Noutati editoriale nr. 16

Colecţia ,,Părinţi ruşi”

PARTEA I

O apariţie binevenită în peisajul românesc de carte creştină este Colecţia ,,Părinţi ruşi” a Editurii Sofia. Sub acest nume, editura a publicat în ultimii doi ani numeroase cărţi ale sfinţilor ruşi, reuşind să ofere cititorilor români un adevărat ospăţ duhovnicesc din comoara Bisericii Ortodoxe Ruse a ultimelor secole.

Printre scriitorii şi părinţii Bisericii ruse ale căror opere au apărut în această colecţie se numără Sfinţii Dimitrie al Rostov-ului (1629-1709), Tihon din Zadonsk (1724-1783), Teofan Zăvorâtul (1815-1894) şi Ignatie Briancianinov (1807-1867). Unii dintre ei sunt cunoscuţi cititorilor români datorită altor scrieri apărute în limba română, Colecţia ,,Părinţi ruşi” întregind traducerea operelor lor.

Unul dintre sfinţii ruşi mai puţin cunoscuţi este Sfântul Tihon din Zadonsk, Episcopul Voronej-ului şi al Eleţk-ului. Născut în 1724 în satul Koroţk din gubernia Novgorod-ului, în familia diaconului Savelie Chirilov, el primeşte la botez numele de Timotei. Adolescenţa şi-o petrece în grija fratelui mai mare, care era slujbaş bisericesc în Novgorod, pentru ca, în 1737, să fie înscris la Şcoala Teologică slavonă din acelaşi oraş.

După absolvirea Seminarului Teologic, în 1754, predă retorica la seminar, perioadă în care se dedică şi mai mult studiului şi cugetării la cele dumnezeieşti. În 1758, este tuns în monahism, primind numele de Tihon, iar în cursul aceluiaşi an este hirotonit mai întâi ierodiacon şi apoi ieromonah.

Trei ani mai târziu primeşte demnitatea arhierească, devenind episcop al Keksholm-ului şi Ladogăi, pentru ca în 1763, să fie numit episcop al Voronej-ului şi Eleţk-ului. Eparhia sa se confrunta cu probleme grave, una dintre acestea fiind invazia sectelor. Astfel, sectanţii şi credincioşii de rit vechi găseau o ascunzătoare ideală în stepele Donului, iar jumătate dintre credincioşii eparhiei erau, la rândul lor, sectanţi sau păstrau unele obiceiuri străvechi păgâne.

Înţelegând că reuşita împotriva acestora depindea în mare măsură de starea comunităţilor eparhiei, Sfântul Tihon s-a ocupat de dezvoltarea învăţământului clerical pentru formarea unor buni preoţi şi de urmarea cu precizie a tipicului bisericesc. De asemenea, pentru educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor eparhiei a înfiinţat numeroase şcoli. Ca păstor al Bisericii, sfântul îşi dedica ziua rezolvării problemelor din eparhie, iar seara şi noaptea citea din Sfinţii Părinţi şi scria cuvinte de învăţătură pentru luminarea şi îndrumarea preoţilor şi credincioşilor.

În 1767, sfântul renunţă la demnitatea arhierească, retrăgându-se în viaţa monahală. Doi ani mai târziu se mută la Mânăstirea ,,Naşterea Maicii Domnului” din Zadonsk, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, scriind aproape necontenit. Păstra cu neclintire tipicul bisericesc, plăcându-i să citească şi să cânte la strană. Ducea o viaţă ascetică, plină de smerenie, îndura cu pace în inimă ocările celor care nu îl înţelegeau, obişnuind să spună.: ,,Aşa binevoieşte Dumnezeu … merit aceasta pentru păcatele mele”.

Spre sfârşitul vieţii, sfântul capătă darul proorociei şi al vederii celor cereşti. Astfel, în mai multe rânduri i s-a arătat Maica Domnului, ascultându-i rugăciunile şi povăţuindu-l. Ucenicii săi povesteau că uneori îl vedeau transfigurat şi strălucind într-o lumină dumnezeiască.

Sfântul Tihon s-a mutat la cele veşnice la 13 august 1783, fiind înmormântat sub altarul bisericii. În 1846, în mânăstire a început construirea unei noi biserici, pentru care a fost demontată cea veche. La demontarea sfântului altar, s-a descoperit că, odată cu trecerea anilor, cripta în care fusese înmormântat ierarhul se prăbuşise, capacul sicriului se sfărâmase, dar trupul sfântului şi veşmântul arhieresc rămăseseră întregi. Alături de sfintele moaşte, numeroasele minuni săvârşite de sfânt au determinat Sinodul Bisericii ruse ca, în 1860, să îl treacă în rândul sfinţilor pe Prea Sfinţitul Tihon.

Printre scrierile sale se numără: ,,Despre cele şapte sfinte taine”, ,,Povăţuire despre îndatoririle fiecărui creştin” (carte reeditată în repetate rânduri la Moscova şi Petersburg), ,,Trupul şi sufletul”, ,,Pravila vieţii monahale”, ,,Despre adevăratul creştinism” (1776). Din perioada şederii sale în mânăstire datează şi scrisorile, adunate şi publicate în volumele ,,Scrisori diverse”, ,,Scrisori din chilie” şi ,,Scurte cuvinte de învăţătură”.

Volumul ,,Scrisori din chilie”, apărut în colecţia ,,Părinţi ruşi”, cuprinde epistolele scrise în perioada 1769-1782, destinatarul acestora fiind imaginar sau necunoscut. Cele 123 de scrisori sunt formulate ca răspunsuri la diverse întrebări ce se succed într-o logică duhovnicească fără cusur. Scrisorile pot fi considerate mici tratate despre virtuţile creştine, precum smerenia, credinţa, nădejdea, despre păcate sau sunt comentarii la diferite pasaje evanghelice.

,,Credinţa din suflet este asemenea unui prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în preajma sa”, scria sfântul. Reflectând la cuvintele psalmistului: ,,Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-au dat mie ?” (Psalmi 115, 3), sfântul spunea: ,,Întotdeauna suntem datori înaintea lui Dumnezeu, orice am face pentru El … tot ce vrem şi ce facem pe placul Lui, trebuie să punem pe seama harului Său, căci ,,fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Ce rămâne al nostru ? Neputinţele, stricăciunea, întunericul, răutatea, păcatele …”

În scrierile sale, Sfântul Tihon acordă o atenţie cu totul aparte pocăinţei şi părerii sincere de rău pentru păcate, căci ,,în acestea stă toată viaţa creştină”. Astfel, sfântul tâlcuieşte cum se naşte în suflet pocăinţa: ,,nădăjduiesc ca dorinţa şi râvna să ţi se înrădăcineze în inimă. În urma lor se va naşte dorul cel adevărat după Dumnezeu, căci ,,întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire” (II Corinteni 7, 10)”.

O serie de scrisori sunt dedicate cunoaşterii lui Dumnezeu şi a însuşirilor Sale, întrupării Mântuitorului, sfântul tâlcuind duhovniceşte învăţături şi fapte din viaţa Sa. ,,Hristos Se ferea de vrăjmaşii Săi. Ce crezi că este aceasta dacă nu bunătatea Sa care le aştepta pocăinţa ? Ce este altceva decât iubirea Lui, care se milostiveşte şi de vrăjmaşi ?”

Îndemnurile şi poveţele sfântului se întorc mereu în comoara învăţăturii Mântuitorului, pe care o deschide pentru mintea şi inima cititorului. ,,Citeşte despre acestea în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, citeşte pe învăţătorii Bisericii, ia aminte cum se cuvine la cântările şi stihirile bisericeşti şi vei înţelege”.

Cea de-a doua scriere a Sfântului Tihon apărută în Colecţia ,,Părinţi ruşi” se intitulează ,,Despre adevăratul creştinism”, fiind alcătuită din două părţi, ,,Despre păcate” şi ,,Despre pocăinţă”. Sfântul începe prin a vorbi despre înţelepciunea duhovnicească, cu care creştinul trebuie să privească şi să judece tot ceea ce i se întâmplă şi face. ,,Înţelepciunea duhovnicească nu stă în nimic altceva fără numai în adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu”.

Pentru a-i ajuta pe credincioşi să gândească duhovniceşte şi să se apropie mai uşor cu mintea şi inima de Dumnezeu şi împărăţia Sa, Sfântul Tihon istoriseşte întâmplări din viaţa cotidiană. El se foloseşte de acestea pentru a realiza comparaţii şi asemănări între lumea văzută şi cea nevăzută, duhovnicească din care creştinul poate învăţa să privească cu ochii inimii şi să cugete întemeindu-se pe cuvântul lui Dumnezeu.

,,De la această primăvară simţită, credinţa să înalţe mintea ta la primăvara cea minunată pe care Preabunul Dumnezeu a făgăduit-o în Sfânta Scriptură – primăvară în care trupurile credincioşilor care au adormit de la începutul lumii, răsărind din pământ ca nişte seminţe prin puterea lui Dumnezeu, se vor scula şi se vor îmbrăca într-un chip nou şi minunat, se vor înveşmânta în haina nemuririi”; ,,vezi că într-un vas plin nu mai încape nimic iar, dimpotrivă, într-un vas gol încape orice. De aici să înţelegi că nici în sufletul plin de iubirea acestei lumi, adică iubirea de slavă, iubirea de argint şi iubirea de dezmierdări, nu încape nimic ceresc şi duhovnicesc”.

Primul volum, ,,Despre păcate”, este un adevărat abecedar duhovnicesc în care sfântul arată ce este păcatul, care sunt urmările acestuia, cum se cuibăreşte în suflet şi dă naştere patimilor, ,,închinare lăuntrică cu sufletul la idoli”. Prezentând fiecare păcat în parte, sfântul subliniază diferite aspecte mai puţin vizibile, pe care le explică astfel ca fiecare creştin să se poată zidi şi lupta împotriva păcatelor şi patimilor. Cel de-al doilea volum, ,,Despre pocăinţă”, cuprinde tălmăcirea acestei trăiri duhovniceşti pe care se întemeiază viaţa creştină şi prezentarea virtuţilor creştine care trebuie sădite în suflet pentru a putea lupta cu păcatele.

Cărţile sfântului sunt adevărate manuale de vieţuire creştină, ce oferă poveţe şi răspunsuri la întrebările, nedumeririle şi neînţelegerile oricărui creştin pornit pe calea duhovnicească spre mântuire şi împărăţia cerurilor. Sfântul punctează cu adâncă înţelepciune duhovnicească izvorâtă din viaţa sa piedicile şi capcanele ascunse pe această cale.

Cuvintele sale sunt pline de miez duhovnicesc şi astăzi, nepierzându-şi nici o rază din strălucirea de odinioară. Ele sunt mai potrivite ca oricând în această lume tot mai îndepărtată de Dumnezeu şi aflată în goană pe o altă cale decât cea care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Precum scria odată, plin de amărăciune, sfântul: ,,Dar omul, astfel fiind cinstit de Dumnezeu, Îl necinsteşte pe Dumnezeu călcând fără frică sfânta lui lege. Acest cuvânt este adresat iudeilor celor fără de lege, dar astăzi el este propriu creştinilor, care au luat locul iudeilor, au primit legea lui Dumnezeu şi se laudă că Îl cunosc, dar nu pregetă să calce fără ruşine şi fără frică legea Sa” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

PARTEA A II-A

În anul 2000, Editura Sofia a publicat, în Colecţia ,,Părinţi ruşi”, scrierile a doi sfinţi ruşi din secolul al XIX-lea, Sfinţii Ignatie Briancianinov (,,Experienţe ascetice”, două volume) şi Teofan Zăvorâtul (,,Viaţa lăuntrică” şi ,,Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”). În cuvintele lor, ce tâlcuiesc în chip minunat învăţătura şi vieţuirea creştină, cititorul poate descoperi viaţa ascetică, plină de nevoinţe şi încununată de harul Sfântului Duh a celor doi sfinţi, căci ei s-au învrednicit de a primi ,,cel mai înalt dar al Sfântului Duh, care preschimbă şi mintea, şi inima, şi trupul” – dragostea de Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov, episcop al Caucazului şi Mării Negre, s-a născut pe 6 februarie 1807, în satul Pokrovskoe, gubernia Vologda, după ce părinţii săi s-au rugat vreme îndelungată lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Încă din copilărie, sfântul era atras de natură şi petrecea, în însingurare, ore în şir în livada familiei. Odată cu rugăciunea îndelungată şi citirea de cărţi duhovniceşti a crescut în sufletul său dorinţa de a se apropia de Dumnezeu.

În 1822, neţinând seama de năzuinţele tânărului, tatăl său îl înscrie la Şcoala principală de ingineri din Sankt-Petersburg, unde este remarcat de profesori pentru inteligenţa, cultura şi purtarea sa exemplară. Tot în această perioadă, sfântul descoperă talentul literar cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Fiind admis la Şcoala de ingineri, el mărturisea: ,,Am păşit în cariera militară, ca şi în cea ştiinţifică, nu din alegerea şi dorinţa mea”, rămânând credincios năzuinţelor sale duhovniceşti.

Astfel, el cercetează schiturile şi mânăstirile din preajma oraşului, căutând poveţe şi îndemnuri pentru a păşi în viaţa duhovnicească. Prin însingurare şi rugăciune stăruitoare, el primeşte de la Dumnezeu darul rugăciunii arzătoare şi neîncetate care nu îl va părăsi toată viaţa.

În 1826, tânărul sublocotenent, ce urma cursurile Academiei Militare, decide să îmbrace haina monahală, în ciuda încercărilor părinţilor şi superiorilor săi ierarhici de a-l determina să renunţe. În 1831, el este tuns în monahism, primind numele de Ignatie, în acelaşi an fiind hirotonit ieromonah. Datorită vieţii duhovniceşti înalte, el a fost numit stareţ al Mânăstirii Sfântul Serghie, aflată în paragină, cerându-i-se să refacă obştea acesteia şi să reînvie viaţa monahală.

Pizmuit şi defăimat pentru lucrarea sa duhovnicească, el se învredniceşte să fie numit administrator al tuturor mânăstirilor din eparhia Sankt-Petersburg, în 1838, iar în 1857 devine episcop al Caucazului şi Mării Negre. Cea dintâi grijă a sa ca arhiereu a fost îndreptarea slujbelor după rânduiala bisericească şi refacerea legăturilor dintre cler şi credincioşi. Datorită sănătăţii zdruncinate, se retrage, după numai patru ani de arhierie, la Mânăstirea Nicolo-Babaievsk, unde îşi petrece ultimii ani din viaţă, trecând la cele veşnice în 1867.

Sfântul Ignatie a scris de-a lungul întregii sale vieţi, mărturisind că, pentru el, ,,scrisul era o trebuinţă duhovnicească”, iar după retragerea sa din scaunul episcopal, s-a ocupat de revizuirea şi completarea cărţilor sale. Printre scrierile sale se numără: ,,Cuvânt despre moarte”, ,,Propovăduire ascetică”, ,,Prinos monahismului contemporan”, ,,Pateric”, ,,Fărâmiturile ospăţului”, ,,Experienţe ascetice”, ce sunt dedicate, în primul rând, monahilor.

Cartea apărută în Editura Sofia, ,,Experienţe ascetice”, cuprinde articole scrise în diferite perioade, ca răspuns la feluritele probleme ascetice apărute în obştea sa şi în viaţa mirenilor iubitori de Dumnezeu, legaţi duhovniceşte de sfânt. După cum mărturiseşte el însuşi în ,,Înainte cuvântarea” cărţii, ,,mă recunosc dator să arăt obştei creştine ceea ce am aflat iscodind pământul făgăduinţei care izvorăşte daruri şi bunătăţi duhovniceşti, adică viaţa monahală”, cerând ,,cititorilor înţelegere pentru puţinătatea minţii mele şi rugăciune pentru sărmanul meu suflet”.

Printre temele abordate de sfânt în cele două volume se numără pocăinţa, urmarea lui Hristos, rugăciunea, citirea Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi, iubirea de aproapele şi iubirea de Dumnezeu. Însă, spre deosebire de Sfântul Tihon de Zadonsk care scria ,,manuale” de creştinism, Sfântul Ignatie scrie ,,tratate” de vieţuire creştinească.

Astfel, sfântul zugrăveşte simţămintele duhovniceşti pe care trebuie să le aibă fiecare creştin: ,,păcatul ni s-a împropriat atât de mult ca urmare a căderii, încât toate însuşirile, toate mişcările sufletului sunt pătrunse de el. Lepădarea de păcat, care a pătruns în firea sufletului a devenit totuna cu lepădarea de propriul suflet”.

Sfântul Ignatie acordă o mare atenţie rugăciunii, învăţând că ,,îndeletnicirea cu rugăciunea este cea mai înaltă îndeletnicire a minţii omeneşti”, şi, în acelaşi timp, ,,cea mai însemnată şi cea dintâi dintre nevoinţele călugăreşti”. ,,Pricina cea dintâi a rugăciunii este credinţa”, pe care ,,nimic nu o sporeşte mai mult decât conştiinţa împăcată prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu”. Aparte, sfântul vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus, care este ,,o făgăduinţă a monahului”.

Referitor la post sfântul notează: ,,legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte”, pentru a îndemna la ,,ghiftuirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu plinirea poruncilor lui Hristos” şi la ,,îmbinarea postului cu rugăciunea, căci postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se luptă cu patimile sufleteşti”.

De asemenea, citirea Evangheliei şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi sunt mult preţuite de Sfântul Ignatie, ce scrie: ,,citeşte Evanghelia cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită. Citirea Sfinţilor Părinţi e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor, din ea deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi”.

În întreaga carte şi, de fapt, în toate scrierile lui, Sfântul Ignatie strecoară sfaturi duhovniceşti pline de înţelepciune pentru ,,cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit”. ,,Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfântă, plină de har, pentru întreaga omenire, să ştii că eşti chiar la porţile iubirii. Acestea însă nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu”.

O parte din scrierile apărute în ,,Experienţe ascetice” au fost alcătuite pe vremea cât a stat în Mânăstirea Sfântul Serghie. Acestea sunt meditaţii prin care, pornind de la lumea văzută, sfântul contemplă lumea nevăzută şi pe Ziditorul şi Făcătorul ei. ,,Creştinul ce suferă necazurile vieţii pământeşti se aseamănă cu un călător ce stă pe malul mării învolburate. La priveliştea de spaimă, el priveşte cu gând senin. Numai ochii îi sunt aţintiţi asupra mării, dar unde îi e mintea ? Unde îi e inima ? Gândul lui e la porţile morţii, inima la judecata lui Hristos. Privind din linul liman al mânăstirii la marea vieţii ce se înalţă de viforul ispitelor, mulţumesc Ţie, Împăratul meu şi Dumnezeul meu !”

Un alt mare monah, ascet, duhovnic şi povăţuitor al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), cărţile sale fiind comori nesfârşite în care cititorii pot găsi învăţătura creştină în întreaga ei frumuseţe şi strălucire, căci el a turnat-o în cuvânt nu cu mintea sau inima sa, ci prin harul Sfântului Duh, vistierul tuturor bunătăţilor.

,,Viaţa lăuntrică” este o adevărată culegere de cuvinte rostite către credincioşii din Tambov şi Vladimir între anii 1859 şi 1866 şi scrisori către diverse persoane, în care sfântul tâlcuieşte aspecte esenţiale ale vieţuirii creştine, precum botezul, mântuirea, purtarea crucii, viaţa lăuntrică. Creştinismul şi viaţa duhovnicească sunt descrise succint şi concis, Sfântul Teofan oferind credincioşilor poveţe şi îndemnuri în calea către mântuire.

Astfel, dintru început, sfântul schiţează starea omului căzut, imagine pe care trebuie să o aibă în minte şi inimă fiecare creştin: ,,căderea a dereglat tocmirea lăuntrică a vieţii duhovniceşti. Omul a căzut de la Dumnezeu şi comuniunea nemijlocită cu El şi şi-a pierdut puterea de a-şi ţine în frâu libertatea care acum nu mai urmărea voia lui Dumnezeu. Astfel stihiile vieţii duhului s-au descompus şi viaţa nu a mai fost duhovnicească”.

De asemenea, Sfântul Teofan explicitează calea mântuirii, vorbind despre ,,învăţătura ortodoxă care arată calea”, ,,sfintele taine şi Biserica, ce dau puterea de a merge pe această cale”, ,,trăirea în duhul Bisericii care aprinde scânteia harului primit în sfintele taine” şi ,,părinţii duhovniceşti, călăuze pe calea mântuirii”, cu ajutorul cărora este evitată orice rătăcire.

Cea de-a doua carte oferă tâlcuiri pentru fragmentele din Sfânta Scriptură ce sunt rânduite de Biserică a fi citite în fiecare zi a anului liturgic. Prin aceasta, sfântul arată minunata rânduială a citirii Evangheliei în an, modul în care învăţăturile se leagă între ele într-o înşiruire plină de armonie, pentru ca fiecare creştin să înţeleagă care este calea către mântuire şi împărăţia cerurilor şi să o urmeze neabătut.

Scrierile celor doi sfinţi ruşi, ce sunt adevăraţi stâlpi ai Ortodoxiei la acest sfârşit de veac apocaliptic, sunt comori duhovniceşti ce aşteaptă să fie descoperite de cei dornici de a-I urma Domnului. ,,Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce. Bucură-te când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

Daria Pavel