Ortodoxia si religia viitorului (I)

Ortodoxia şi religia viitorului (I)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea. Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte … Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! Deci, tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi le face pre ele, asemăna-l-voiu pre el bărbatului înţelept, care şi-a zidit casa sa pre piatră

(Matei 7, 14-16; 21-24)

DIN SCRIERILE IEROMONAHULUI SERAFIM ROSE († 1982)
Perspectiva ortodoxă asupra lumii
Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor
Semnele vremurilor
NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne
Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe
Înălţând cugetul, încălzind inima
Calea împărătească: Adevărata Ortodoxie într-o epocă a apostaziei

Prefaţă

Orice erezie are propria ,,spiritualitate”, propria abordare caracteristică a vieţii religioase practice. Astfel, romano-­catolicismul, până recent, a avut o evlavie proprie în mod limpede perceptibilă, legată de ,,inima sacră”, papalitate, purgatoriu şi indulgenţe, revelaţiile feluriţilor ,,mistici”, şi altele asemenea; şi un observator ortodox atent ar putea detecta în astfel de aspecte ale spiritualităţii latine moderne rezultatele practice ale erorilor teologice ale Romei. Protestantismul fundamentalist, de asemenea, are propria abordare a rugăciunii, imnele sale tipice, abordarea sa în ce priveşte ,,renaşterea” spirituală; şi în toate acestea poate fi detectată aplicarea în viaţa religioasă a erorilor sale fundamentale din învăţătura creştină. Cartea de faţă este despre ,,spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând părea că ecumenismul era ceva atât de artificial, atât de sincretist, încât nu avea o spiritualitate a sa; agenda ,,liturgică” a întrunirilor ecumeniste atât mari, cât şi mici părea a nu fi mai mult decât o slujbă duminicală protestantă elaborată.

Dar însăşi natura ereziei ecumeniste – credinţa că nu există o Biserică a lui Hristos văzută, că este doar acum pe cale să se formeze – este în aşa fel încât aşază sufletul sub influenţa sa către anumite atitudini spirituale care, în timp, vor genera o ,,evlavie” şi o ,,spiritualitate” ecumenistă tipică. În zilele noastre acest lucru pare să se întâmple în sfârşit, deoarece atitudinea ecumenistă de ,,aşteptare” şi ,,căutare” religioasă începe să fie răsplătită de activitatea unui ,,spirit” anume care dă satisfacţie religioasă sufletelor sterpe din pustietatea ecumenistă şi are drept rezultat o ,,evlavie” caracteristică care nu mai este doar protestantă ca ton.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 cu o examinare a celei din urmă mode ,,ecumeniste” – începutul unui ,,dialog cu religiile necreştine”. Patru capitole pe această temă au fost publicate în Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) în 1971 şi 1972, prezentând în primul rând evenimentele de la sfârşitul anilor ‘1960 până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole era o discuţie detaliată despre ,,renaşterea harismatică” care tocmai fusese adoptată de câţiva preoţi ortodocşi din America, şi această mişcare a fost descrisă ca o formă de ,,spiritualitate ecumenistă” cuprinzând experienţe religioase care sunt în mod vădit necreştine.

În special acest din urmă capitol a trezit un mare interes printre credincioşii ortodocşi, şi i-a convins pe unii dintre ei să nu ia parte la mişcarea ,,harismatică”. Alţii, care participaseră deja la întrunirile ,,harismatice”, au părăsit mişcarea şi au adeverit multe din concluziile acestui articol despre ea. De atunci încoace, ,,mişcarea harismatică” din parohiile ,,ortodoxe” din America, judecând după periodicul Logos al părintelui Eusebiu Stephanou, a adoptat cu totul limbajul şi tehnicile renaşterii protestante, şi caracterul său neortodox a devenit limpede pentru orice observator serios. Cu toate acestea, în ciuda mentalităţii protestante a promotorilor săi, ,,renaşterea harismatică” ca mişcare ,,spirituală” este în mod categoric ceva mai mult decât protestantism. Caracterizarea sa în acest articol ca fiind un fel de mediumnitate ,,creştină”, care a fost coroborată de un număr de observatori ai ei, o leagă de noua ,,spiritualitate ecumenistă”din care se naşte o nouă religie necreştină.

În vara anului 1974, una din mânăstirile americane ale Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei a fost vizitată de un tânăr care fusese îndreptat către unii din monahii săi de ,,spiritul” care îl însoţea în mod constant. În timpul scurtei sale vizite, istoria acestui tânăr a ieşit la iveală. El provenea dintr-un mediu protestant conservator pe care el îl găsea sterp din punct de vedere duhovnicesc, şi el se deschisese către experienţele ,,spirituale” ale bunicii sale penticostale: în momentul în care el a atins Biblia pe care ea i-a dat-o, el a primit ,,daruri spirituale” – cel mai notabil, el era însoţit de un ,,spirit” nevăzut care îi dădea instrucţiuni precise despre unde să meargă şi să călătorească; şi el era capabil după placul inimii să hipnotizeze pe alţii şi să-i facă să leviteze (un dar pe care îl folosea în glumă pentru a-şi teroriza cunoscuţii care erau atei). Din când în când, el se îndoia că ,,darurile” sale erau de la Dumnezeu, dar aceste îndoieli erau depăşite când se gândea la faptul că ,,sterpiciunea” sa spirituală dispăruse, că ,,renaşterea spirituală” a sa fusese adusă prin contactul cu Biblia, şi că lui i se părea că duce o viaţă de rugăciune şi ,,spiritualitate” foarte bogată.

După ce s-a familiarizat cu Ortodoxia la această mânăstire, şi mai ales după ce a citit articolul despre ,,renaşterea harismatică”, el a admis că aici a găsit pentru prima oară o explicaţie completă şi limpede a experienţelor sale ,,spirituale”; cel mai probabil, a mărturisit el, ,,spiritul” său era unul rău. Însă, această înţelegere nu a părut a-i atinge inima, şi el a plecat fără să se fi convertit la Ortodoxie. La următoarea sa vizită, doi ani mai târziu, acest tânăr a destăinuit că renunţase la activităţile ,,harismatice” ca fiind prea înspăimântătoare şi era acum mulţumit spiritual practicând meditaţia Zen.

Această legătură strânsă dintre experienţele spirituale ,,creştine” şi cele ,,orientale” este tipică spiritualităţii ,,ecumeniste” din zilele noastre. La această a doua ediţie [a cărţii] au fost adăugate multe cu privire la cultele religioase orientale şi influenţa lor astăzi, ca şi la un fenomen ,,secular” major care contribuie la formarea unei ,,conştiinţe religioase noi” chiar printre oamenii nereligioşi. Este posibil ca nici unul din acestea să nu aibă în sine o importanţă crucială în crearea spirituală a omului contemporan; dar fiecare dintre ele în propriul mod reprezintă străduinţa oamenilor de astăzi de a găsi o nouă cale spirituală, diferită de creştinismul de ieri, şi suma lor la un loc dezvăluie o unitate înspăimântătoare a intenţiei al cărei scop final pare chiar acum să se arate la orizont.

La scurtă vreme după publicarea articolului despre ,,renaşterea harismatică”, publicaţia Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) a primit o scrisoare de la un scriitor bisericesc ortodox rus respectat care este foarte priceput în literatura ortodoxă teologică şi duhovnicească, spunând: ,,Ceea ce aţi descris aici este religia viitorului, religia lui antihrist”. Din ce în ce mai mult, deoarece aceasta [renaşterea harismatică] şi forme asemănătoare de spiritualitate contrafăcută pun stăpânire chiar pe creştinii ortodocşi, ne cutremurăm văzând înşelarea în care pot cădea creştinii nepregătiţi duhov­niceşte. Această carte este o avertizare pentru ei şi pentru toţi cei care încearcă să ducă o viaţă creştină ortodoxă conştientă într-o lume posedată de duhuri necurate. Ea nu este o tratare completă a acestei religii, care nu a dobândit forma sa finală, ci mai curând o explorare preliminară a acelor tendinţe spirituale care s-ar părea într-adevăr că pregătesc calea către o adevărată religie a anti-creştinismului, o religie ,,creştină” în exterior, dar centrată pe o experienţă ,,iniţiatică” păgână.

Fie ca această descriere a activităţii tot mai evidente şi neruşinate a lui satan, prinţul întunericului, printre ,,creştini”, să le inspire adevăraţilor creştini ortodocşi teama de a pierde darul lui Dumnezeu şi să-i întoarcă către izvoarele curate ale vieţii creştine: Sfintele Scripturi şi învăţătura duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei !

 

Introducere

1. ,,Dialogul cu religiile necreştine”

Epoca noastră este o epocă dezechilibrată din punct de vedere spiritual, când mulţi creştini ortodocşi se găsesc învăluindu-se şi purtându-se de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii (Efeseni 4, 14). Într-adevăr, par să fi venit vremurile când oamenii învăţătura cea  sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi; şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca (II Timotei 4, 3-4).

Citim consternaţi despre ultimele documente şi declaraţii ale mişcării ecumeniste. La cel mai sofisticat nivel, teologii ortodocşi reprezentând Conferinţa Permanentă a Episcopilor Ortodocşi din America şi alte organisme ortodoxe oficiale conduc ,,dialoguri” erudite cu romano-catolicii şi protestanţii şi emit ,,declaraţii comune” pe astfel de subiecte precum euharistia, spiritualitatea, şi alte asemenea – fără ca măcar să-i informeze pe heterodocşi că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care toţi sunt chemaţi, că doar tainele ei sunt dătătoare de har, că spiritualitatea ortodoxă poate fi înţeleasă doar de către cei care o cunosc din experienţă în sânul Bisericii Ortodoxe, că toate aceste ,,dialoguri” şi ,,declaraţii comune” sunt o caricatură academică a adevăratului discurs creştin – un discurs care are drept scop al său mântuirea sufletelor. Într-adevăr, mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste ,,dialoguri” ştiu sau suspectează că în cadrul lor nu este loc pentru mărturia ortodoxă, că însăşi atmosfera ,,liberalismului” ecumenist anulează orice adevăr ar putea fi rostit în cadrul lor; dar ei tac, deoarece ,,duhul vremurilor” de astăzi este adeseori mai puternic decât glasul conştiinţei ortodoxe[1].

La un nivel mai popular, ,,conferinţele” şi ,,discuţiile” ecumeniste  sunt organizate adeseori cu un ,,vorbitor ortodox” sau chiar cu săvârşirea unei ,,liturghii ortodoxe”. Abordarea acestor ,,conferinţe” este adeseori atât de diletantă, şi atitudinea generală la ele este atât de lipsită de seriozitate, încât departe de a promova ,,unitatea” pe care iniţiatorii lor o doresc, ele slujesc de fapt pentru a dovedi existenţa unui abis de netrecut între adevărata Ortodoxie şi perspectiva ,,ecumenistă”[2].

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de faptul că intelectualii şi teologii sunt şovăielnici şi neînrădăcinaţi în tradiţia ortodoxă, şi întrebuinţează chiar cuvintele lor cu privire la ,,acordul fundamental” asupra punctelor dogmatice şi legate de tainele Bisericii ca o scuză pentru acte ecumeniste bombastice, neexcluzând oferirea sfintei împărtăşanii ereticilor. Şi, la rândul ei, această stare de confuzie dă oportunitatea ideologilor ecumenişti ca la cel mai popular nivel să emită declaraţii goale care reduc chestiunile teologice de bază la o comedie ieftină, ca atunci când patriarhul Athenagora îşi permite să spună: ,,Te întreabă vreodată soţia cât de multă sare ar trebui să pună în mâncare ? Cu siguranţă, nu. Ea are infaibilitatea. Să-l lăsăm pe papă să o aibă şi el, dacă doreşte”[3].

Creştinul ortodox conştient şi informat se poate întreba de asemenea: unde se vor termina toate acestea ? Nu există o limită a trădării, denaturării, desfiinţării din interior a Ortodoxiei ?

Nu s-a observat încă cu multă atenţie unde duc toate acestea, dar în mod logic calea este clară. Ideologia din spatele ecumenismului, care a inspirat astfel de documente şi declaraţii ecumeniste ca cea de mai sus, este o erezie deja bine definită: Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu deţine Adevărul, Biserica se construieşte abia acum. Dar nu trebuie să ne gândim prea mult pentru a înţelege că desfiinţarea din interior a Ortodoxiei, a Bisericii lui Hristos, înseamnă totodată desfiinţarea din interior a creştinismului însuşi; că dacă nici o Biserică nu este Biserica lui Hristos, atunci unirea tuturor sectelor nu va fi nici ea Biserica, nu în sensul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate organismele ,,creştine” sunt relative unul faţă de altul, atunci toate laolaltă sunt relative faţă de alte organisme ,,religioase”, şi ecumenismul ,,creştin” poate sfârşi doar într-o religie mondială sincretică.

Acesta este într-adevăr scopul deschis al ideologiei masonice care a inspirat mişcarea ecumenistă, şi această ideologie a pus stăpânire acum într-atât pe cei care participă la mişcarea ecumenistă, încât ,,dialogul” şi eventuala unire cu religiile necreştine au ajuns să fie următorul pas logic pentru creştinismul denaturat de astăzi. Iată câteva din numeroasele exemple recente care ar putea fi date care arată calea către un viitor ,,ecumenist” în afara creştinismului.

 

1. Pe 27 iunie 1965, a fost convocată la San Francisco o ,,Conferinţă a Religiei pentru Pacea Mondială” cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a fondării Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. Înaintea a 10.000 spectatori, reprezentanţi ai religiilor hindusă, budistă, islamică, iudaică, protestantă, catolică şi ortodoxă au ţinut discursuri despre întemeierea ,,religioasă” a păcii mondiale, şi au fost cântate imnuri ale tuturor credinţelor de către un cor ,,interconfesional” alcătuit din 2.000 de voci.

2. În declaraţia oficială a celui de-al XIX-lea Congres al Clerului şi Laicatului său (Atena, iulie 1968), Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud a afirmat: „Noi credem că mişcarea ecumenistă, chiar dacă este de origine creştină, trebuie să devină o mişcare a tuturor religiilor care îşi întind mâna una celeilalte”.

3. ,,Templul Înţelegerii S.A.”, o fundaţie americană înfiinţată în 1960 ca un fel de ,,Asociaţie a Religiilor Unite” cu scopul de a ,,construi Templul simbolic în diferite părţi ale lumii” (întocmai în acord cu doctrina francmasoneriei), a ţinut câteva ,,conferinţe la nivel înalt”. La prima dintre ele, [ţinută] în Calcutta în 1968, trapistul[4] latin Thomas Merton[5] (care s-a electrocutat accidental în Bangkok pe drumul de întoarcere de la această conferinţă şi a murit) a declarat: „Noi suntem deja într-o nouă unitate. Ceea ce trebuie să redobândim este unitatea noastră originală”. La cea de-a doua conferinţă, [ţinută] în Geneva în aprilie 1970, 80 reprezentanţi a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta subiecte ca ,,Proiectul creării unei comunităţi mondiale a religiilor”; secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), dr. Eugene Carson Blake a ţinut un cuvânt chemându-i pe conducătorii tuturor religiilor la unitate; şi pe 2 aprilie, la Catedrala Sfântul Petru, a avut loc o slujbă de rugăciune supraconfesională ,,fără prece­dent”, descrisă de pastorul protestant Babel ca „un foarte mare eveniment în istoria religiilor”, la care ,,fiecare s-a rugat în propria limbă şi potrivit obiceiurilor religiei pe care a reprezentat-o” şi la care ,,credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coexiste în cultul aceluiaşi Dumnezeu”, slujba încheindu-se cu ,,Tatăl nostru”[6].

Summitul Templului Înţelegerii de la Calcutta, 22-26 octombrie 1968

Materialul promoţional trimis de ,,Templul Înţelegerii” dezvăluie că delegaţii ortodocşi au fost prezenţi la cea de-a doua conferinţă la nivel înalt din SUA din toamna anului 1971, şi că mitropolitul Emilian al Patriarhiei Constantinopolului este membru al ,,Comitetului Internaţional” al Templului. ,,Conferinţele la nivel înalt” oferă delegaţilor ortodocşi oportunitatea de a lansa discuţii cu scopul de a ,,crea o comunitate mondială a religiilor”, de a ,,grăbi împlinirea visului omenirii de pace şi înţelegere” potrivit filozofiei lui ,,Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer” şi fondatorilor feluritelor religii; şi delegaţii participă de asemenea la slujbe de rugăciune supraconfesionale ,,fără precedent” unde ,,fiecare se roagă potrivit obiceiurilor religiei pe care o reprezintă”. Te poţi doar întreba ce trebuie să fie în sufletul unui creştin ortodox care participă la astfel de conferinţe şi se roagă împreună cu musulmanii, evreii şi păgânii.

4. La începutul anului 1970, CMB a sponsorizat o conferinţă la Ajaltoun, Liban, între hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, şi o conferinţă ulterioară a 23 ,,teologi” ai CMB în Zurich, în iunie acelaşi an a declarat necesitatea ,,dialogului” cu religiile necreştine. La întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie acest an [1979], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat chiar pe mulţi delegaţi protestanţi când el nu numai că a chemat la ,,dialog” cu aceste religii, dar a lăsat Biserica lui Hristos în urmă, la depărtare, şi a călcat în picioare 19 veacuri de tradiţie creştină când el i-a chemat pe creştini să ,,cerceteze viaţa în mod autentic spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria trăire cu ,,bogăţiile unei comunităţi religioase universale”[7], deoarece ,,Hristos Însuşi este primit ca lumină când harul îl cercetează pe un brahman, un budist, sau un musulman citind propriile scripturi”[8].

5. La întrunirea sa de la Addis Ababa din ianuarie 1971, Comitetul Central al CMB şi-a dat aprobarea şi sprijinul pentru ţinerea de întruniri pe cât se poate de regulate între reprezentanţii altor religii, precizând că ,,în stadiul prezent poate fi acordată prioritate dialogurilor bilaterale de o natură specifică”. Potrivit cu această directivă, un ,,dialog” creştino-islamic major a fost stabilit pentru mijlocul anului 1972 implicând în jur de 40 reprezentanţi de ambele părţi, inclusiv un număr de delegaţi ortodocşi[9].

6. În februarie 1972, un alt eveniment ecumenist ,,fără precedent” a avut loc la New York când, potrivit Arhiepiscopului Iacov de New York, pentru prima oară în istorie, Biserica Ortodoxă Greacă (Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud) a ţinut un ,,dialog” teologic oficial cu iudeii. În cele două zile de discuţii s-au obţinut rezultate precise, care pot fi socotite simptomatice pentru rezultatele viitoare ale ,,dialogului cu religiile necreştine”: ,,teologii” greci au fost de acord ,,a revizui textele lor liturgice în ce priveşte îmbunătăţirea referirilor la iudei şi iudaism unde sunt considerate a fi negative sau ostile”[10]. Nu devine intenţia ,,dialogului” încă mai evidentă ? – de a ,,reforma” creştinismul ortodox pentru a-l face concordant cu religiile acestei lumi.

Aceste evenimente erau începutul ,,dialogului cu religiile necreştine” la sfârşitul anilor ‘1960 şi începutul anilor ‘1970. De atunci încoace, astfel de evenimente s-au înmulţit, şi discuţiile şi slujbele ,,creştine” (şi chiar ,,ortodoxe”) cu reprezentanţii religiilor necreştine au ajuns să fie acceptate ca parte firească a vieţii contemporane. ,,Dialogul cu religiile necreştine” a devenit parte din moda intelectuală a zilei; el reprezintă faza actuală a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Haideţi să cercetăm acum ,,teologia” şi scopul aces­tui ,,dialog” accelerat şi să vedem în ce fel se deosebeşte de ecumenismul ,,creştin” care a predominat până acum.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] A se vedea Diakonia, 1970, nr. 1, p. 72; St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr.4, p. 225; etc.

[2] A se vedea Sobornost, Iarna 1978, p. 494-498 etc.

[3] Hellenic Chronicle, 9 aprilie 1970.

[4] N.tr.: Trapiştii, cunoscuţi în mod oficial ca Ordinul Cistercienilor de Respectare Strictă, sunt un ordin romano-catolic de monahi sihaştri care s-au desprins de cistercieni. Ei îşi trag numele de la Abaţia La Trappe, mânăstirea de origine a mişcării şi ordinului religios. Mişcarea a început cu reformele pe care le-a introdus abatele Armand de Rance în 1664, conducând ulterior la crearea de congregaţii trapiste, şi în cele din urmă la constituirea oficială ca un ordin religios separat în 1892.

[5] Thomas Merton (1915-1968) a fost un monah trapist american, scriitor, teolog, mistic, poet, activist social şi savant în religia comparată. A scris mai mult de 50 cărţi într-o perioadă de 27 ani, cele mai multe pe teme de spiritualitate, dreptate socială şi pacifism, ca şi numeroase eseuri şi recenzii.

Printre scrierile sale cele mai căutate se numără autobiografia sa Muntele cu şapte etaje (1948). Relatarea sa despre călătoria sa spirituală a inspirat numeroşi veterani de război, studenţi şi adolescenţi să exploreze lumea monahală din întreaga Americă. Cartea sa se află pe lista lui National Review a celor mai bune 100 cărţi non-fiction ale secolului.

Merton a devenit un susţinător înfocat al înţelegerii interreligioase, examinând religiile răsăritene prin studiul său de practică mistică. El este cunoscut în mod deosebit pentru că a iniţiat dialogul cu figuri spirituale asiatice de seamă, inclusiv Dalai Lama, scriitorul japonez D.T. Suzuki, călugărul budist thai Buddhadasa şi călugărul vietnamez Thich Nhat Hanh.

[6] La Suisse, 3 aprilie 1970.

[7] Religious News Service.

[8] Christian Century, 10 februarie 1971.

[9] Al Montada, ianuarie-februarie 1972, p. 18.

[10] Religious News Service.