Opiul poporului (II)

CUGETĂRI PE TEME DE CREDINŢĂ

Opiul poporului (II)

de Mario Vargas Llosa

 

Episodul anterior

 

Şi nu doar ideea morţii, a dispariţiei fizice a menţinut vie credinţa de-a lungul istoriei. La asta a mai contribuit concepţia complementară potrivit căreia, pentru ca această viaţă să fie suportabilă, avem neapărat nevoie de o instanţă superioară celei pământeşti, care să premieze binele şi să pedepsească răul, să deosebească între faptele bune şi faptele rele, să repare nedreptăţile şi cruzimile cărora le suntem victime şi să-i sancţioneze pe cei care le săvârşesc. Adevărul este că, în ciuda progreselor în materie de justiţie făcute de omenire încă din cele mai vechi timpuri, nu există comunitate umană în care grosul populaţiei să nu aibă senzaţia şi convingerea că justiţia supremă nu aparţine acestei lumi. Oricât de dreaptă ar fi legea şi oricât de respectabili magistraţii responsabili cu justiţia, şi oricât de cinstiţi şi demni ar fi guvernanţii, cu toţii credem că justiţia nu ajunge niciodată să fie o realitate tangibilă şi la îndemâna tuturor, care să-l apere pe omul simplu, pe cetăţeanul anonim de a mai fi abuzat, lovit şi discriminat de cei aflaţi la putere.

Este firesc, aşadar, ca religia şi practicile religioase să fie mai adânc înrădăcinate în rândul claselor şi sectoarelor sociale celor mai defavorizate, acelea asupra cărora, profitându-se de sărăcia şi vulnerabilitatea lor, se îndreaptă abuzurile şi nedreptăţile de toate felurile, rămase de obicei nepedepsite. Sărăcia, discriminarea, exploatarea, nedreptatea sunt mai uşor de suportat dacă se crede că până la urmă va exista o compensaţie, o reparaţie postumă pentru toată suferinţa. (De asta Marx a numit religia ,,opiul popoarelor”, drog care anestezia spiritul de revoltă al muncitorilor şi le permitea stăpânilor să-i exploateze liniştiţi mai departe.)

Un alt motiv pentru care oamenii se agaţă de ideea unui zeu atotputernic şi a unei vieţi de apoi este acela că toţi – unii mai mult, alţii mai puţin – bănuiesc că, dacă această idee ar dispărea şi s-ar instaura drept adevăr ştiinţific irevocabil faptul că Dumnezeu nu există şi că religia nu este altceva decât o păcăleală lipsită de substanţă şi de realitate, atunci, mai devreme sau mai târziu, viaţa socială s-ar sălbătici, s-ar reinstaura legea junglei şi spaţiul social ar fi invadat de cele mai distrugătoare şi mai atroce tendinţe care zac în oameni şi care, până la urmă, sunt ţinute în frâu şi atenuate nu de justiţia umană şi nici de morala instaurată raţional de guverne, ci de religie. Altfel spus, dacă încă există ceva ce se poate numi morală, un cod de norme de comportament care să urmărească binele, convieţuirea în diversitate, generozitatea, altruismul, compasiunea, respectul faţă de aproapele şi să respingă violenţa, abuzul, furtul, exploatarea, aceasta este religia, legea divină, şi nu legea umană[1]. Dacă acest antidot ar dispărea, viaţa ar ajunge încetul cu încetul o hărmălaie plină de sălbăticie, prepotenţă şi excese, în care deţinătorii oricărei forme de putere – politică, economică, militară etc – s-ar simţi liberi să comită toate samavolniciile posibile, dând frâu liber celor mai distrugătoare instincte şi pofte. Dacă această viaţă este singura pe care o avem, dacă nu există nimic dincolo de ea şi vom dispărea pentru totdeauna, atunci de ce să nu încercăm să profităm de pe urma ei cât mai mult posibil, chiar dacă asta ar însemna să ne grăbim sfârşitul şi să ne înconjurăm cu victimele instinctelor noastre dezlănţuite ? Oamenii continuă să creadă în Dumnezeu pentru că nu cred în ei înşişi. Iar istoria ne demonstrează că au dreptate, pentru că până acum nu ne-am arătat a fi demni de încredere.

Desigur, toate acestea nu înseamnă că religia garantează triumful binelui asupra răului în această lume şi eficacitatea unei morale care să stopeze violenţa şi cruzimea în relaţiile dintre oameni. Înseamnă doar că, oricât de rău ar duce-o lumea, un instinct nelămurit îi face pe oameni să creadă că ar duce-o şi mai rău dacă ateii şi laicii şi-ar îndeplini ţelul de a-l eradica pe Dumnezeu şi religia din vieţile noaste. Acest instinct poate fi numai o intuiţie sau o credinţă (un alt act de credinţă): nu există statistici care să demonstreze că este sau nu este aşa.

În sfârşit, mai există un motiv, filozofic sau mai degrabă metafizic, pentru înrădăcinarea atât de adâncă a lui Dumnezeu şi a religiei în conştiinţa umană. În pofida a ceea ce credeau liber-cugetătorii, nici cunoaşterea ştiinţifică şi nici cultura în general – cu atât mai puţin o cultură devastată de frivolitate – nu sunt suficiente pentru a-l elibera pe om de singurătatea în care-l aruncă presentimentul că nu există o altă lume, o viaţă de apoi. Nu este vorba de frica de moarte, de spaima pricinuită de perspectiva dispariţiei totale, ci de sentimentul acela de deznădejde şi de alienare în viaţa asta, aici şi acum, sentiment care se instalează în om la cea mai mică bănuială că nu mai există o altă viaţă, un dincolo unde o fiinţă sau mai multe fiinţe, mai puternice şi mai înţelepte decât oamenii, cunosc şi determină sensul vieţii, al ordinii vremelnice şi istorice, adică al misterului înăuntrul căruia ne naştem, trăim şi murim şi de a cărui cunoaştere ne putem apropia suficient cât să înţelegem propria noastră existenţă şi să-i dăm astfel un fundament şi o justificare.

În ciuda tuturor progreselor, ştiinţa nu a reuşit să descifreze acest mister şi mă îndoiesc că va reuşi vreodată. Foarte puţini oameni sunt capabili să accepte ,,absurdul existenţial”, faptul că suntem ,,aruncaţi” în această lume printr-o întâmplare de neînţeles, printr-un accident cosmic, că vieţile noastre sunt simple întâmplări lipsite de ordine şi sens şi că tot ceea ce se întâmplă sau nu se mai întâmplă cu ele depinde exclusiv de comportamentul şi voinţa noastră şi de contextul social şi istoric în care ne-am trezit. Această idee, care a fost descrisă de Albert Camus în Mitul lui Sisif cu luciditate şi seninătate şi din care el a extras concluzii minunate despre frumuseţe, libertate şi plăcere, îl supune pe muritorul de rând anomiei, paraliziei mentale şi disperării.

În eseul care deschide Omul şi divinul, ,,Despre naşterea zeilor”, Maria Zambrano se întreabă: ,,Cum şi de ce au apărut zeii ?” Răspunsul găsit de ea este mai profund şi se referă la un moment anterior celui în care omul primitiv şi-a conştientizat propria-i părăsire, singurătate şi vulnerabilitate. De fapt, zice ea, este ceva constitutiv, o ,,nevoie abisală, definitorie pentru condiţia umană” de a simţi, contemplând lumea, acea ,,alienare” ce provoacă în om un ,,delir de persecuţie” care încetează, sau cel puţin se reduce, atunci când îi recunoaşte şi se simte înconjurat de toţi acei zei a căror existenţă o presimţea doar şi care-l făceau să trăiască neliniştit şi agitat înainte de a-i recunoaşte şi a-i încorpora în viaţa lui[2]. Maria Zambrano studiază cazul aparte al zeilor greci, dar concluziile ei sunt valabile pentru toate civilizaţiile şi culturile. Dacă nu ar fi aşa, atunci ,,de ce au existat dintotdeauna zei, de diverse tipuri, într-adevăr, dar zei, până la urmă ?”, se întreabă chiar autoarea. Răspunsul la această întrebare îl dă într-alt eseu din carte, ,,Urma paradisului”, şi nu putea fi mai convingător: ,,Între cele două extreme care delimitează orizontul omenesc, trecutul pierdut şi viitorul ce urmează să vină, strălucesc setea şi jindul după o viaţă divină, dar care nu încetează să fie şi omenească, o viaţă divină pe care omul pare să o fi avut întotdeauna drept model, care a prins chip din confuzie şi din imagini pestriţe, ca o rază de lumină pură care s-a colorat străbătând atmosfera tulbure a pasiunilor, nevoilor şi suferinţei”.

 

În anii ‘1960, am trăit, la Londra, o epocă în care o nouă cultură a irupt în forţă şi s-a extins de acolo aproape în tot occidentul: cultura hippie sau flower children. Cele mai înnoitoare şi mai frapante contribuţii ale acestei culturi au fost revoluţia muzicală pe care a adus-o – The Beatles şi Rolling Stones -, o nouă modă în materie de îmbrăcăminte, revendicarea dreptului de a consuma marijuana şi alte droguri, libertatea sexuală, dar şi revigorarea unei religiozităţi care, îndepărtându-se de marile religii tradiţionale occidentale, îşi găsea sursele în Orient, în budism şi hinduism mai ales şi în toate cultele aflate în legătură cu acestea, precum şi în numeroase secte şi practici religioase primitive, multe de origine dubioasă, uneori fabricate de tot soiul de guru de mucava şi de şarlatani pitoreşti. Dar, indiferent câtă naivitate, modă şi ştrengărie era în acea mişcare, cert este că, dincolo de proliferarea bisericilor şi credinţelor exotice, mai mult sau mai puţin autentice, mii de tineri din toată lumea s-au îndreptat către ele şi le-au dat viaţă, sau au mers în pelerinaj la Katmandu, aşa cum pe vremuri bunicii lor mergeau la Locurile Sfinte ori musulmanii la Mecca, demonstrând limpede nevoia de o viaţă spirituală şi de transcendenţă, o nevoie de care foarte puţini oameni au reuşit să se elibereze de-a lungul istoriei. În această privinţă, este grăitor în continuare faptul că atâţia nonconformişti şi revoltaţi împotriva dominaţiei creştinismului au căzut apoi pradă farmecelor şi predicilor religios-psihedelice ale unor personaje precum părintele LSD-ului, Timothy Leary, Maharishi Mahesh Yogi, sfânt şi guru favorit al trupei The Beatles, sau profetul coreean al sectei Moonies şi al Bisericii Unificării, reverendul Sun Myung Moon.

Mulţi nu au luat în serios această renaştere a unei religiozităţi superficiale, plină de pitoresc, naivitate, fast cinematografic şi proliferare a cultelor şi bisericilor promovate printr-o publicitate agresivă şi de prost gust, de parcă ar fi vorba de produse comerciale de uz domestic. Dar, chiar dacă sunt recente şi uneori de o şarlatanie grotescă şi chiar dacă profită de incultura, naivitatea şi superficialitatea adepţilor lor, le oferă totuşi acestora un profit spiritual şi îi ajută să-şi umple golul din vieţile lor, aşa cum fac şi bisericile tradiţionale pentru milioane de alţi oameni. Doar aşa se poate explica faptul că biserici recent apărute, precum Biserica Scientologică, fondată de L. Ron Hubbard şi susţinută de unele staruri de la Hollywood – Tom Cruise şi John Travolta, de exemplu -, au rezistat opoziţiei venite din ţări precum Germania, unde Biserica Scientologică a fost acuzată de spălarea pe creier şi exploatarea minorilor, şi şi-au întemeiat un adevărat imperiu economic internaţional. Nu este nimic surprinzător în faptul că, în civilizaţia scălâmbăielii, religia devine tot mai mult un circ, iar uneori chiar se confundă cu el.

 

Pentru a face un bilanţ al funcţiilor îndeplinite de religie de-a lungul istoriei omeneşti, este obligatoriu să se separe efectele ei la nivelul particularului şi individualului de cele din viaţa publică şi din societate. Nu trebuie confundate pentru a nu se pierde trăsături şi fapte fundamentale. Credinciosului şi practicantului, religia lui – fie ea profundă, străveche şi populară sau contemporană, superficială şi lipsită de amploare – îi foloseşte cu siguranţă. Îl ajută să-şi explice cine este şi ce caută în această lume, îi oferă o ordine, o morală potrivit căreia să-şi organizeze viaţa şi comportamentul, speranţa nemuririi de după moarte, consolare în nefericire, precum şi alinarea şi siguranţa ce derivă din faptul că se simte parte a unei comunităţi cu care împărtăşeşte aceleaşi credinţe şi rituri şi acelaşi mod de viaţă. Mai ales pentru cei care suferă şi sunt victime ale abuzurilor, exploatării, sărăciei, frustrării, nenorocirilor, religia este un colac de salvare de care se agaţă ca să nu cadă pradă disperării, aceasta anulând capacitatea de reacţie şi de rezistenţă în faţa greutăţilor şi ducând la sinucidere.

Şi din punct de vedere social există multe aspecte pozitive ale religiei. În cazul creştinismului, de pildă, pentru vremurile în care a apărut a însemnat o adevărată revoluţie propovăduirea iertării ce trebuie dăruită inclusiv duşmanilor – cei pe care Hristos ne îndeamnă să-i iubim ca pe aproapele nostru -, transformarea sărăciei într-o valoare morală pe care Dumnezeu o va recompensa pe lumea cealaltă (,,cei din urmă vor fi cei dintâi”), precum şi condamnarea bogăţiei şi a bogatului pe care o rosteşte Iisus în Evanghelia după Matei: Şi vă mai spun: mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 24). Creştinismul a propus o înfrăţire universală, combătând prejudecăţile şi discriminarea dintre rase, culturi şi etnii şi susţinând că absolut toate, fără excepţii, sunt fiicele Domnului şi sunt binevenite în casa Lui. Chiar dacă a durat destul de mult până când aceste idei şi îndemnuri s-au reflectat în formele de guvernare ale statului, ele au contribuit la combaterea celor mai brutale forme de exploatare, discriminare şi violenţă, la umanizarea vieţii în lumea antică şi, odată cu trecerea timpului, au oferit bazele pentru recunoaşterea drepturilor omului, abolirea sclaviei, condamnarea genocidului şi a torturii. Cu alte cuvinte, creştinismul a contribuit decisiv la apariţia culturii democratice.

Şi totuşi, deşi pe de o parte creştinismul a slujit acestei cauze prin filozofia implicită a doctrinei sale, pe de altă parte a fost, mai ales în societăţile care nu trecuseră prin procesul de secularizare, unul dintre cele mai mari obstacole în calea democraţiei. În această privinţă nu s-a diferenţiat deloc de celelalte religii[3]. Religiile admit şi afirmă numai adevăruri absolute şi fiecare dintre ele respinge categoric adevărurile celorlalte. Toate urmăresc să câştige nu doar sufletele oamenilor, ci şi modul lor de a se comporta. Atâta timp cât a fost o religie subterană, marginală, persecutată, destinată oamenilor săraci şi bolnavi, creştinismul a reprezentat o formă de civilizaţie care contrasta cu sălbăticia păgânilor, cu extrema lor violenţă, cu prejudecăţile şi superstiţiile lor, cu excesele zilnice şi cu inumanitatea lor în relaţiile cu ceilalţi. Însă după ce a prins rădăcini şi şi-a făcut loc în rândul claselor conducătoare, ajungând apoi să ia parte la guvernare sau chiar să conducă societatea, creştinismul şi-a pierdut smerenia.

Odată ajuns la putere, a devenit intolerant, dogmatic, exclusivist şi fanatic. Pentru a-şi apăra doctrina, a ajuns să gireze şi să comită violenţe la fel de multe şi de rele, sau poate chiar mai multe şi mai rele decât cele suferite de primii creştini persecutaţi de păgâni, să conducă şi să legitimeze războaie şi atrocităţi de neconceput împotriva adversarilor săi. Pentru a se menţine la putere, a făcut multe concesii ruşinoase în faţa regilor, principilor, conducătorilor militari şi, în general, în faţa tuturor deţinătorilor puterii. Dacă în anumite epoci, cum ar fi Renaşterea, Biserica a favorizat dezvoltarea artelor şi a literelor – Dante, Piero della Francesca sau Michelangelo n-ar fi existat fără sprijinul ei -, mai apoi a devenit, pe tărâmul ideilor, la fel de represivă cum a fost încă de la început în domeniul cercetării ştiinţifice, cenzurându-i şi condamnându-i, inclusiv la tortură şi la moarte, pe cercetătorii, gânditorii şi artiştii bănuiţi de heterodoxie. Cruciadele, Inchiziţia, Indexul cărţilor interzise sunt simboluri ale intransigenţei, dogmatismului şi ferocităţii cu care Biserica a combătut libertatea intelectuală, ştiinţifică şi artistică, iar marii luptători pentru libertate au dus lupte grele împotriva ei în ţările catolice.

În ţările protestante a fost mai puţină intoleranţă faţă de ştiinţă şi o cenzură mai puţin strictă pentru literatură şi arte, dar rigiditatea în privinţa familiei, sexului şi iubirii a fost la fel de mare ca în societăţile catolice. Şi la protestanţi, şi la catolici, Biserica a fost mereu campioană la discriminarea femeii şi a tolerat şi sprijinit antisemitismul.

 

[1] Aceasta este o învăţătură creştină profundă, recunoscută de autor, care este agnostic. Morală nu există decât în creştinism.

[2] Simţământul religios este, într-adevăr, constitutiv pentru om, a se vedea Simţământul religios înnăscut în firea omului, de arhimandrit Galaction Cordun.

Acelei alienări i se poate spune vină pentru păcatul strămoşesc, de aici şi delirul de persecuţie: omul se persecută singur, fiind împovărat de vină, şi acea vină se uşurează când Îl recunoaşte pe Dumnezeu, Făcătorul său, şi se pocăieşte pentru acea vină.

[3] Autorul se referă aici la catolicism şi, mai precis, la organizaţia Bisericii, ca să spunem aşa, nu la religia creştină în sine. El discută efectele organizaţiei Bisericii Catolice – care nu-i totuna cu creştinismul – la nivel de societate.

Din aceeasi categorie...