O scrisoare catre Thomas Merton, 1962 (II)
O scrisoare către Thomas Merton, 1962 (II)
de ieromonah Serafim Rose
Doar după ce am terminat [de scris] paginile precedente, am văzut articolul dvs. din Commonweal, „Războiul nuclear și responsabilitatea creștină”[1]. Acolo abordaţi subiectul căruia plănuiam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.
Cu siguranţă, nu există nimic despre care să fie mai periculos să vorbim. Speculațiile inutile și dincolo de literă cu privire la evenimentele apocaliptice sunt o cauză mult prea evidentă a vătămării duhovniceşti; și nu mai puțin, cred, este modul facil în care mulți dintre contemporanii noștri fac referire la caracterul „apocaliptic” al vremurilor, şi făcând aceasta trezesc în alţii temeri şi nădejdi profunde pe care propriile declaraţii vagi sunt departe de a le mulţumi.
Dacă un creștin se apucă să vorbească vreodată despre Apocalipsă, este destul de limpede că în aceasta, ca în orice altceva, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât se poate de precise, și în acord deplin cu învățătura universală a Bisericii. În acest caz, nu pot vedea nici un motiv pentru care mărturiile latină și ortodoxă ar trebui să fie substanțial diferite. Textele prooroceşti sunt bunul deopotrivă al Răsăritului şi Apusului; tâlcuirile şi afirmaţiile Părinților, atât greci cât și latini, despre aceste texte sunt explicite, detaliate și de comun acord; şi tradiția Părinților a fost confirmată, după schismă, atât de Biserica Ortodoxă, cât și de cea Latină – în cea din urmă cel mai autoritar, aș crede, în persoana lui Toma d’Aquino[2].
Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul vremii, bazându-se aproape în întregime pe surse apusene, nu este, din câte știu eu, în nici un punct esențial în contradicție cu tradiția ortodoxă. Este mai degrabă un șoc, de fapt, să citești în cartea părintelui D’Arcy, Semnificația și materia istoriei, că „nu toți savanții creștini ar accepta o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar aceasta nu înseamnă decât să spui că, exact aşa cum mulţi evrei nu L-au recunoscut pe Hristos în proorociile lor, tot aşa mulţi creştini nu vor reuşi să discearnă semnele vremurilor cu privire la antihrist și sfârșitul timpului. (Mulți creștini s-au îndepărtat atât de mult de tradiție, încât au crezut că antihrist nu va fi un om real, ci doar un „spirit” vag, la fel cum mulți evrei moderni și-au transformat speranța mesianică în credința într-o simplă „epocă mesianică”.)
Dar acest eșec al multor creștini este însuși parte din proorociile referitoare la „prăbuşire”, chiar înlăuntrul Bisericii; precum a spus Fericitul Ieronim: „Mulţi socotiţi asemenea patriarhului vor cădea”. Căci antihrist este un înșelător, și prea puțini creștini sunt pregătiți pentru înșelăciunile lui. Prin urmare, este primejdios a vorbi despre lucruri „apocaliptice” fără a vorbi despre Antihrist și duhul său. Este lesne pentru înţelegerea cea mai slabă de astăzi a vedea ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le posedă acum; dar puterea lumească este doar un aspect al domniei lui antihrist – marea aparenţă înșelătoare, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi, este alt aspect, mai puțin evident. Dvs. vorbiţi, ca mulţi astăzi, despre posibila „distrugere a rasei umane”; nu este aceasta o frază cam puternică pentru ca un creştin s-o folosească ? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului ? Mai presus de toate, nu trece cu vederea proorociile despre ceea ce trebuie să se întâmple înainte ca Dumnezeu (care, cu siguranţă, Singur poate ,,distruge rasa umană” pe care El a creat-o) să-i cheme pe oameni în Împărăția Sa ?
În cuvinte neşovăielnice afirmaţi încă o dată: ,,Războiul trebuie abolit. Trebuie stabilit un guvern mondial”. Nu este „trebuie” un cuvânt cam puternic ? Este într-adevăr un simptom al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluție „practică” la criza actuală – abolirea războiului – ar trebui să fie în același timp (aşa cum cred eu) total idealistă. Pentru unii, această situație dă naștere la gânduri de o „nouă eră” sau o „nouă lume”; pentru mine, ea sugerează posibilitatea să ne aflăm în realitate în pragul ultimelor zile, când toate cursurile acțiunii lumești încep să devină imposibile.
O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care o folosiţi dvs. înşivă. În Pâinea vie chiar sugeraţi că ,,noi suntem martorii zorilor unei lumini care nu a mai fost văzută niciodată până acum … Trăim, poate, în pragul celei mai mari epoci euharistice a lumii – epoca care poate fi martora unirii finale a omenirii”. Întrebați, fără îndoială (dar fără a da un răspuns): „Oare această unire vizibilă va fi una politică ?” Și chiar sugeraţi că „probabil ultima epocă a tuturor va fi ’euharistică’ în sensul că Biserica însăși va da slavă și laudă lui Dumnezeu fiind pusă pe cruce”.
Pentru creștini, care deţin cuvântul lui Hristos și al proorocilor şi sfinților Săi cu privire la ultimele zile, nu văd cum poate exista vreun „probabil” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă poate fi ea ca scop politic, nu poate sfârși decât în domnia lui antihrist; dincolo de orice îndoială, Biserica va fi răstignită după ce mulți dintre credincioși au trădat-o prin înșelăciunile lui antihrist.
Eugene Rose, pe când era student
Eu nu propovăduiesc în nici un caz o „domnie a lui antihrist” iminentă și o apocalipsă care este posibilă, desigur, şi creștinii din toate vremurile trebuie să fie pregătiți pentru ea; dar nimeni nu știe ceasul … Ceea ce vreau să subliniez este faptul că, spiritual vorbind, omul contemporan în disperarea sa față de prezent și speranța încă prezentă în viitor, confruntat cu alternative ,,finale” și transformări sociale și științifice aparent apocaliptice (și speranța evoluţionară), nu a fost niciodată mai receptiv la venirea unui pseudo-Mesia, un ,,om care rezolvă probleme” suprem și inspirator al „idealismului” uman luminat.
În vremuri ca acestea, creștinul ar trebui să fie precaut în a se implica în plasa încurcată a activităţii politice, ca nu cumva străduindu-se prea mult să piardă totul; cutezanţa în credință și în propovăduirea Împărăției (mai presus de toate prin exemplul vieții), cu siguranţă din acestea nu sunt îndeajuns astăzi, ci prudenţă în ,,planificarea” lumească, de care avem de prisos, chiar (de fapt, cel mai mult) în interesul „idealurilor înalte”.
Mai presus de toate, creștinul din lumea contemporană trebuie să arate fraților săi că toate „problemele veacului” nu au nici o consecință în afară de singura „problemă a omului”, centrală: moartea, și răspunsul ei, Hristos. În ciuda a ceea ce ați spus despre „învechirea” creștinismului pentru oamenii contemporani, cred că creștinii care vorbesc despre această problemă, şi prin vieţile lor arată că ei cred de fapt toată acea ,,superstiţie” despre ,,cealaltă lume”, cred că ei au ceva „nou” de spus omului contemporan. A fost propria mea experiență că tinerii serioși sunt ,,sătui” de creştinism tocmai fiindcă ei cred că este un „idealism” care în mod ipocrit nu se ridică la înălţimea „idealurilor” sale; desigur, nici ei nu cred în cealaltă lume, dar din ceea ce ştiu ei, nici ,,creştinii” nu cred.
Cred că creștinii au devenit în ultima vreme mult prea „sofisticați”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume, ajustându-și credința la modele trecătoare de gândire; deci creștinii contemporani devin „existențiali”, vorbesc despre „aici și acum” al credinței și al lucrurilor spirituale. Ei bine, aceasta este în regulă, câtă vreme merge, dar nu merge îndeajuns de departe. Nădejdea noastră ca creștini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; noi credem și nădăjduim într-o Împărăție pe care nici un om viu nu a văzut-o vreodată, credința și nădejdea noastră sunt cu totul imposibile în ochii lumii.
Ei bine atunci, haideţi să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Experiența mea a fost că oamenii contemporani vor să creadă, nu puțin, ci mult; părăsind credința creștină, nimic nu le poate părea prea fantastic, nimic nu le poate părea prea mult de nădăjduit – de aici „idealismul” tineretului de astăzi. Pentru mine, propria mea credință a crescut mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puțin „existențial”, până la experiența uluitoare de a întâlni un creștin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu conta decât Împărăția lumii ce va să vină. Să-l lăsăm pe sofisticatul contemporan să flecărească despre puerilitatea căutării ,,răsplăţilor viitoare” şi toate celelalte – viața după moarte este tot ceea ce contează. Și nădejdea în ea îl aprinde atât de mult pe credinciosul adevărat – cel care știe că drumul către ea este prin disciplina grea a Bisericii, nu prin simplu „entuziasm” – încât el este cu atât mai mult în prezent (atât în sine, cât și ca exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.
Împărăția viitoare nu a fost abandonată de creștinii moderni, dar a fost atât de „atenuat” încât ne întrebăm cât de puternică este credința creștinilor. Mai ales toată implicarea creștinilor în proiectele idealismului social mi se pare un mod de a spune: „Voi, cei lumești, aveți dreptate. Împărăția noastră „nu din această lume” este atât de îndepărtată și se pare că noi nu putem ajunge la ea; deci noi ne vom alătura vouă în a construi ceva 
ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos și Împărăția Sa – o domnie a păcii, dreptăţii, frăţiei pe pământ”. Acesta este un „nou creștinism”, o rafinare, mi se pare, a creștinismului „Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski.
Eugene împreună cu naşii lui, Dimitrie şi Svetlana, în San Francisco
Și cum rămâne cu „vechiul” creștinism al „virtuții personale”? De ce a devenit atât de învechit ? Fiindcă, cred, creștinii și-au pierdut credința. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinței. Este nevoie nu de mai multă ocupaţie, ci de o pătrundere mai profundă în interior. Nu mai puțin post, ci mai mult; nu mai multă acțiune, ci rugăciune și pocăință. Dacă creștinii ar trăi cu adevărat nădejdea creștină și calea deplină a unificării care urmărește împlinirea ei, în loc de compromisul ușor pe care cei mai mulţi laici de astăzi îl socotesc suficient – și „noul creștinism” nu le spune că a lucra pentru idealuri sociale este într-adevăr mai important decât a urma disciplina creștină ? –; [deci] dacă creștinii în viața lor de zi cu zi ar fi cu adevărat în flăcări de dragoste pentru Dumnezeu și râvnă pentru Împărăția Lui nu din această lume, atunci orice altceva este necesar ar urma de la sine.
Noi cu greu putem nădăjdui că o astfel de viață va fi prea răspândită în vremea noastră sau chiar, poate, că exemplul ei va face mulți convertiți – cu siguranță nu atât de mulți pe cât va face „noua” Evanghelie; fiindcă idealismul social este o parte a duhului vremii, în timp ce cugetarea creştină autentică la cealaltă lume nu este în mod evident. De asemenea, este mai grea și adeseori mai puțin sigură – atât de slabă este credința noastră; una peste alta, pe scurt, un ţel neatrăgător pentru omul modern cu minte orientată în exterior. Toate acestea sunt lipsite de importanță: al nostru este a trăi viața creștină deplină – rodul ei este în mâinile lui Dumnezeu.
Ei bine, am spus ce am vrut să spun. Voi fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dvs., dacă considerați remarcile mele vrednice de a primi un răspuns. Și dacă răspundeți, sper că veți fi la fel de sincer pe cât am încercat să fiu eu. Acesta este singurul fel de „dialog” ecumenic de care sunt capabil; și dacă pare mai mult o provocare de a „lupta”, sper că aceasta nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, nu sunt îndreptate asupra dvs., ci asupra cuvintelor dvs. (sau asupra a ceea ce am făcut din ele).
Al dvs. în Hristos,
Eugene Rose
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Commonweal, vol. 75, 9 februarie 1962.
[2] În notele manuscrise ale scrisorii lui Eugene către Merton se găsesc alte comentarii referitoare la Toma d’Aquino, şi mai ales la consecinţele filozofiei sale. Când Eugene a comentat despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, a făcut-o într-un context diferit de realismul creștin menționat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare a fost partea a IV-a a unei lucrări mai mari].
„Filozofia tomistă și realismul catolic în general – scria el – ne inspiră [nouă, creștinilor ortodocși] o anumită neliniște. De ce ? Într-un cuvânt, pentru că este mult prea preocupat de lucrurile acestei lumi. El supraestimează valoarea „naturalului” subestimând corupţia ordinii naturale și a raţiunii omeneşti, prin Cădere; ,,naturalul” pe care noi îl cunoaştem nu mai este pe deplin natural. Dar mai esențial decât aceasta, el aspiră la o cunoaștere și „înțelepciune” care sunt „grele” cu toată greutatea „lumii”, care lucrează de parcă – pentru toate scopurile practice – lumea este veșnică. Vremea Împărăției a venit: în lumina acestui adevăr, care este central pentru creștinism, toate preocupările lumești ale realismului catolic par aproape o batjocură. Nu spune acest „realism”: Lasă-l pe om să-și împlinească sinele „natural”, lasă-l să caute cunoașterea și fericirea lumească și îndreptarea vremelnică, şi apoi să privească spre cunoașterea și fericirea care se află deasupra acestora, pornind de la ceea ce este mai modest și mai accesibil către ceea ce este mai nobil și mai tainic ?
Dar dacă vremea Împărăției a venit, nu este oare prea târziu pentru a urmări aceste scopuri lumești ? Și nu este inevitabil ca mulți din cei care încep cu cele modeste să nu le părăsească niciodată ? Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Imperativul pentru creștini pare mult prea evident: lepădaţi toate lucrurile lumești și căutați Împărăția. Împărăţia a fost „întârziată”; atunci ne întoarcem la calea noastră originală, acea înțelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie ? Vai, cu „filozofia creștină” și cu mult mai mult cu „știința” modernă, exact asta facem. Hristos este înțelepciunea noastră, nu lumea; şi în cele din urmă acestea două nu se pot împăca. O „înțelepciune naturală” subordonată Adevărului creștin; o „știință a naturii” dedicată utilizărilor creștine (oroarea ororilor !) – acestea, într-un timp „normal”, ar putea fi legitime. Însă faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp extraordinar, un timp în care preocupările „normale”, înțelepciunea și cunoașterea lumească trebuie lăsate deoparte, și noi de asemenea trebuie să fim răstigniți și făcuți scandal și nebunie pentru lume. Creștinismul se opune lumii. Adevărat, există de asemene „lumea” care trebuie salvată – dar nu coborând la nivelul ei. Creștinismul trebuie să învețe arta de a-L picta pe Hristos, nu să picteze lumea într-un „duh” creștin; știința trebuie să-L aşeze pe Hristos în centrul universului, deși își răstignește toate formulele pentru a face aceasta (în acest caz, nu Hristos, ci formulele lipsesc)”.
Pe aceeași temă a „realismului” catolic, părintele Serafim afirma: „Nu este surprinzător că mulți „realiști” catolici moderni găsesc că învățătura tradițională a domniei lui antihrist este șocantă – prea „literală” în orice caz. Fiindcă cineva nu poate crede că tot ceea ce este „natural” este bun și totodată să vadă o domnie a răului ca o consecinţă istorică a lui”.
