Opiul poporului (IV)

CUGETĂRI PE TEME DE CREDINŢĂ

Opiul poporului (IV)

de Mario Vargas Llosa

 

Episodul anterior

 

De cealaltă parte, în domeniile creative, adică cel mai puţin practice, să zicem, capitalismul provoacă o confuzie totală între preţ şi valoare, confuzie din care valoarea iese întotdeauna în pierdere, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, duce la acea degradare a culturii şi a spiritului numită civilizaţia spectacolului. Piaţa liberă fixează preţul produselor în funcţie de cerere şi ofertă, iar asta a făcut ca aproape peste tot, inclusiv în societăţile cele mai culte, opere literare şi artistice de o valoare extraordinară să fie subapreciate şi lăsate deoparte, din pricina gradului lor de dificultate şi a faptului că cer o anumită formaţie intelectuală şi o înaltă sensibilitate pentru a putea fi cu adevărat apreciate.

În contrapartidă, atunci când gustul marelui public determină valoarea unui produs cultural, se întâmplă inevitabil ca scriitori, gânditori şi artişti mediocri sau nuli de-a dreptul, dar exotici, provocatori şi pricepuţi într-ale publicităţii şi autopromovării ori elogiind cu iscusinţă cele mai condamnabile instincte ale publicului, să atingă cote înalte de popularitate şi să pară, pentru majoritatea incultă, cei mai buni, iar operele lor să fie cele mai bine cotate, mai cumpărate şi mai răspândite. În domeniul picturii de exemplu, această situaţie face ca, după cum am văzut, din cauza modelor şi a manipulării gustului colecţionarilor de către proprietarii de galerii şi de către critici, operele unor adevăraţi şarlatani să atingă preţuri exorbitante. De aceea, gânditori ca Octavio Paz au condamnat piaţa, susţinând că ea a fost marele responsabil pentru falimentul culturii în societatea contemporană.

Tema este vastă şi complexă şi încercarea de a o aborda în toate aspectele ei ne-ar îndepărta prea mult de tema acestui capitol, dedicat funcţiei religiei în cultura vremurilor noastre. Fără îndoială, este suficient să atragem atenţia că, la fel de mult ca piaţa, un alt factor care influenţează această anarhie şi duce la tot soiul de neînţelegeri este sciziunea dintre preţ şi valoare, ceea ce a dus la dispariţia elitelor, a criticii şi criticilor, care mai demult stabileau ierarhii şi paradigme estetice, fenomen ce nu are legătură directă cu piaţa, ci mai degrabă cu efortul de a democratiza cultura şi de a o pune la îndemâna tuturor.

Toţi marii gânditori liberali, de la John Stuart Mill până la Karl Popper, trecând prin Adam Smith, Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Isaiah Berlin şi Milton Friedman, au atras atenţia asupra faptului că libertatea economică şi politică şi-a îndeplinit funcţia ei civilizatoare, creatoare de bogăţie şi de locuri de muncă, apărătoare a suveranităţii individului, legilor şi respectării drepturilor omului numai atunci când viaţa spirituală a societăţii era intensă, menţinând vie şi inspirând o ierarhie a valorilor care era respectată şi acceptată de societate. Aceasta era, potrivit lor, cea mai bună modalitate de a face să dispară sau măcar să fie mult redusă diferenţa dintre preţ şi valoare.

Marele eşec şi criza fără sfârşit a sistemului capitalist – corupţia, traficul de influenţă, operaţiunile mercantile în scopul îmbogăţirii desfăşurate fără a respecta legea, lăcomia nebunească prin care se explică marile fraude bancare şi financiare etc – nu se datorează unor erori constitutive instituţiilor sale, ci prăbuşirii acelui sprijin moral şi spiritual întrupat în viaţa religioasă, care joacă rolul de îndreptare permanent, menţinând capitalismul în anumite norme de cinste, respect faţă de celălalt şi faţă de lege. Când această structură invizibilă, dar influentă, cu caracter etic se prăbuşeşte şi dispare din sectoare largi ale societăţii, mai ales din cele care au roluri de decizie şi de responsabilitate în viaţa economică, apare anarhia şi economia societăţilor libere este infectată de elemente perturbatoare care provoacă o neîncredere crescândă într-un sistem ce pare să funcţioneze numai spre beneficiul celor puternici (sau al canaliilor) şi pentru a-i prejudicia pe cetăţenii de rând, lipsiţi de bogăţii şi privilegii.

Religia (despre care în trecut oamenii socoteau că dădea capitalismului consistenţă, aşa cum a observat Max Weber în eseul său despre religia protestantă şi dezvoltarea capitalismului), pentru că s-a banalizat şi aproape că a dispărut din multe straturi ale societăţii moderne – din cele ale elitelor, mai exact -, a contribuit la apariţia acelei ,,crize a capitalismului” despre care se vorbeşte tot mai mult, în vreme ce, odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi transformarea Chinei într-un stat capitalist totalitar, socialismul pare, ca urmare a tuturor efectelor practice, să fi ajuns la sfârşitul istoriei lui.

 

Frivolitatea perverteşte cultura lipsită de credinţă, îi subminează valorile şi strecoară în exercitarea ei practici necinstite, uneori de-a dreptul ilegale, fără ca acestea să fie sancţionate moral. Este încă şi mai grav dacă cel care comite fărădelegile – de exemplu, încălcând dreptul la intimitate al unei persoane celebre şi prezentând-o public într-o situaţie jenantă – primeşte drept premiu succesul mediatic şi ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate prevăzute de Andy Warhol, pentru toată lumea, în 1968.

Un exemplu recent este simpaticul farsor italian Tommaso Debenedetti, cel care ani de zile a publicat în ziare din ţara lui ,,interviuri” cu scriitori, politicieni, teologi (inclusiv cu papa), reproduse de multe ori în ziare din străinătate. Toate erau false, inventate de la cap la coadă. Eu însumi am fost unul dintre cei ,,intervievaţi” de el. A fost deconspirat de romancierul nord-american Philip Roth, când şi-a dat seama că nişte declaraţii atribuite lui de agenţiile de presă nu-i aparţineau de fapt. A urmărit firul ştirilor până a dat peste farsor. I s-a întâmplat ceva lui Tommaso Debenedetti pentru că a înşelat ziarele şi cititorii cu cele 77 interviuri false descoperite până acum ? Nici o sancţiune. Dimpotrivă, descoperirea fraudei l-a transformat într-un erou mediatic, un şmecher isteţ şi inofensiv, ale cărui imagine şi reuşită au făcut înconjurul lumii, de parcă ar fi fost un erou adevărat al vremurilor noastre. Şi, chiar dacă este trist să recunoaştem, chiar este un erou. El se apără prin acest paradox simpatic: ,,Am minţit, însă numai pentru a putea spune adevărul”. Care adevăr ? Că trăim un timp al fraudelor, că delictul, atunci când este distractiv şi amuzant pentru multă lume, se iartă.

 

Există două probleme care au readus în actualitate, în ultimii ani, tema religiei şi au provocat polemici intense în democraţiile avansate. Prima: dacă din şcolile publice, administrate de stat şi finanţate de contribuabili, trebuie exclusă orice formă de învăţământ religios, acesta fiind lăsat exclusiv pentru cadrul privat. A doua: dacă vălul, burka şi hijab trebuie interzise în şcoli.

A elimina cu totul orice formă de învăţământ religios din şcolile publice ar însemna să le oferi noilor generaţii o cultură deficitară şi să le privezi de nişte cunoştinţe fundamentale pentru înţelegerea istoriei şi tradiţiilor şi pentru a se putea bucura de arta, literatura şi gândirea occidentului. Cultura occidentală este impregnată de idei, credinţe, imagini, sărbători şi obiceiuri religioase. Blocarea accesului noilor generaţii la acest patrimoniu atât de bogat ar însemna să-i livrezi pe tineri, legaţi de mâini şi de picioare, direct civilizaţiei spectacolului[1], adică frivolităţii, superficialităţii, ignoranţei, apetitului pentru bârfe şi prostului gust.

Un învăţământ religios, care să fie nu sectar, ci obiectiv şi responsabil şi care să explice rolul de maximă importanţă jucat de creştinism în crearea şi evoluţia culturii occidentale, cu toate diviziunile şi secesiunile, războaiele, incidentele istorice, excesele şi realizările sale, cu toţi sfinţii, misticii şi mucenicii săi şi cu influenţa sa, bună şi rea, asupra istoriei, filozofiei, arhitecturii, artei şi literaturii, este obligatoriu dacă vrem ca această cultură să nu continue să degenereze, iar lumea să nu fie în viitor împărţită în analfabeţi funcţionali şi specialişti ignoranţi şi insensibili.

Folosirea vălului sau a tunicii care acoperă parţial ori integral trupul femeii nu ar trebui să fie motiv de dezbatere într-o societate democratică. Oare nu mai există libertate ? Ce fel de libertate este aceea care împiedică o fetiţă sau o tânără să se îmbrace conform principiilor religiei sale sau conform dorinţei ei ? Bineînţeles, nu este sigur că fetiţa, tânăra sau femeia în cauză poartă văl sau burka în urma unei decizii luate de ea în deplină libertate. Probabil că nu-l poartă din plăcere şi nici pentru că a fost alegerea ei, ci ca pe un simbol al condiţiei impuse femeii de religia islamică: supunerea absolută faţă de tată sau soţ. În aceste condiţii, vălul sau tunica nu mai sunt doar obiecte de îmbrăcăminte, ci se transformă în embleme ale discriminării de care femeia din societăţile musulmane încă suferă în mare parte.

O ţară democratică trebuie oare să tolereze, în numele respectului pentru diversele credinţe şi culturi, ca în interiorul ei încă să existe reguli şi obiceiuri (prejudecăţi şi stigmate, mai degrabă) pe care democraţia le-a abolit cu secole în urmă prin mari lupte şi sacrificii ? Libertatea înseamnă toleranţă, dar nu poate însemna asta şi pentru cei care, prin comportamentul lor, o neagă, îşi bat joc de ea şi vor de fapt s-o distrugă. De multe ori, folosirea simbolurilor religioase, precum burka şi hijab purtate de fetele musulmane la şcoală, reprezintă o sfidare a libertăţii acordate femeii în occident, libertate pe care ar vrea s-o îngrădească, prin obţinerea unor concesii şi constituirea unor enclave în cadrul unei societăţi deschise[2]. Aşadar, dincolo de aparent nevinovatul obiect vestimentar se ascunde o ofensivă prin care se urmăreşte obţinerea dreptului de cetate pentru practici şi comportamente aflate în dezacord cu cultura libertăţii.

Imigraţia este indispensabilă pentru ţările dezvoltate care vor să se menţină astfel şi, inclusiv din acest motiv practic, trebuie s-o încurajeze şi să primească muncitori care vorbesc limbi diverse şi au credinţe diverse. Sigur că un guvern democratic trebuie să le asigure familiilor de imigranţi păstrarea religiilor şi obiceiurilor proprii. Dar numai cu condiţia ca ele să nu atenteze la principiile şi legile statului de drept. Acesta nu admite discriminarea şi nici supunerea femeii la o înrobire care face tabula rasa din drepturile ei omeneşti. O familie musulmană într-o societate democratică are aceeaşi obligaţie ca oricare altă familie din ţara respectivă, anume să-şi adecveze comportamentul la legile în vigoare, chiar dacă acestea contravin obiceiurilor şi comportamentelor împământenite în locurile lor de baştină.

Acesta este contextul în care trebuie plasată întotdeauna orice dezbatere despre văl, burka şi hijab. Aşa se poate înţelege mai bine decizia Franţei – corectă şi democratică, după părerea mea – de a interzice categoric ca, în şcolile publice, fetele să folosească vălul sau orice alte însemne religioase[3].

 

Copii jucându-se în curtea principalei moschei din Bruxelles, Belgia, înainte de rugăciunea de vineri. Este una dintre cele mai mult de 300 de moschei din Belgia. Localizată în Parcul Cinquantenaire din estul districtului Uniunii Europene din Bruxelles, moscheea împarte parcul cu Muzeul regal de artă şi istorie, Muzeul de istorie militară al armatei regale, Autoworld şi mai degrabă şocantul arc construit în 1880 de Regele Leopold pentru comemorarea celei de-a 50-a aniversări a independenţei Belgiei

 

 

[1] Am încercat să surprindem şi noi în scris, cu durere, faptul că religia creştină nu a fost specificată în constituţia europeană. A se vedea Bătălia Europei împotriva lui Dumnezeu (I). Eşecul Bisericilor europene de a obţine introducerea unei referiri la Dumnezeu în constituţia europeană.

[2] Aşa ceva se întâmplă deja în întreaga Europă, cu acordul şi chiar sprijinul politicienilor europeni. A se vedea rubrica noastră Creştinism şi islamism, mai cu seamă articolele Octombrie 2008. ‘Insule’ de islamism în lumea creştină şi Ianuarie 2012. II. Marşul implacabil al Europei către islamism şi  III. Se înmulţesc zonele ‘Nu trece’ din Europa pentru nemusulmani. ,,Ocupaţie fără tancuri sau soldaţi”, de Soeren Kern, cercetător la Grupul de Studii Strategice din Madrid.

[3] Şi aceste afirmaţii ale autorului pot fi dezbătute îndelung. Se poate face o paralelă între ciocnirea dintre religia creştină şi ,,principiile şi legile statului de drept”, şi ciocnirea dintre religia musulmană şi aceleaşi atribuţii ale statului modern secular. În realitate, nu este cu putinţă a concilia modul de viaţă autentic creştin cu principiile statului  modern secular, fiindcă ele sunt incompatibile.

Din aceeasi categorie...