Nevointa pentru virtute (XX)
Nevoinţa pentru virtute (XX)
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville
XII. Sfinţii Părinţi despre combaterea patimilor
Noi am stabilit deja că toţi creştinii, monahi şi mireni deopotrivă, sunt chemaţi la lupta fără compromisuri cu înclinaţiile rele ale inimii lor, pentru că din aceste înclinaţii rele în inimă se nasc şi emană toate faptele rele, toate acele ofense care întunecă viaţa omului şi o fac cu adevărat un iad. Aceste înclinaţii rele ale inimii, cu care trebuie să se lupte şi să le dezrădăcineze fiecare creştin, sunt numite ,,patimi” în scrierile Sfinţilor Părinţi.
Cu toate acestea, a birui şi a dezrădăcina patimile nu este îndeajuns. În locul patimilor dezrădăcinate este necesar a sădi cu fermitate în inimă opusurile lor, înclinaţile bune ale sufletului care sunt numite ,,virtuţi” de Sfinţii Părinţi. Altminteri va avea loc ceea ce Domnul Iisus Hristos a avertizat în pilda demonului care a ieşit din om şi apoi a adus cu el alţi 7 demoni mai răi ca el. Iar când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă, şi nu află. Atunci zice: mă voiu întoarce în casa mea, de unde am ieşit; şi venind o află deşertată, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât sine, şi intrând locuiesc acolo, şi se fac cele de pre urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 43-45).
De ce se întâmplă aceasta ? Deoarece firea duhovnicească, exact ca firea fizică, are oroare de vid. Sufletul omului nu poate rămâne gol şi lipsit de orice. Dacă patimile au fost dezrădăcinate, atunci virtuţile opuse lor trebuie să fie sădite numaidecât în locul lor. Altfel, patimile se vor întoarce şi, nefiind hrănite timp îndelungat, ele vor începe să chinuiască persoana încă mai puternic, ca şi cum şapte draci au intrat în loc de unul.
Astfel, noi putem spune că esenţa ascetismului constă în dezrădăcinarea patimilor şi sădirea în locul lor a virtuţilor opuse.
Dar de unde vin patimile în om ? Toţi Sfinţii Părinţi, învăţând despre viaţa duhovnicească, sunt de acord că rădăcina şi izvorul tuturor patimilor este egoismul sau iubirea de sine, adică, dragostea iraţională, greşită faţă de sine. Egoismul sau iubirea de sine dă naştere la trei patimi principale, cele trei rădăcini fundamentale ale tuturor celorlalte patimi: iubirea de plăcere, lăcomia şi iubirea de slavă. Aceste trei patimi principale sunt enumerate în Sfânta Scriptură de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul care spune: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. … Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este (I Ioan 2, 15-16).
Din aceste trei patimi principale ies următoarele opt patimi: 1) lăcomia, 2) curvia, 3) iubirea de argint, 4) mânia, 5) tristeţea, 6) deznădejdea, 7) slava deşartă, şi 8) mândria. Aceste opt patimi dau naştere încă la tot mai multe patimi, care apoi se ramifică într-o mulţime de varietăţi diverse şi subtile ale fiecăreia din aceste patimi principale. Toate aceste patimi nenumărate tiranizează şi chinuiesc inima omenească, nedând odihnă nicicând unei persoane şi provocându-i o suferinţă insuportabilă, din care el îşi pierde pacea duhovnicească, echilibrul lăuntric şi liniştea conştiinţei. Omul se simte profund nefericit, trăind uneori cu adevărat un chin de iad, ca şi cum ar trăi asaltul acelor chinuri care îi aşteaptă în mod inevitabil pe toţi păcătoşii care nu se pocăiesc, adică, pe toţi acei oameni care s-au dedat patimilor şi care sunt robii lor. Potrivit analogiei Sfântului Ioan de Kronstadt, ,,patimile sunt şerpi ascunşi care rod neîncetat inima omului şi nu-i dau pace nicicând”.
Sfinţii Părinţi, care au dus ei înşişi o viaţă duhovnicească şi care s-au îngrijit de sufletele lor, au observat şi au studiat amănunţit toate subtilităţile acestei tragerii vechi de veacuri a inimii omeneşti chinuită de patimi. Pe baza propriei lor experienţe şi a cercetării vieţii lăuntrice a omului, ei au dezvoltat o întreagă ştiinţă a luptei cu patimile, un fel de regim terapeutic pentru sufletul suferind. Cunoaşterea acestei ştiinţe, care poartă numele de ,,ascetism”, cuprinde cea mai vitală, cea mai necesară sarcină a întregii vieţi pentru fiecare creştin care recunoaşte necesitatea urgentă a războiului cu răul.
Care sunt principalele tehnici în acest război ? Toţi Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc într-un glas ca noi, înainte de toate, să luăm măsuri de precauţie astfel încât să nu îngăduim patimilor să fie zămislite şi să prindă rădăcini în inimile noastre. Este foarte greu de luptat cu o patimă care s-a statornicit deja cu fermitate în inimă şi a creat un soi de a doua natură a omului. A o dezrădăcina şi a o birui fără ajutorul plin de har al lui Dumnezeu este absolut imposibil. Prin urmare, este necesar să fim vigilenţi, să urmărim cu atenţie propria inimă, şi să nu îngăduim nici unei patimi să prindă rădăcini în ea.
Care sunt aceste măsuri de precauţie care trebuiesc luate împotriva dezvoltării patimilor ? Aceste măsuri constau în lupta mintală neîncetată şi puternică cu gândurile, sau, potrivit Sfinţilor Părinţi, cu aşa-zisele sugestii. Sfinţii Părinţi deosebesc următoarele etape separate sau paşi în această luptă: 1) sugestia iniţială, 2) acceptarea, 3) învoirea, 4) robia, şi 5) patima.
La început, zămislirea a ceva apare în mintea noastră: o persoană sau un lucru, sau pur şi simplu un gând care vine brusc în minte. Aceasta se numeşte ,,sugestie”. ,,Sugestia” în sine nu este deloc păcătoasă, fiindcă este cu neputinţă pentru om să-şi ţină mintea liberă de gânduri. Gândurile se ivesc în om separat de voinţa sa. În Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, se spune cum ,,un frate a venit la avva Pimen şi i-a zis: avvo, multe gânduri am şi mă primejduiesc din pricina lor. Şi l-a scos pe el bătrânul afară sub văzduh şi i-a zis: întinde braţul şi ţine vânturile. Iar el a zis: nu pot să fac aceasta. Şi i-a zis bătrânul: dacă asta nu poţi s-o faci, nici gândurile nu le poţi opri să vină. Alt lucru este însă să le stai împotrivă”[1].
Astfel, a se păzi cineva de năvala gândurilor sau a diferitelor închipuiri care apar în mintea noastră este cu neputinţă, dar este necesar să ne împotrivim lor, adică, să nu le lăsăm pe cele care sunt rele, păcătoase, sau care conduc pe cineva în păcat să rămână şi să se întărească. Aici începe cea de-a doua etapă în relaţia noastră cu gândurile, aşa-numita etapă de acceptare.
Sfinţii Părinţi definesc ,,acceptarea” ca intrarea în conversaţie cu gândurile care se ivesc, sau primirea lor ca pe un musafir care a venit în casa noastră. Această etapă poate fi nepăcătoasă sau deja păcătoasă, începutul păcatului. Dacă, îndreptându-ne atenţia către gând, noi vedem că nu este bun, ci mai degrabă rău, şi că ne duce în păcat, şi ridicăm de îndată armele împotriva lui şi ne luptăm cu promptitudine să-l izgonim din conştiinţa noastră, atunci această etapă secundă va fi la fel de nepăcătoasă precum prima. Dar dacă, cercetând gândul, noi vedem că este rău şi păcătos dar, în ciuda acestui fapt, îl păstrăm în conştiinţa noastră, îl savurăm şi simpatizăm cu el, atunci astfel începe cea de-a treia etapă, care este cu totul păcătoasă, aşa-numita învoire.
Sfinţii Părinţi numesc ,,învoire” acceptarea de bunăvoie a unui gând care a intrat în suflet sau a unui obiect care a fost închipuit. Acest lucru se întâmplă când cineva începe să-şi închipuie cum să acţioneze în conformitate cu sugestiile unui gând către care sufletul său a înclinat în mod favorabil, deşi conştiinţa sa îi spune că nu este bun, că este păcătos. Vinovăţia acestei etape, cea de-a treia, variază în funcţie de statura duhovnicească a unei persoane. Dacă cineva a atins deja o stare duhovnicească însemnată şi a învăţat bine cum să discearnă gândurile şi cum să respingă gândurile păcătoase, atunci această a treia etapă este considerabil păcătoasă dacă el, din trândăvie şi neglijenţă, nu a acţionat pentru a îndepărta numaidecât acest gând rău. Dar dacă cineva care este încă neexperimentat în războiul duhovnicesc este ispitit de un gând rău şi apoi, înţelegând păcătoşenia lui, îl înlătură, chemându-L pe Dumnezeu în ajutor, este de iertat.
Potrivit Sfântului Nil Sorski, unii Sfinţi Părinţi fac deosebire între două tipuri sau etape ale învoirii care sunt diferite în ce priveşte gradul lor de vinovăţie: ,,Când cineva, nevoindu-se, este biruit fără voie de către gând, dar rădăcina minţii lui este întărită în a nu păcătui şi a nu săvârşi fărădelege cu lucrul. Şi aceasta este cea dintâi învoire. Iar cea de-a doua, zice Grigorie Sinaitul, este când cineva primeşte de bunăvoia sa gândurile vrăjmaşului şi, împreună-vorbind şi însoţindu-se cu ele, este biruit de ele şi nu se mai luptă împotriva patimilor, ci ia cu tărie hotărârea de a face păcatul sau chiar încearcă să-l săvârşească, dorind a împlini ce şi-a pus în gând, dar întâmpină piedică fie din pricina vremii, fie din pricina locului, fie din alte pricini – şi lucrul acesta este deosebit de păcătos şi supus pedepsei”[2].
Din acest al doilea fel de învoire, se face deja o trecere destul de firească şi uşoară către cea de-a patra etapă, aşa-numita robie. Dacă un suflet primeşte un gând rău şi este cu totul prins şi răpit de el, aceasta se numeşte ,,robie”. ,,’Robia’ este atracţia automată a inimii noastre către gând, sau acceptarea continuă ca acesta să sălăşluiască în noi înşine, adică, unirea cu el, care slăbeşte înclinaţia noastră bună. Starea paşnică a duhului nostru, armonia noastră lăuntrică şi echilibrul emoţional normal sunt tulburate”. Cu toate acestea, ca în etapa învoirii, pot exista diferite grade de ,,robie” – mai mari sau mai mici. Sfântul Nil Sorski spune: ,,Cea dintâi este atunci când mintea este robită de către gânduri silnice, chiar dacă tu nu vrei, fiind furată de gândurile viclene – însă cu ajutorul lui Dumnezeu o vei întoarce iarăşi la tine, în scurtă vreme. Pe când a doua este pierzătoare pentru buna stare a sufletului, atunci când mintea, ca de o furtună cu valuri năprasnice fiind purtată şi din starea cea bună scoasă la gândurile cele viclene, nu poate să mai vină în stare bună şi împăcată”[3]. Aici, de asemenea, gradul de vinovăţie variază în funcţie de cum şi în ce circumstanţe are loc ,,robia”.
Cel mai mare grad de ,,robie” şi etapa finală a înrobirii cuiva de păcat se numeşte ,,patimă”. Despre aceasta, Sfântul Nil spune următoarele: ,,Patima este ceea ce, cuibărindu-se în suflet vreme îndelungată, se preschimbă în nărav prin obişnuinţă”[4]. Adeseori căzând în unul şi acelaşi păcat, omul ajunge în punctul în care acel păcat devine atât de obişnuit încât el nu poate şi nu are puterea de a trăi fără satisfacerea constantă a înclinaţiei sale păcătoase. Acest păcat, devenind obicei şi o a doua natură în el, se numeşte ,,patimă”.
Astfel, noi putem vedea din cele de mai sus că omul cade în păcat după un anumit model logic. Prima etapă a păcatului este etapa ,,sugestiei”, când gândurile şi sugestiile păcătoase intră neintenţionat, din întâmplare, şi împotriva voinţei cuiva în sufletul său, fie prin simţuri, emoţii sau prin închipuire. Această etapă este nepăcătoasă şi este doar un posibil preludiu la păcat. ,,Acceptarea” este primirea unei ,,sugestii”, luarea aminte la ea, care nu este întotdeauna fără păcat. ,,Învoirea” este atunci când sufletul se desfătează în gândul sau imaginea care i-a fost înfăţişată; din acest punct, există pericolul real de a cădea în păcat cu fapta. Următoarea etapă este ,,robia”, când sufletul este atât de puternic atras de păcat, încât starea paşnică a sufletului este tulburată. În final vine ,,patima”, desfătarea îndelungată şi obişnuită în gânduri şi sentimente păcătoase şi săvârşirea păcatului cu fapta. Aceasta este deja robie totală faţă de păcat, şi cel care nu se pocăieşte şi nu alungă patima va fi supus chinului veşnic. Cu toate acestea, cel stăpânit de una sau alta dintre patimi începe să trăiască o pregustare a chinului veşnic deja în această viaţă şi nu îşi va găsi pacea lăuntrică. Din acest moment sunt necesare o luptă puternică şi perseverentă şi harul special al lui Dumnezeu pentru a renunţa la un păcat care a devenit a doua natură.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Patericul egiptean, Avva Pimen, punctul 28.
[2] Sfântul Nil Sorski, Despre lucrarea duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2019, p. 26.
[3] Idem, p. 27.
[4] Idem, p. 28
