Noutati editoriale nr. 05

Teologia Reformatorilor

de Timothy George

,,Teologia Reformatorilor” a apărut sub auspiciile Centrului pentru Studii ale Reformei din cadrul Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea. Această editură îşi propune ,,prin publicarea unor cărţi relevante din spaţiul reformat actual” să ,,consolideze cunoaşterea privitoare la convingerile reformate din domeniul teologic, istoric, etic şi spiritual, prin studii aprofundate despre Reformă şi, de asemenea, să ofere posibilitatea participării la colocvii de specialitate, să stimuleze dialogul interdenominaţional, să încurajeze cercetarea arhivelor istorice ale influenţelor reformate din ţara noastră etc.”

Autorul cărţii este un cunoscut teolog protestant, Timothy George, decan al Facultăţii de Teologie Beeson din cadrul Universităţii Samford, America, doctor în teologie la Universitatea Harvard şi profesor de teologie dogmatică şi istorică la cele mai renumite universităţi americane. El este ,,un gânditor de necontestat în domeniu” care a reuşit să rezume în paginile cărţii sale istoria celor mai importante evenimente ale secolului al XVI-lea.

Secolul al XVI-lea este plin de frământâri religioase ce ,,vor zgudui temeliile creştinismului apusean, lăsând biserica divizată în permanenţă”. Cultura apuseană a acestui secol este dominată de umanism, ,,mişcare intelectuală care a avut ca scop reformarea societăţii prin aplicarea antichităţii clasice vieţii contemporane.” Acest curent a stat la baza Renaşterii şi a Reformei – ,,împlinirea teologică a Renaşterii”. Reforma este consecinţa abuzurilor din Biserica Apuseană, în special a amestecului papalităţii în problemele politice ale statelor, fiind ,,martora înfiinţării statelor naţionale moderne”, considerată de istoricii contemporani ,,prototipul revoluţiilor din secolul XX”.

,,Teologia reformatorilor” cuprinde biografiile celor mai de seamă teologi protestanţi ai secolului al XVI-lea: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons, prezentând principalele elemente ideologice ale Reformei în gândirea celor patru teologi apuseni.

În concepţia autorului, istoria îl recunoaşte pe Martin Luther (1483-1546) ca pe iniţiatorul curentului reformator. ,,Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther aceasta nu era pur şi simplu o doctrină printre altele, ci ,,rezultatul tuturor doctrinelor creştine”.” Celebrul reformator şi-a construit întreaga ideologie în jurul ideii de justificare numai prin credinţă – sola fide, ce constă în faptul că omul se mântuieşte numai prin credinţă, necontând faptele sale. Prin aceasta, Luther a reuşit să se elibereze de ,,povara imposibil de purtat a justificării de sine” în faţa propriei conştiinţe.

,,Reconciliere între dogma creştină şi filozofia greacă”, justificarea numai prin credinţă a dat naştere conceptelor de sola gratia, predestinaţie, sola scriptura, Biserica – comuniunea sfinţilor, preoţia tuturor credincioşilor şi multe altele. Sola gratia (numai harul) susţine că ,,omul poate fi eliberat din robia păcatului numai prin har, căci fără har omul nu are o raţiune sănătoasă şi nici o voinţă bună”. Strâns legată de sola gratia, doctrina despre predestinaţie introduce ,,robia liberului arbitru” şi ,,eterna alegere şi predestinare a lui Dumnezeu”, ,,restrângând scopul ispăşirii la cei aleşi: ,,Hristos nu a murit absolut pentru toţi”. Prin aceasta, Luther împarte lumea creştină în cei aleşi de Dumnezeu şi cei respinşi de El, motivându-şi ideologia prin cuvintele: ,,Lăsaţi-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.

Sola scriptura (numai Scriptura) s-a născut din protestul la adresa Bisericii Catolice: ,,Principiul sola scriptura intenţiona să salveze autoritatea Scripturii de dependenţa servilă faţă de Biserică”. Prin sola scriptura, Luther ,,a respins teoria celor două surse ale Tradiţiei”, şi mai precis a renunţat la tradiţia ,,extrabiblică, orală, care îşi are originile în instrucţiunile pe care Iisus le-a dat ucenicilor după Paşti şi care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor prin magisteriul Bisericii (N.R. prin succesiunea apostolică)”.

,,Luther a dezvoltat o doctrină extrem de nuanţată despre Biserică”. Astfel, el ,,a localizat continuitatea Bisericii nu în succesiunea apostolică, ci în succesiunea adevăraţilor credincioşi, care merge înapoi până la Adam”, această doctrină culminând cu afirmaţia că ,,Biserica este comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, ce cuprindea pe toţi cei predestinaţi” şi ,,toţi cei care cred în Hristos sunt sfinţi.” Mai mult, Luther ridică la rang de sacrament predica: ,,Închinarea protestantă era centrată în jurul amvonului şi al Bibliei deschise, cu predicatorul stând în faţa adunării, nu în jurul unui altar, cu preotul administrând un ritual semisecret.”

Celebrul reformator atacă şi ,,sistemul sacramental al catolicismului medieval (N.R. Sfintele Taine ale Bisericii), păstrând ca autentice doar două sacramente: botezul şi sfânta împărtăşanie.” Este de notat că opiniile lui Luther despre cele două Taine ale Bisericii nu coincid cu dogma ortodoxă. De exemplu, el susţine că ,,botezul lucrează la iertarea păcatelor, ne eliberează de moarte şi de diavol şi dă mântuire veşnică tuturor celor care cred acest lucru.” ,,Pentru Luther, botezul este legiferarea doctrinei despre justificarea numai prin credinţă.”

Apogeul doctrinei luterane îl constituie ,,preoţia tuturor credincioşilor”, conform căruia ,,fiecare creştin este preotul altuia şi cu toţii suntem preoţi unii altora”. ..Luther s-a rupt definitiv de divizarea tradiţională din sânul Bisericii în două clase, cler şi laici. Fiecare creştin este un preot în virtutea botezului său.” şi mai mult decât atât, ,,ritul ordinării (N.R. hirotonia) nu conferă un caracter permanent celui ordinat.”

Huldrych Zwingli

Al doilea teolog protestant prezentat de autor este Huldrych Zwingli (1484-1531). ,,Zwingli a fost atât pastor, cât şi patriot, un teolog, dar şi un politician.” El afirma că ,,trezirea religioasă implică reformă politică”. Ca şi Luther, Zwingli a susţinut conceptele de sola gratia, sola fide, sola scriptura, predestinaţia şi a luptat, mai mult decât predecesorul lui, împotriva ritului Bisericii. Astfel, el a fost un iconoclast convins, a luptat împotriva cinstirii sfinţilor şi ,,a atacat liturghia Cinei Domnului ca fiind ,,o lucrare blasfemiatoare, chiar lucrarea antihristului. Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a dat-o doar ca mâncare şi ca o amintire a suferinţelor şi a legământului Său.” În urma protestelor sale vehemente, icoanele au fost scoase din biserică în iunie 1524, iar liturghia a fost ,,abolită doar în Săptămâna Mare a anului 1525”.

Ca politician, Zwingli era adeptul conlucrării dintre Biserică şi Stat până într-atât încât susţinea revenirea la modelul rege-profet din Vechiul Testament. El ,,şi-a asumat rolul de profet al oraşului Zurich.” Mai mult, Zwingli credea că Biblia învaţă că preoţii trebuie să fie subordonaţi magistraţilor (N.R. conducătorilor laici ai oraşului)”. Protestantismul s-a născut ca urmare a nesfârşitelor abuzuri ale Bisericii Catolice şi a fost întreţinut de puterea laică, ca mijloc de a scăpa de amestecul papalităţii în treburile Statului.

În ce priveşte Tainele Bisericii, Zwingli ,,nega cu hotărâre că botezul are puterea să îndepărteze vina păcatului originar”, el negând, de fapt, starea căzută din dar a omului.

Jean Calvin (1509-1564) face parte din a doua generaţie de reformatori. El a reînviat protestantismul, punându-i bazele dogmatice. Extrem de erudit, cunoscător al limbii latine, greacă, cu studii de teologie nominalistă şi scolastică, de avocatură şi literatură clasică, el scrie ,,Institutele religiei creştine”, ,,comoară a dogmaticii protestante”. În această carte, Calvin reuşeşte să expună clar principiile protestante în şase capitole dintre care unul este închinat ,,combaterii celor cinci sacramente false” (N.R. Mirungerea, Preoţia, Cununia, Spovedania, Sfântul Maslu). El susţine întreaga ideologie a lui Luther: sola fide, sola gratia, sola scriptura, predestinaţia, acordând o mai mare importanţă conceptului de providenţă.

Cel de-al patrulea teolog prezentat este Menno Simons (1496-1561), ,,cel mai important conducător al grupării anabaptiste din cadrul Reformei radicale”. Reformatorii radicali au fondat ,,grupări religioase novatoare, care nu se încadrează nici în Bisericile catolice, nici în cele protestante”, dând naştere la trei ramuri: anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici. Spre deosebire de protestanţi, ,,aceştia din urmă chiar puneau sub semnul întrebării dogmele trinitariene şi hristologice tradiţionale ale Bisericii primare”. Autorul denumeşte aceste curente ca fiind ,,o reformă a Reformei” sau ,,o corectare a corectării catolicismului”.

Menno Simons

Menno Simons nu era de acord cu sola fide şi nici cu predestinaţia. În schimb, susţinea cu tărie sola gratia şi sola scriptura, acceptând şi ,,scrierile apocrife ca fiind canonice”. Anabaptiştii au vehiculat, de asemenea, diverse erezii hristologice ca: ,,Hristos şi-a adus propriul trup din cer”, ,,Hristos nu a luat nimic din substanţa Sa de la Maria”. În ce priveşte Tainele Bisericii, ei afirmau că ,,nou-născuţii nu sunt capabili de credinţă şi de pocăinţă, de aceea nu trebuie botezaţi”, rebotezându-i pe adepţi la maturitate, fapt care le-a atras numele de anabaptişti. Şi Simons avea aceeaşi opinie aberantă despre Euharistie, ca şi înaintaşii lui: ,,mâncarea pâinii şi a vinului se identifică cu participarea în trupul şi sângele lui Hristos şi prin împărtăşanie, creştinii sunt făcuţi carne din carnea Sa, os din oasele Sale”, negând practic prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Timothy George a ales inspirat cele patru figuri ale protestantismului: Martin Luther, mare predicator german, Huldrych Zwingli, politician elveţian, Jean Calvin, erudit teolog francez şi Menno Simons, pastor olandez, cuprinzând astfel întreg spaţiul protestant. Autorul se conformează tradiţiei protestante, prin aceea că foloseşte metoda inductivă pentru cercetarea ştiinţifică, ca şi scolastica (,,aplicarea metodelor raţiunii la datele oferite de revelaţie”). El este un adept convins al ideilor protestante şi promovează ideologia ecumenistă actuală, punctând de alocuri conceptele acesteia.

Prin această carte, protestantismul face un prozelitism subtil, speculând fin umanismul contemporan. Excelent scrisă, cartea oferă cititorului o istorie a curentelor reformatoare, îngustimea de vederi tipic protestantă şi ignoranţa crasă în ceea ce priveşte teologia răsăriteană (Autorul nu face nici cea mai mică referire la teologii ortodocşi sau la Tradiţia bizantină). Relevantă, teologia protestantă arată unde conduce necunoaşterea credinţei: cei care nu-şi cunosc credinţa pot sfârşi ca Luther şi ceilalţi.

Această carte, care expune atât de bine teologia reformatoare, ne îndreptăţeşte încă o dată să considerăm o ruşine dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism. ,,Raţiunea umană este întotdeauna egocentrică” a spus Luther.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999