Ortodoxia si religia viitorului (II)

Ortodoxia şi religia viitorului (II)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episodul anterior

2. Ecumenismul ,,creştin” şi necreştin

Ecumenismul ,,creştin” poate fi socotit, în cel mai bun caz, că reprezintă o eroare sinceră şi de înţeles din partea protestanţilor şi romano-catolicilor – eroarea de a eşua în a recunoaşte că Biserica lui Hristos văzută există deja, şi că ei sunt în afara ei. Însă, ,,dialogul cu religiile necreştine” este ceva cu totul diferit, reprezentând mai curând o îndepărtare conştientă de acea parte a credinţei şi conştiinţei autentic creştine pe care chiar unii catolici şi protestanţi o păstrează. El este produsul nu al ,,bunelor intenţii” umane simple, ci mai degrabă al unei ,,sugestii” diavoleşti care poate prinde doar pe cei care s-au depărtat deja atât de mult de creştinism încât sunt păgâni de fapt: închinători ai dumnezeului veacului acestuia (II Corinteni 4, 4), satana, şi următori ai oricărei mode intelectuale pe care acest dumnezeu puternic este capabil s-o inspire.

Ecumenismul ,,creştin” se bazează pe un sentiment vag, dar totuşi real al ,,creştinismului comun” care este împărtăşit de mulţi care nu cugetă sau simt prea profund cu privire la Biserică, şi ţinteşte cumva să ,,construiască” o biserică cuprinzând pe toţi aceşti ,,creştini” indiferenţi. Dar care este suportul comun pe care se poate baza ,,dialogul cu necreştinii” ? Care poate fi terenul pe care să se construiască orice fel de unitate, oricât de vagă, între creştini şi cei care nu numai că nu-L cunosc pe Hristos, ci – aşa cum este cazul cu toţi reprezentanţii de astăzi ai religiilor necreştine care sunt în contact cu creştinismul – Îl resping în mod hotărâtor pe Hristos ? Cei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, conduc avangarda apostaţilor or­todocşi (un nume care este pe deplin justificat când este atribuit celor care ,,cad” în mod radical din întreaga tradiţie creştină ortodoxă), vorbesc despre ,,bogăţiile spirituale” şi ,,viaţa autentic spirituală” a religiilor necreştine; dar doar prin marea siluire a semnificaţiei cuvintelor şi prin desluşirea propriilor fantezii în trăirea altora, el poate spune că păgânii găsesc în scripturile lor ,,har” şi pe ,,Hristos”, sau că ,,orice mucenic pentru adevăr, orice om persecutat pentru ceea ce crede el a fi drept, moare în comuniune cu Hristos”[1]. Cu siguranţă, aceşti oameni (fie că este un budist care îşi dă foc, un comunist care moare pentru ,,cauza” în care crede sincer, sau oricine) nu vor spune niciodată că ei Îl primesc pe ,,Hristos” sau mor pentru El, şi ideea unei mărturisiri sau a primirii inconştiente a lui Hristos este împotriva însăşi naturii creştinismului. Dacă un necreştin răzleţ pretinde că a avut experienţa lui ,,Hristos”, aceasta poate fi doar în modul pe care îl descrie Swami Vivekananda: ,,Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, ci ne unim cu orice religie, rugându-ne în moschee cu musulmanul, închinându-ne înaintea focului zoroastrianului, şi îngenunchind în faţa crucii creştinului” – cu alte cuvinte, doar ca una dintr-un număr de experienţe spirituale deopotrivă valide.

Nu: ,,Hristos”, oricât de redefinit sau reinterpretat [ar fi], nu poate fi numitorul comun al ,,dialogului cu religiile necreştine”, ci în cel mai bun caz poate fi doar adăugat ca un gând ulterior la o unitate care este descoperită în altă parte. Singurul numitor comun posibil între toate religiile este conceptul cu totul vag al ,,spiritualului”, care oferă într-adevăr ,,liberalilor” religioşi oportunitatea aproape nelimitată pentru teologizare nebuloasă.

Cuvântul mitropolitului Georges Khodre la întrunirea Comitetului Central al CMB de la Addis Ababa din ianuarie 1971 poate fi luat ca o încercare experimentală, timpurie de a expune o astfel de teologie ,,spirituală” a ,,dialogului cu religiile necreştine”[2]. Ridicând problema ,,dacă creştinismul este atât de inerent exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a declarat în general până acum”, mitropolitul, lăsând la o parte ,,proiecţiile” sale mai degrabă absurde ale lui Hristos în religiile necreştine, marchează un punct esenţial: ,,Sfântul Duh”, conceput ca total independent de Hristos şi Biserica Sa, este cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor lumii. Referindu-se la proorocia: Voiu turna din duhul meu preste tot trupul (Ioil 2, 28), mitropolitul afirmă: „Aceasta trebuie luată ca însemnând o Cincizecime care este universală de la început … Venirea Duhului în lume nu este subor­donată Fiului … Duhul lucrează şi aplică energiile Sale potrivit Propriei iconomii şi noi am putea, din acest punct de vedere, ca locuri unde lucrează insuflarea Sa”. Noi trebuie, crede el, să ,,dezvoltăm o ecleziologie şi o misiologie în care Sfântul Duh să ocupe locul suprem”.

Desigur, toate acestea constituie o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are ca scop decât să submineze şi să distrugă întreaga idee şi realitate a Bisericii lui Hristos. Într-adevăr, de ce ar fi întemeiat Hristos o Biserică dacă Sfântul Duh ar acţiona inde­pendent, nu numai de Biserică, ci şi de Hristos Însuşi ? Însă, această erezie este prezentată aici mai degrabă cu titlu de încercare şi cu prudenţă, fără îndoială cu scopul de a testa răspunsul altor ,,teologi” ortodocşi înainte de a acţiona mai categoric.

În orice caz, de fapt, ,,ecleziologia Sfântului Duh” a fost scrisă deja – şi pe deasupra de un gânditor ,,ortodox”, unul din ,,profeţii” recunoscuţi ai mişcării ,,spirituale” din zilele noastre. Prin urmare, haideţi să-i cercetăm ideile pentru a vedea perspectiva pe care o dă el naturii şi scopului mişcării ,,spirituale” mai largi în care ,,dialogul cu religiile necreştine” îşi are locul său.

3. ,,Noua eră a Sfântului Duh”

Nicolae Berdiaev (1874-1949) nu ar fi fost considerat nicicând, în orice vremuri normale, a fi un creştin ortodox. El ar putea fi descris cel mai bine ca fiind un filozof umanist gnostic care s-a inspirat mai curând de la sectanţii şi ,,misticii” apuseni decât din izvoare ortodoxe. Că el este numit în unele cercuri ortodoxe chiar până astăzi ,,filozof ortodox” sau chiar ,,teolog” este o reflectare tristă a ignoranţei religioase a vremurilor noastre. Vom cita în continuare din scrierile sale[3].

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi, la ,,duhul ascetic monahal al Ortodoxiei istorice”, într-adevăr la acel întreg ,,creştinism conservator care … îndrumă puterile duhovniceşti ale omului doar către căinţă şi mântuire”, Berdiaev a căutat mai degrabă ,,Biserica lăuntrică”, ,,Biserica Sfântului Duh”, ,,viziunea duhovnicească a vieţii care, în secolul al XVIII-lea, şi-a găsit adăpost în lojile masonice”. ,,Biserica – credea el – este încă într-o stare doar potenţială”, este ,,incompletă”; şi el aştepta venirea unei ,,credinţe ecumenice”, o ,,plinătate a credinţei” care va uni nu numai diferitele organisme creştine (deoarece ,,creştinismul ar trebui să fie capabil să existe într-o varietate de forme în Biserica Universală”), ci şi ,,adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor” şi ,,întreaga activitate creatoare umanistă a omului modern … ca o experienţă religioasă sfinţită în Duhul”. Se apropie un ,,nou creştinism”, un ,,nou misticism, care va fi mai profund decât religiile şi care ar trebui să le unească”. Fiindcă ,,există o mare frăţie spirituală … căreia îi aparţin nu numai Bisericile Răsăritului şi Apusului, ci şi toţi cei ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi dumnezeire, de fapt toţi cei care aspiră către o formă de înălţare spirituală” – cu alte cuvinte, oameni din orice religie, sectă şi ideologie religioasă. El a prezis venirea ,,unei noi şi finale Revelaţii”, ,,noua eră a Sfântului Duh”, reînviind predicţia lui Gioacchino da Fiore, monahul latin din secolul al XII-lea care vedea cele două ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) făcând loc unei finale ,,ere, cea de-a treia, a Sfântului Duh”. Berdiaev scrie: ,,Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi un nou misticism; în ele nu va mai fi nimic din perspectiva ascetică asupra lumii”. ,,Succesul mişcării către unitatea creştină presupune o nouă eră în creştinismul însuşi, o nouă şi profundă spiritualitate, care înseamnă o nouă revărsare a Sfântului Duh”.

Este clar că nu este absolut nimic în comun între aceste fantezii super-ecumeniste şi creştinismul ortodox, pe care Berdiaev îl dispreţuia de fapt. Mai mult, oricine este conştient de climatul religios din vremurile noastre va înţelege că aceste fantezii corespund în realitate unuia din curentele principale ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare să fi fost într-adevăr un ,,profet”, sau mai curând să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu era atât de evident în zilele lui, dar a devenit aproape dominant astăzi. Pretutindeni auzim de o nouă ,,mişcare a Duhului”, şi acum un preot ortodox grec, părintele Eusebiu Stephanou îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări când scrie despre ,,puternica revărsare a Sfântului Duh în zilele noastre”[4]. Altundeva în aceeaşi publicaţie[5], editorul asociat Ashanin invocă nu numai numele, ci şi însuşi programul lui Berdiaev: ,,Noi recomandăm scrierile lui Nicolae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual … [este] cel mai mare teolog al creativităţii spirituale … Acum coconul Ortodoxiei a fost spart … Logosul divin al lui Dumnezeu conduce poporul Său către o noua înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos [este] vestitorul acestei noi ere, al noi stări a Ortodoxiei”.

4. Cartea de faţă

Toate acestea constituie fondul cărţii de faţă, care este un studiu al ,,noului” duh religios al vremurilor noastre care stă la baza şi dă inspiraţie ,,dialogului cu religiile necreştine”. Primele trei capitole oferă o abordare generală a religiilor necreştine şi a diferenţei lor radicale de creştinism, atât în ce priveşte teologia, cât şi viaţa spirituală. Primul capitol este un studiu teologic al ,,Dumnezeului” religiilor din Orientul Apropiat cu care ecumeniştii creştini speră să se unească pe baza ,,monoteismului”. Cel de-al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orien­tale, hinduismul, pe baza unei experienţe personale îndelungi care s-a sfârşit cu convertirea autorului de la hinduism la creştinismul ortodox; el oferă de asemenea o evaluare interesantă a semnificaţiei pe care o are pentru hinduism ,,dialogul” cu creştinismul. Cel de-al treilea capitol este o relatare personală a întâlnirii unui ieromonah ortodox cu un ,,făcător de minuni” oriental – o confruntare directă a unui creştin cu ,,spiritualitatea” necreştină.

Următoarele patru capitole sunt studii specifice ale unor mişcări spirituale semnificative din anii ‘1970. Capitolele patru şi cinci examinează ,,noua conştiinţă religioasă” cu referire specială la mişcările de ,,meditaţie” care susţin acum [că au] mulţi adepţi ,,creştini” (şi tot mai mulţi ,,foşti creştini”). Capitolul şase cercetează implicaţiile spirituale ale unui fenomen aparent nereligios al vremurilor noastre care contribuie la formarea ,,noii conştiinţe religioase” chiar printre oamenii care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie. Capitolul şapte discută pe larg cea mai controversată mişcare religioasă printre ,,creştinii” de astăzi – ,,renaşterea harismatică” – şi încearcă să definească natura sa în lumina învăţăturii duhovniceşti ortodoxe.

În concluzie sunt discutate semnificaţia şi scopul ,,noii conştiinţe religioase” în lumina proorociei creştine cu privire la vremurile din urmă. ,,Religia viitorului” către care arată ea [noua conştiinţă religioasă] este expusă şi comparată cu singura religie care este în mod ireconciliabil în conflict cu ea: adevăratul creştinism ortodox. ,,Semnele vremurilor”, pe măsură ce ne apropiem de teribilul deceniu al anilor ‘1980, sunt toate cum nu se poate mai clare; să-i lăsăm pe creştinii ortodocşi şi pe toţi cei care doresc să-şi mântuiască sufletele în veşnicie să ia aminte şi să lucreze !

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] Sobornost, Vara 1971, p. 171.

[2] Textul complet în ibid., p. 166-174.

[3] Aşa cum este citat în J. Gregerson, ,,Nicolae Berdiaev, profetul unei noi ere”, Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, nr. 6, unde sunt date referinţe complete.

[4] The Logos, ianuarie 1972.

[5] Martie 1972, p. 8.