Noutati editoriale nr. 04

Dincolo de ecumenism

de Vladimir Zielinsky

,,Dincolo de ecumenism” este un răspuns ortodox la întrebările şi opiniile cardinalului Ratzinger cu privire la ,,criza de identitate” actuală a Bisericii Catolice, generată de Conciliul al II-lea al Vaticanului. Adunate sub titlul ,,Convorbiri despre credinţă”, ,,pericolele, ,,fisurile” care incriminează şi dogmele şi ecleziologia” catolică fac obiectul de studiu al cardinalului Ratzinger, prefectul Sfintei Congregaţii pentru dogma credinţei Bisericii Romano-Catolice. ,,Convorbirile” cardinalului sunt o expresie a lipsei de înţelegere, de aprofundare a ideologiei Conciliului al II-lea al Vaticanului, care a produs scindarea lumii teologice catolice în două curente de opinie: pro şi contra dogmei promovată de acest înalt for. Cartea subliniază faptul că, totuşi, în Biserica Catolică există oameni responsabili, capabili să perceapă realitatea şi să reflecte starea de lucruri în mod sincer. Cardinalul Ratzinger exprimă toate acestea într-o formă plastică, identificând originea crizei în pătrunderea umanismului în Biserică.

La aceste frământări ale responsabilului cu problemele dogmei catolice, Vladimir Zielinsky, laic ortodox rus ce ,,ni se înfăţişează ca un filozof religios liber”, răspunde afirmativ subliniind criza de identitate traversată astăzi de Biserica Romano-Catolică. ,,Dincolo de ecumenism” este un eseu ce se vrea a fi un pas spre un altfel de ecumenism în încercarea de a da un nou sens acestei mişcări unificatoare.

Cartea lui Vladimir Zielinski este rodul unei gândiri ortodoxe torturate de comunism, al unei societăţi convulsionate, care se întoarce iarăşi cu durere spre matca sa. Autorul se numeşte pe el însuşi şi generaţia sa convertiţi, care ,,după o anume experienţă a idolatriei … s-a întors la Hristos”. Această ,,nouă generaţie de credincioşi” redescoperă Ortodoxia cu ,,nenumăratele sale comori, dar şi nesfârşitele sale slăbiciuni”, confundând slăbiciunea umană a ierarhilor Bisericii sau a credincioşilor acesteia cu cea a unei instituţii dumnezeieşti – a Trupului lui Hristos. Aşadar, pornind de pe o poziţie din start eronată, Vladimir Zielinsky face afirmaţii şi judecă istoria Bisericii Ortodoxe dintr-un punct de vedere neavizat.

Din acest unghi, el discută fin problemele ridicate de cardinal, admiţând erorile făcute de Biserica Catolică de-a lungul secolelor, dar învinuind în aceeaşi măsură Biserica Ortodoxă de exclusivism şi intoleranţă. Pornind de la ideea că Ortodoxia ,,rezervă Duhului întotdeauna un spaţiu golit de orice prezenţă umană” (căci ,,prin gura cui, prin ce mijloace umane trebuie pronunţat acest ultim cuvânt” ?) şi pentru că ,,nu există o graniţă definită, precisă, între ceea ce este mundan şi ceea ce este divin”, el ajunge să afirme că ,,ultimul cuvânt îî revine nu noutăţii Duhului, ci vechimii literei (aceea a unei tradiţii, a unui obicei, a unei limbi liturgice etc)” mergând până la a spune că ,,Ortodoxia, mult mai deschisă Duhului, este, în acelaşi timp, mult mai vulnerabilă”, în timp ce în Catolicism ,,natura umană … glorificată … îşi poate asuma rolurile cele mai înalte, sarcinile cele mai îndrăzneţe, chiar şi pe cea a Duhului Sfânt” ! El, un ortodox, nu se sfieşte să vorbească despre ,,conservatorismul obstinat, lipsa de cultură, ritualismul magic” ale Ortodoxiei ! Mai mult, învinuieşte Biserica Ortodoxă de lipsă de deschidere, ca şi de lipsă de perspectivă: ,,avem o excelentă ecleziologie a comuniunii, dar viaţa comunitară – inseparabilă de Evanghelie – este ea prezentă într-adevăr în creştinismul nostru ? Ea pare a se fi şters nu numai din viaţa actuală a Bisericii, strânsă cum e în cleştele ,,legilor şi restricţiilor, dar şi în tradiţia însăşi, stabilită de secole.”

Având o părere eronată despre rolul Bisericii în societate, Vladimir Zielinsky pretinde Ortodoxiei să fie mai permeabilă faţă de conceptele actuale ale umanităţii şi chiar să intervină în problemele sociale. Astfel, cerând unei instituţii dumnezeieşti, veşnice să judece problemele unei lumi supuse vremelniciei, şi confundând în mod grav greşelile oamenilor cu misiunea Bisericii, scrie: ,,nu e problema Bisericii să ia, în toate împrejurările, poziţii ireproşabile din punct de vedere moral” căci ,,ea e slujită de oameni care au părerile lor, poziţiile lor sociale, slăbiciunile lor”.

Mai mult, deşi observă cu multă luciditate efectele negative ale umanismului asupra Bisericii Catolice, autorul se contrazice, ca de altfel oricine ar amesteca adevărul cu minciuna: ,,conştiinţa acută a păcatului şi a micimii noastre … se erodează din ce în ce mai mult sub impactul ,,schemei rousseauiste din Epoca Luminilor, baza culturii moderne; cardinalul mărturiseşte expulzarea acestui concept într-o viziune evoluţionistă a lumii.”, slăvindu-l ulterior: ,,Condiţia omului ocupă un loc de seamă în toate intervenţiile Papei Ioan Paul al II-lea … Este, cu siguranţă, primul umanist al planetei”. Cu toate acestea, perfect conştient de faptul că umanismul a ros din temelii Biserica Catolică (,,să fim realişti, să nu ne facem iluzii: spiritul umanismului secularizat îşi lansează sfidarea şi începe să zguduie fundamentele credinţei catolice chiar în acest domeniu al apărării şi glorificării omului”), el ar vrea ca acesta să facă parte din ideologia Ortodoxiei, pe care o numeşte rigidă în lipsa lui. Pe parcursul întregii cărţi, autorul loveşte şi apără, în acelaşi timp, Biserica Ortodoxă, probabil din lipsa unei trăiri mistice în sânul acesteia.

Lăsând la o parte opiniile sale despre cele două Biserici, autorul strecoară, printre rânduri, idei de o nocivitate fără precedent. Propovăduind un ecumenism dincolo de ecumenism, Vladimir Zielinsky se află la un pas de erezie prin afirmaţii de genul: ,,fiecare Biserică are propriul său mod de a-L descoperi pe Hristos şi de a-L mărturisi”, ,,recunoaşterea Hristosului credinţei noastre în credinţa, fidelitatea şi rugăciunea celuilalt”, sugerând în fapt un politeism întru Hristos. Acest nou tip de ecumenism ,,este ecumenismul cufundării în taina celuilalt sau al convertirii.”. În acest context, el vorbeşte despre ,,sfântul deceniilor următoare” ca despre ,,un sfânt al unităţii” care ,,după roadele sale va fi recunoscut … Dar care vor fi roadele ? Este greu de prevăzut. Este posibil să fie descoperirea sfinţeniei unei Biserici în sânul sfinţeniei alteia … Acesta este tărâmul unde Duhul poate inventa totul” …

Prin cartea sa, Vladimir Zielinsky se dovedeşte a fi exponentul tipic al unei generaţii malformate de tortura psihică fără de limite a comunismului est european. Neîndoios că multe din reflecţiile lui asupra situaţiei actuale a celor două Biserici sunt adevărate, dar putem spune, de asemenea, că printre ele s-a strecurat, precum şarpele în sânul Evei, şi otrava tipică înţelepciunii iezuite. ,,Dincolo de ecumenism” este o operă de artă a minciunii îmbrăcate în porfira adevărului, căci dacă ne-am obişnuit de acum cu literatura religioasă din care reieşea clar infestarea ecumenică – prin expresii stupefiante, greşeli dogmatice premeditate, exprimări complet neadecvate scopului ultim – azi avem de-a face cu o carte mai ,,subtilă”, care ,,atacă” la un nivel superior.

Daria Pavel

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999