Nevointa pentru virtute (XXI)
Nevoinţa pentru virtute (XXI)
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville
XII. Sfinţii Părinţi despre combaterea patimilor [continuare]
De unde vin patimile noastre ? Trebuie să ne luptăm cu ele ? Probabil ele sunt fireşti pentru noi ?
Da, ele sunt fireşti pentru noi. Cu toate acestea, ele nu sunt fireşti pentru omul ideal aşa cum a fost creat el de Dumnezeu şi aşa cum ar trebui să fie el potrivit planului lui Dumnezeu; ele sunt fireşti pentru firea căzută a omului, care a fost stricată de păcatul strămoşilor. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6), spune psalmistul. Prin urmare, Sfinţii Părinţi spun: ,,Nu te tulbura, nu fi nedumerit când vezi înlăuntrul tău lucrarea unei patimi. Când se iveşte o patimă, luptă împotriva ei şi străduieşte-te să o înfrânezi şi să o dezrădăcinezi cu smerenie şi rugăciune” (Avva Dorotei, Cuvântul al XIII-lea).
Ce trebuie în mod special să ne aducem aminte în lupta cu patimile ? ,,Orice împotrivire la cererile patimilor le slăbeşte; împotrivirea statornică faţă de o patimă o detronează. Pe de altă parte, îndrăgirea unei patimi o întăreşte; îndrăgirea statornică a unei patimi îl înrobeşte pe cel care a ajuns s-o iubească” (Sfântul Ignatie Briancianinov).
Împotrivirea creştină faţă de patimi ar trebui să meargă chiar până la răstignirea trupului împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Chiar marele Apostol Pavel spune despre sine: Ci îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Corinteni 9, 27). O luptă constantă cu patimile, o dorinţă de a le călca în picioare şi a înăbuşi este necesară, străduinţa duhovnicească este necesară. Dar nu străduinţa duhovnicească îl slobozeşte pe creştin de domnia păcatului, ci dreapta Celui Preaînalt este cea care-l slobozeşte, harul Sfântului Duh. Însă, chiar şi aşa, harul Sfântului Duh nu este dat decât ca răspuns la străduinţa personală a omului, la lupta sa duhovnicească. Iată de ce Hristos Mântuitorul spune: Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24).
Dezrădăcinarea patimilor insuflă pace în sufletul omului şi restabileşte echilibrul duhovnicesc şi armonia dumnezeiască. Cu toate acestea, cineva nu trebuie să se oprească aici. Precum spun Sfinţii Părinţi, sufletul omului eliberat de patimi nu ar trebui să se aventureze să rămână liber şi gol, lipsit de virtute. Altminteri, este uşor pentru patimi să se întoarcă şi să înceapă să chinuie şi să tiranizeze omul încă mai cu înverşunare, precum cei şapte draci despre care vorbea Domnul în pilda Sa. Virtuţile opuse trebuie sădite numaidecât în locul patimilor dezrădăcinate. Sfinţii Părinţi enumeră aceste virtuţi în următoarea ordine: 1) înfrânarea este opusă lăcomiei, 2) curăţia este opusă păcatului trupesc, 3) neagoniseala este opusă avariţiei, 4) blândeţea este opusă mâniei, 5) lacrimile binecuvântate pentru păcate sunt opuse disperării, 6) cumpătarea este opusă tristeţii, 7) smerenia este opusă vanităţii, şi 8) dragostea este opusă mândriei.
Unde îl duce pe om în final lupta cu patimile şi înlocuirea lor cu virtuţile opuse ?
Scriptura ne spune limpede, şi ne înfăţişează ţelul ultim al străduinţelor noastre. Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48). Acesta este scopul final al străduinţelor creştinului care se luptă cu patimile sale. Scopul este de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Veţi spune că acesta este un ideal de neatins, însă tocmai acest lucru face din el un ideal. Un ideal este ideal când este de neatins. Omul poate doar să se străduiască neîncetat către el. În aceasta constă măreţia idealului creştin: el cere desăvârşire statornică; străduinţa neîncetată către desăvârşirea nobilă, dumnezeiască.
Dar ce este această desăvârşire ? Care sunt caracteristicile sale ?
Există o indicaţie clară despre aceasta în Scriptură. Dorind să amintească credincioşilor ce aşteaptă Domnul de la noi, Sfântul Apostol Pavel scrie: Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3). Şi Apostolul Petru mărturiseşte aceasta chiar mai expresiv, mai puternic, citând cuvintele lui Dumnezeu Însuşi, împrumutate din Vechiul Testament: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (I Petru 1, 16).
Astfel, idealul creştin, desăvârşirea către care trebuie să ne străduim, este sfinţenia, care este asemănătoare sfinţeniei lui Dumnezeu. Rezultă că dobândirea sfinţeniei dumnezeieşti este scopul vieţii noastre. Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi să fim sfinţi precum El Însuşi este sfânt şi ca noi să ne desfătăm în comuniunea de dragoste cu El. Din aceasta noi putem vedea cât de departe este viaţa contemporană de ceea ce ar trebui să fie potrivit planului lui Dumnezeu. De ce aceasta ? O abatere de la acest plan a avut loc când strămoşii noştri au căzut în păcat. Păcatul i-a depărtat pe oameni de Dumnezeu şi, drept urmare, i-a făcut nefericiţi şi să sufere neîncetat. O viaţă de luptă şi ascetism îndreaptă răul care a fost pricina păcatului. Ne slobozeşte de asuprirea păcatului şi ne dă din nou posibilitatea de a ne aşeza pe calea care duce către sfinţenie şi comuniune cu Dumnezeu.
Dragostea dumnezeiască, care doreşte mântuirea noastră, aşteaptă ca noi să ne aşezăm pe acea cale a vieţii ascetice, care este singura mântuitoare. Şi doar atunci noi ne vom întoarce la Dumnezeu, unde ne aşteaptă acea mulţumire morală atotcuprinzătoare şi absolută. Duhul omului tinde în mod inconştient către o astfel de mulţumire întreaga sa viaţă, numind-o ,,fericire”, şi în zadar o caută pe pământ printre lucrurile stricăcioase şi vremelnice. Aceasta este acea binecuvântare cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi ca răsplată şi slavă ce încununează biruinţa asupra răului în lupta din viaţa noastră ascetică. Este rezultatul final al tuturor străduinţelor omului pe pământ; este mulţumirea deplină a celor mai înalte dorinţe şi necesităţi ale sufletului omenesc.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
