, la toate stările sufletului. ,,Fără atenţie la sine – spune Avva Agathon – este cu neputinţă a izbuti în dobândirea oricărei virtuţi”. Toţi sfinţii – spune Sfântul Ignatie – au evitat cu grijă neatenţia. În mod statornic, sau cel puţin pe cât de des cu putinţă, ei s-au concentrat asupra lor înşişi, fiind atenţi la stările minţii şi inimii lor, şi le-au îndreptat potrivit Evangheliei”. Este imposibil a împlini poruncile evanghelice fără a citi şi a studia Evanghelia cu atenţie şi cugetând, şi fără o atitudine asemănătoare faţă de tot ceea ce se petrece în adâncurile sufletului nostru.

Dar atenţia şi trezvia sunt imposibile într-o viaţă împrăştiată. Potrivit Sfântului Ignatie, ,,păcatul şi diavolul, care lucrează prin păcat, se furişează în mod subtil în minte şi în inimă. Omul trebuie să vegheze neîncetat împotriva duşmanilor săi nevăzuţi. Cum poate să vegheze când el se abandonează distracţiei ?”

De altfel, acesta este motivul pentru care Biserica se ridică atât de categoric împotriva oricărui tip de divertisment, diversiune sau amuzament şi le consideră nepotrivite pentru creştini. Toate aceste divertismente scot sufletul omului dintr-o stare de atenţie la sine şi-l silesc către distracţie. Nu există duşman mai mare al vieţii duhovniceşti decât pasiunea pentru toate soiurile de spectacole şi divertismente. Din acest punct de vedere, este cu totul de înţeles de ce în vremurile noastre, care sunt atât de ostile faţă de Dumnezeu şi de suflet, această pasiune morbidă pentru amuzament şi diversiune a atins o atât de mare însemnătate. Şi toate acestea, de dragul aparenţei, trec sub numele de ,,viaţă culturală” şi sunt săvârşite sub pretextul filantropiei: ,,seară caritabilă”, ,,piesă caritabilă”, ,,bal caritabil”, ca şi cum nu există alt mod de a face caritate decât prin cumpărarea unui bilet la un divertisment care este adeseori imoral şi păcătos. Acesta este scopul vrăjmaşului neamului omenesc, diavolul: a ne cerne neîncetat ca pe grâu, silindu-ne să ne învârtim continuu în vârtejul divertismentelor şi diversiunilor, nepermiţându-ne să ne adunăm în noi înşine şi să contemplăm starea noastră lăuntrică, sufletul nostru.

 

Cum trebuie să luptăm cu distracţia şi cum să învăţăm ,,atenţia la sine printr-o viaţă vigilentă ?

Sfântul Ignatie spune: ,,Omul trebuie să-şi interzică orice activitate fără temei”. Noi trebuie să ne împărţim timpul nostru în aşa fel încât să fie ocupat în mod constant cu activităţi sensibile, folositoare şi practice. Împlinirea îndatoririlor, private şi publice, fără prea mult zgomot şi agitaţie, nu va conduce niciodată la o viaţă neatentă ci, dimpotrivă, favorizează atenţia către sine şi vigilenţa. Neatenţia este hrănită de trândăvie sau de activităţi frivole, care sunt înrudite cu trândăvia. Prin urmare, înainte de toate, este necesar a ne teme sau a evita trândăvia. Glumele prosteşti şi vorbăria zadarnică sunt nepotrivite şi vătămătoare, însă ele au devenit populare şi sunt preţuite de oamenii care sunt incapabili să stabilească seriozitatea şi importanţa a ceea ce este spus. De asemenea vătămătoare este visarea cu ochii deschişi, care îl scoate pe om din viaţa reală şi-l duce într-o lume fantastică, ireală şi îl fac să fie distras de cugetări şi simţăminte care se preocupă de lucruri inexistente.

Într-un cuvânt, este necesar a ne controla, a nu îngădui simţurilor noastre să pună stăpânire cu lăcomie pe nici un fel de impresii exterioare, ci mai degrabă să ne ocupăm de noi înşine cu sârguinţă, cu onestitate şi cu conştiinciozitate faţă de propriile responsabilităţi, private şi publice, fără prea mult zarvă şi agitaţie.

Trebuie să ne aducem aminte că o viaţă neatentă duce la sporirea răului în lume şi că doar ,,atenţia la sine” şi vigilenţa duhovnicească duce la suprimarea răului şi, în consecinţă, la bunăstarea întregii omeniri.

 

IX. Rezistenţa în faţa răului

Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău; ci, de te va lovi cineva preste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i lui şi pre cealaltă; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să îţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa. Şi cel ce te va sili pre tine o milă de loc, mergi cu dânsul două. Celui ce cere de la tine, dă-i; şi de cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu te depărta (Matei 5, 38-42).

Se obişnuieşte a crede că ideea fundamentală a acestei părţi din predica de pe munte este expresia să nu staţi împotrivă celui rău. Din aceasta, oamenii ajung la concluzia neaşteptată şi pripită că creştinii ar trebui să nu se împotrivească răului deloc, că ei ar trebui să se resemneze în faţa oricărui fel de rău şi să fie răbdători. Pe această idee este construită învăţătura sistematică, bine pusă la punct a binecunoscutului şi talentatului nostru scriitor contele Lev Tolstoi, Despre neîmpotrivirea în faţa răului. Bazându-se pe cuvintele Mântuitorului: Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău, contele Tolstoi susţine că orice împotrivire faţă de rău, orice suprimare a răului în societatea umană, excepţie făcând prin intermediul persuasiunii verbale, este contrară Evangheliei şi, prin urmare, inacceptabilă într-o societate creştină.

În consecinţă, ar părea că rezultă că orice persoană rea poate face nestingherit tot ceea ce vrea – să înşele, să tâlhărească, să fure, să siluiască – şi noi ar trebui să acceptăm cu calm aceasta şi să lăsăm o astfel de persoană să facă tot ceea ce i se pare potrivit. Unii oameni cred în mod autentic că Evanghelia propovăduieşte o astfel de ,,neîmpotrivire faţă de rău” totală şi, de aceea, socotesc că Evanghelia este impracticabilă şi nepotrivită pentru aplicarea în viaţă; ei o resping, şi o privesc ca pe o utopie, nerealizabilă, chiar vătămătoare, înclinată către a submina ordinea şi disciplina în societatea umană. Şi ei ar fi pe deplin îndreptăţiţi în atitudinea lor negativă faţă de Evanghelie, dacă ea ar învăţa cu adevărat aşa cum o interpretează contele Tolstoi.

În realitate, învăţătura Evangheliei nu este precum o interpretează contele Tolstoi sau susţinătorii teoriei ,,neîmpotrivirii în faţa răului”. Fiindcă un creştin, dacă el este cu adevărat creştin şi nu un şarlatan, nu poate privi niciodată cu indiferenţă sau cu calm triumful răului şi nu poate accepta răul în orice formă ar putea apărea. Nu în van Biserica lui Hristos de pe pământ este numită ,,luptătoare”, nici fiecare creştin nu este numit în van ,,ostaş al lui Hristos”. Lupta împotriva răului în toate formele sale este principala sarcină a oricărui creştin. Un creştin este vrednic de numele său doar dacă el, prin orice mijloace cu putinţă şi în orice măsură posibilă, se luptă cu răul pentru triumful binelui, pentru triumful unicului adevăr veşnic al lui Dumnezeu în lume.

Este adevărat că sarcina fundamentală a unui creştin este de a lupta cu răul în propriul suflet şi de a suprima toate pornirile şi dorinţele rele dinlăuntrul său. Însă, în acelaşi timp, el ar trebui să lupte cu răul cu orice mijloace posibile când el se manifestă. Noi, creştinii, nu putem rămâne nicicând indiferenţi faţă de rău oriunde şi în orice formă apare. Este necesar doar ca bătălia cu răul să fie liberă de orice componentă personală. Această bătălie cu răul ar trebui să fie întemeiată întotdeauna exclusiv pe principiu şi nu pe consideraţii de profit sau câştig personal. În plus, bătălia noastră, o bătălie principială cu răul, ar trebui să fie fără sete de răzbunare, de dorinţa de a ne răzbuna pe cineva care ne este neplăcut, sau pe cel care este duşmanul nostru. Cuvintele mai sus menţionate ale Mântuitorului trebuie înţelese exact în acest fel. Fără a se referi la bătălia cu răul în general, aceste cuvinte doar ne avertizează împotriva răzbunării, împotriva încercării de a ne răzbuna pentru o jignire personală.

Un creştin trebuie să uite ofensele personale, fiindcă, aşa cum ştim din rugăciunea domnească – şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri -, Domnul ne iartă păcatele doar cu condiţia ca noi să-i iertăm pe cei din jurul nostru. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15). Domnul doreşte să ne pună în gardă ca să nu fim ademeniţi de o duşmănie personală, mutuală bazată pe motive personale. El ne învaţă să ne iubim unul pe altul – nu numai pe prietenii noştri, ci şi pe duşmanii noştri. În acest scop, este necesar să ne lepădăm de setea de răzbunare şi să ne iertăm unul altuia jignirile personale.

 

[1] A se vedea, de exemplu, Matei 23, 4.

[2] Să dăm o definiţie a distracţiei, pentru a înţelege mai bine ce spune autorul: distracţia este o petrecere plăcută a timpului (de scurtă durată); distracţia este ceea ce distrează, produce destindere sufletească; distracţia este şi lipsă de atenţie (obişnuită sau momentană).

Din aceeasi categorie...