Opiul poporului (I)

CUGETĂRI PE TEME DE CREDINŢĂ

Opiul poporului[1] (I)

de Mario Vargas Llosa

 

Contrar celor imaginate de liber-cugetătorii, agnosticii şi ateii din secolele XIX şi XX, în epoca postmodernă religia nu este moartă şi îngropată şi nici nu a ajuns în podul cu vechituri: trăieşte şi palpită în miezul actualităţii.

Bineînţeles că nu se poate şti dacă fervoarea credincioşilor şi practicanţilor diverselor religii din lume a crescut sau a scăzut. Dar nimeni nu poate nega cât de prezentă este religia în viaţa socială, politică şi culturală contemporană, probabil la fel de mult sau chiar mai mult decât în secolul al XIX-lea, când dezbaterile intelectuale şi civice în favoarea sau împotriva laicismului erau la ordinea zilei în multe ţări de o parte şi de cealaltă a Atlanticului.

 

Mario Vargas Llosa este unul dintre cei mai renumiţi scriitori din Peru, care a primit Premiul Nobel pentru literatură în 2010 pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.

 

Deocamdată, protagonistul politicii actuale, teroristul sinucigaş, legat visceral de religie, este un produs inferior al celei mai fundamentaliste şi mai fanatice versiuni de islamism. Lupta grupării Al-Qaeda şi a liderului ei, defunctul Osama bin Laden, să nu uităm, este înainte de toate religioasă, o ofensivă purificatoare împotriva musulmanilor păcătoşi şi renegaţi de islam, împotriva necredincioşilor, creştinilor şi degeneraţilor din occident, în frunte cu satana – Statele Unite ale Americii. În lumea arabă, confruntările care au generat cele mai multe violenţe au un caracter strict religios şi terorismul islamic a făcut până acum mai multe victime în rândul propriilor musulmani decât printre credincioşii aparţinând altor religii. Mai ales dacă ne gândim la numărul irakienilor morţi sau mutilaţi ca urmare a acţiunilor grupărilor extremiste şiite şi sunite sau la asasinatele din Afganistan comise de talibani, reprezentanţi ai unei mişcări fundamentaliste născute din şcolile religioase afgane şi pakistaneze şi care, la fel ca Al-Qaeda, nu s-au dat niciodată înapoi de la a-i ucide pe musulmanii care nu împărtăşesc puritanismul lor fundamentalist[2].

Separatismele şi diversele conflicte din societăţile musulmane nu au contribuit deloc la scăderea influenţei religiei în viaţa popoarelor, ci, dimpotrivă, au amplificat-o. În orice caz, laicismul nu a câştigat teren; mai mult, în ţări precum Liban sau Palestina mişcările laiciste s-au împuţinat în ultimii ani, pe măsură ce a crescut forţa politică a unor mişcări precum Hezbollah (Partidul lui Allah), în Liban, şi Hamas, grupare care a obţinut controlul asupra Fâşiei Gaza prin alegeri libere. Aceste partide, la fel de Jihadul Islamic din Palestina, au baze religioase. Iar la primele alegeri libere din istoria Tunisiei şi Egiptului majoritatea voturilor au mers către partidele islamice (moderate, ce-i drept).

 

Dacă asta se întâmplă în sânul islamului, nici despre convieţuirea diverselor culte, biserici şi secte creştine nu se poate spune că a fost mereu paşnică. În Irlanda de Nord, lupta dintre majoritatea protestantă şi minoritatea catolică, acum întreruptă (să sperăm că pentru totdeauna), a provocat un număr însemnat de morţi şi răniţi în urma acţiunilor criminale ale extremiştilor din ambele tabere. Şi în acest caz conflictul politic dintre unionişti şi separatişti a fost însoţit şi de profunde neînţelegeri religioase, exact ca între facţiunile adverse ale islamului.

În sânul catolicismului au loc conflicte foarte mari. Până acum câţiva ani, cel mai intens conflict era între tradiţionalişti şi progresiştii care susţineau teologia eliberării[3], înfruntare care, după numirea a doi pontifi conservatori – Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea -, pare să se fi rezolvat, deocamdată, prin îndepărtarea (nu înfrângerea) celei de-a doua direcţii. În prezent, problema cea mai stringentă cu care se confruntă Biserica Catolică este scoaterea la lumină a unei puternice tradiţii de practicare a violului şi a pedofiliei[4] în colegii, seminare teologice, case parohiale şi parohii, o realitate îngrozitoare a cărei existenţă, în ciuda indiciilor şi bănuielilor, Biserica a reuşit să o treacă multă vreme sub tăcere. Însă în ultimii ani, ca urmare a denunţurilor şi acţiunilor judiciare ale victimelor, abuzurile sexuale au ieşit la iveală şi sunt atât de numeroase, încât nu se poate vorbi de cazuri izolate, ci de o practică mult extinsă în timp şi în spaţiu.

Faptele au cutremurat lumea întreagă, mai ales pe credincioşii catolici. Mărturiile victimelor din aproape toate ţările catolice au făcut ca, în locuri precum Irlanda şi Statele Unite, Biserica să ajungă falimentară din cauza sumelor uriaşe pe care s-a văzut nevoită să le plătească prin tribunale ca să se apere sau ca să achite daune şi prejudicii victimelor violurilor şi abuzurilor sexuale comise de preoţi. În ciuda protestelor, este evident că măcar o parte a ierarhiei ecleziastice – în acest sens, acuzaţiile l-au ajuns chiar pe papă – a fost complice cu preoţii pedofili şi violatori, protejându-i, refuzând să-i dea pe mâna autorităţilor şi limitându-se la a-i muta în alte părţi, fără să-i izgonească din rândurile Bisericii şi fără să le interzică să mai predea minorilor.

Condamnarea extrem de dură venită din partea Papei Benedict al XVI-lea pentru mişcarea Legionarii lui Hristos, obligată să se reorganizeze complet, şi pentru fondatorul mişcării, părintele Marcial Maciel[5], mexican, bigam, incestuos, şarlatan, cel care a abuzat de băieţi şi de fetiţe, inclusiv de unul dintre copiii săi – un personaj ce pare desprins din romanele Marchizului de Sade -, nu este suficientă pentru a şterge umbra lăsată peste una dintre cele mai importante religii din lume.

A contribuit tot scandalul acesta la scăderea influenţei Bisericii Catolice ? N-aş băga mâna în foc. Este adevărat că în multe ţări seminarele teologice se închid din lipsă de elevi şi că, prin comparaţie cu vremurile de altădată, Biserica primeşte mult mai puţine donaţii, averi şi moşteniri lăsate prin testament. Dar, într-un sens care nu ţine de cantitate, se poate spune că dificultăţile au deşteptat energia şi militantismul catolicilor, mai activi ca niciodată în campaniile sociale, manifestându-şi dezaprobarea faţă de căsătoriile între persoane de acelaşi sex, faţă de legalizarea avortului, practicile contraceptive, eutanasie şi laicism. În Spania de exemplu, mobilizarea catolică – atât cea de la vârful ierarhiei, cât şi cea a organizaţiilor seculare din cadrul Bisericii -, de o amploare impresionantă, capătă uneori o virulenţă care în nici un caz nu i-ar fi specifică unei Biserici în declin sau în derivă. Puterea politică şi socială exercitată de Biserica Catolică în cea mai mare parte a ţărilor latino-americane a rămas neştirbită şi acesta este motivul pentru care, în privinţa libertăţii sexuale şi a emancipării femeii, progresele sunt minime. În cele mai multe state din America Latină, Biserica Catolică a reuşit ca pilulele contraceptive să fie în continuare considerate ilegale, ca toate celelalte practici contraceptive. Desigur, interdicţia are efect doar asupra femeilor sărace, pentru că începând cu clasa de mijloc în sus contracepţia şi avortul se practică pe scară largă, în ciuda interdicţiei legale.

 

Cam la fel stau lucrurile şi cu Bisericile protestante. Acestea, de multe ori sprijinite de catolici, s-au mobilizat în Statele Unite pentru ca programa şcolară să se plieze pe concepţiile din Biblie, iar teoria lui Darwin despre selecţia şi evoluţia speciilor să fie scoasă din programă şi înlocuită cu ,,creaţionismul” sau cu ,,teoria designului inteligent”[6], o poziţie anti-ştiinţifică şi care, oricât de anacronică şi obscurantistă pare, este posibil să ajungă să prevaleze în unele state nord-americane, unde influenţa religiei asupra politicii este foarte puternică.

Pe de altă parte, ofensiva misionară protestantă în America Latină şi în unele regiuni din lumea a treia este uriaşă, făţişă şi a obţinut deja rezultate notabile. În multe locuri îndepărtate şi izolate, marginale, de extremă sărăcie, bisericile evanghelice au reuşit să ia locul catolicilor, care, din lipsă de preoţi sau de fervoare misionară, s-au văzut obligaţi să cedeze teren impetuoaselor biserici protestante. Acestea sunt bine văzute de femei pentru că interzic alcoolul şi le cer convertiţilor să se dedice constant practicilor religioase, ceea ce contribuie la stabilitatea familiilor şi îi ţine pe bărbaţi departe de restaurante şi bordeluri.

 

Adevărul este că în aproape toate conflictele sângeroase din ultimul timp – Israel/Palestina, războiul din Balcani, violenţele din Cecenia, incidentele din China în regiunea Xinjiang (unde s-au răsculat uigurii de religie musulmană), măcelurile dintre hinduşii şi musulmanii din India, conflictul dintre India şi Pakistan etc – religia pare să fie raţiunea profundă a conflictelor şi dezbinărilor sociale din spatele luptelor sângeroase.

 

29 iunie 2008. După liturghia care a încheiat adunarea Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse, la care a participat şi preşedintele Federaţiei Ruse, Dimitri Medvedev

 

Cazul URSS-ului şi al ţărilor satelit este grăitor. Când s-a prăbuşit comunismul, după 70 ani de persecuţii asupra Bisericilor şi de ateism, religia nu numai că nu a dispărut, ci a renăscut şi a ajuns să aibă din nou un loc de primă importanţă în viaţa socială. S-a întâmplat astfel în Rusia şi în ţările care s-au aflat sub dominaţie sovietică, unde astăzi bisericile sunt iarăşi pline, iar preoţii reapar peste tot în viaţa oficială. După prăbuşirea comunismului, religia – ortodoxă sau catolică – înfloreşte din nou, ceea ce ne arată că de fapt nu dispăruse niciodată, ci doar a stat ascunsă, în aşteptare, pentru a rezista asediului, fiind mereu sprijinită discret de vaste sectoare sociale. Renaşterea Bisericii Ortodoxe Ruse este impresionantă. Guvernul, în timpul preşedinţiei lui Putin şi apoi a lui Medvedev, a început să restituie biserici şi proprietăţi religioase confiscate de bolşevici şi se află în discuţie inclusiv restituirea catedralelor din Kremlin, mânăstirilor, şcolilor, operelor de artă şi cimitirelor care aparţinuseră Bisericii. Se estimează că, de la căderea comunismului, numărul de credincioşi ortodocşi s-a triplat în Rusia.

 

Aşadar, religia nu pare să dispară. Toate indiciile arată că o aşteaptă o viaţă lungă. Este bine sau este rău pentru cultură şi libertate ?

Răspunsul la această întrebare dat de cercetătorul britanic Richard Dawkins, care a publicat o carte împotriva religiei şi în apărarea ateismului – Iluzia lui Dumnezeu[7] -, sau cel al jurnalistului şi eseistului Christopher Hitchens, autor al unei alte cărţi recente, intitulată semnificativ Dumnezeu nu este mare, sunt cât se poate de clare. Dar, în recentele polemici ale căror protagonişti au fost cei doi, prin aducerea în actualitate a vechilor acuzaţii la adresa religiilor – obscurantism, superstiţie, lipsă de raţiune, discriminare de gen, totalitarism şi conservatorism retrograd -, s-au implicat şi numeroşi oameni de ştiinţă, de pildă Charles Tornes, câştigător al Premiului Nobel pentru fizică (cel care a gândit ,,teoria designului inteligent”), şi publicişti care, cu acelaşi entuziasm, îşi apără convingerile religioase şi resping argumentele conform cărora credinţa în Dumnezeu şi practica religioasă sunt incompatibile cu modernitatea, progresul, cu libertatea şi descoperirile şi adevărurile ştiinţei contemporane.

 

O replică la cartea lui Dawkins

 

Aceasta nu este o polemică în care se poate pierde sau câştiga cu argumente, pentru că acestea sunt întotdeauna precedate de un parti-pris: un act de credinţă. Nu se poate demonstra raţional că Dumnezeu există sau nu există. Orice raţionament în favoarea unei teze îşi găseşte echivalentul contrar, astfel încât, în această privinţă, orice analiză sau discuţie care îşi doreşte să rămână în cadrul ideilor şi argumentelor trebuie să înceapă prin excluderea premiselor metafizice şi teologice – existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu – şi să se concentreze pe consecinţele care decurg din ea: funcţia Bisericilor şi religiilor în dezvoltarea istorică şi în viaţa culturală a popoarelor, problemă care chiar poate fi analizată cu ajutorul raţiunii omeneşti.

Un aspect fundamental de care trebuie ţinut cont este acela că credinţa într-o fiinţă supremă, creatoare a tot ceea ce există, şi într-o altă viaţă, care precedă şi succedă viaţa pământească, se regăseşte în toate culturile şi civilizaţiile cunoscute. Fără excepţie. Toate îşi au zeul sau zeii lor şi toate cred în viaţa de după moarte, deşi caracteristicile acestei transcendenţe variază la infinit, în funcţie de timp şi de loc. Cum se face că toţi oamenii, din toate epocile şi din toate spaţiile geografice, şi-au însuşit această credinţă ?[8]

Răspunsul ateilor vine imediat: din ignoranţa şi din frica de moarte. Bărbaţi şi femei, indiferent de gradul de cunoaştere sau de cultură, de la cel mai primitiv până la cel mai rafinat, nu se resemnează cu ideea unei dispariţii definitive, cu ideea că existenţa lor este un fapt trecător şi accidental, şi de aceea au nevoie de o viaţă de apoi şi de o fiinţă supremă care s-o conducă. Forţa religiei este cu atât mai mare cu cât este mai mare ignoranţa unei comunităţi. Din momentul în care cunoaşterea ştiinţifică începe să îndepărteze urdorile şi superstiţiile minţii omeneşti, înlocuindu-le cu adevăruri obiective[9], toată construcţia artificială a cultelor şi credinţelor prin care omul primitiv încearcă să-şi explice lumea, natura şi lumea de dincolo începe să se prăbuşească. Acesta este începutul sfârşitului pentru interpretările magice şi iraţionale despre viaţă şi moarte, şi va face ca până la urmă religia să se ofilească şi să dispară.

Asta în teorie. În practică, nu s-a întâmplat aşa şi nici nu pare că o să se întâmple prea curând. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică a fost prodigioasă (nu întotdeauna benefică) încă din epoca omului cavernelor, permiţându-ne să cunoaştem mai bine natura, spaţiul cosmic, propriul corp, să ne descoperim trecutul, să luptăm cu bolile şi să atingem un nivel de trai inimaginabil pentru strămoşii noştri. Dar, în afara unor minorităţi, nu a reuşit să-L smulgă pe Dumnezeu din inimile oamenilor şi nici nu a făcut să dispară religiile. Argumentul ateilor este că procesul este încă în desfăşurare, că ştiinţa încă se dezvoltă, continuă să progreseze, şi mai devreme sau mai târziu se va ajunge şi la sfârşitul acestei bătălii crâncene, când Dumnezeu şi religia vor fi expulzaţi din viaţa popoarelor prin adevăruri ştiinţifice. Acest articol de credinţă este greu de acceptat pentru liberali şi pentru progresiştii anacronici în lumea de azi, unde tot ce se întâmplă îl dezminte pretutindeni: Dumnezeu este peste tot în jurul nostru şi, ascunse sub masca politicii, războaiele religioase continuă să producă daune omenirii la fel ca în Evul Mediu. Ceea ce nu demonstrează că Dumnezeu chiar există, ci că foarte mulţi oameni, inclusiv importanţi oameni de ştiinţă, nu vor să renunţe la acea divinitate care le garantează o formă de supravieţuire după moarte[10].

 

[1] Eseu care face parte din Civilizaţia spectacolului, 2012. Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei.

[2] A se vedea şi ce-a făcut ‘satana’ în Irak, în articolul Cea mai recentă fărădelege a războiului din Irak: Ştergerea istoriei Mesopotamiei. Distrugerea Ninivei.

[3] Despre teologia eliberării, a se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop – Consiliul Mondial al Bisericilor susţine … comunismul; Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste – Vaticanul devine … comunist; şi Revoluţie la Vatican. O trecere în revistă analitică a evenimentelor din lumea catolică care au uluit lumea în ultimele luni: demisia Papei Benedict al XVI-lea şi alegerea unui nou pontif, Francisc I.

[4] A se vedea Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave şi Culisele Revoluţiei la Vatican. Păcate peste fire, bani, putere, politică şi mai mult decât oricând luptă împotriva creştinismului.

[5] A se vedea Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave.

[6] A se vedea articolele noastre pe această temă:

» Februarie 2007. Prăznuind ziua lui Darwin, creştinii se leapădă de Dumnezeu

» Iulie 2008. Apogeul darwinismului

» Rezoluţia Consiliului Europei cu privire la creaţionism

» Darwin – om de ştiinţă sau zeu ?

[7] A se vedea comentariile Arhiepiscopului Hrisostom de Etna pe marginea cărţii lui Dawkins, Iluzia câinelui: câteva remarci despre cartea de succes caustică a profesorului Richard Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu. Empirismul său naiv, ateismul şi blasfemia în contextul dat şi Vânzând credinţa necredincioşilor: Noul film al lui Richard Dawkins.

[8] Despre revelaţia primară, a se vedea Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee, cartea I, Introducere, partea a 2-a.

[9] Despre obiectivitatea şi oportunitatea adevărurilor ştiinţifice, a se vedea Darwin – om de ştiinţă sau zeu ? şi noul nostru serial Încotro se îndreaptă ştiinţa astăzi.

[10] Acelaşi lucru spune arhimandritul Serafim Alexiev în Despre moarte şi înviere. Sămânţa nemuririi este sădită în sufletele noastre. De altfel, principala problemă ontologică a omului, precum spune arhimandritul Iustin Popovici, este de a învinge moartea. Dacă nu ai învins moartea, la ce bun orice faci ?

,,La ce-mi este bun progresul, când se limitează doar la faptul de a mă însoţi festiv de la leagăn până la mormânt ? … Ce valoare mai au pentru mine efortul, grija, datoria, iubirea, bunătatea, cultura, civilizaţia, atunci când mor şi dispar ? … Este posibil progresul, este logic, întemeiat, este necesar progresul în lumea în care moartea este necesitatea cea mai de nebiruit ? Iar această întrebare înseamnă: are sens o astfel de lume, o astfel de viaţă, un astfel de om ? Problema progresului este problema sensului vieţii. Dacă la moara morţii sensul vieţii este accidental, contingent este şi progresul. Răspunsul la această întrebare este posibil numai prin răspunsul la întrebarea despre moarte” … (Arhimandrit Iustin Popovici, Abisurile gândirii şi simţirii umane, Editura Sophia/Metafraze, Bucureşti, 2013, p. 74-75).

Din aceeasi categorie...