Pagini de istorie cont nr. 04

Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955

Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi

Alte articole pe marginea conflictului greco-turc
August 2007. Poliţia turcă a întrerupt sfânta liturghie săvârşită în biserica Mânăstirii Sfântul Apostol Varnava din Famagusta, Cipru
Septembrie 2007. Conflict între Patriarhia Constantinopolului şi statul turc
Decembrie 2007. Războiul împotriva creştinismului
Februarie 2008. Noua legislaţie privind minorităţile religioase, adoptată de statul turc, nu rezolvă problemele acestora
Grecii din Turcia. Este oare prea târziu ?

După cel de-al doilea război mondial, Marea Britanie s-a opus ca Cipru să-şi dobândească independenţa şi democraţia şi poartă responsabilitatea iniţială şi fundamentală pentru tragediile de după cel de-al doilea război mondial care s-au abătut asupra Ciprului. În timp ce alte colonii şi-au câştigat independenţa, despre Cipru, ministrul de stat britanic pentru probleme coloniale Harry Hopkinson a declarat în timpul unei dezbateri din Camera Comunelor din 1954 că ,,nu se poate pune problema nici unei schimbări de suveranitate în Cipru” şi că ,,există anumite teritorii în Commonwealth care, din cauza circumstanţelor lor particulare, nu se pot aştepta niciodată să fie pe deplin independente”.

După declaraţia ,,niciodată” a lui Hopkinson, Grecia a hotărât să depună o cerere pentru auto-determinare în sesiunea Adunării Generale a ONU din 1954 în numele poporului din Cipru. Marea Britanie s-a opus cererii. Deşi Turcia renunţase la toate drepturile asupra Ciprului prin Tratatul de la Lausanne din 1923, Marea Britanie a pretins că prezenţa unei minorităţi cipriote turce de 18% reprezenta o piedică pentru soluţionarea situaţiei. Marea Britanie a cerut o conferinţă tripartită între Marea Britanie, Grecia şi Turcia – care s-a desfăşurat la Londra la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1955 – pentru a discuta situaţia din Cipru. Conferinţa s-a încheiat cu un eşec. Cu toate acestea, Marea Britanie şi-a atins obiectivul: o mai mare implicare a Turciei în problemă pentru a slăbi eforturile guvernului grec de auto-determinare pentru poporul din Cipru.

Pentru a-şi demonstra interesul pentru Cipru la vremea conferinţei tripartite, guvernul turc a plănuit şi organizat revolte împotriva cetăţenilor şi rezidenţilor săi greci din Istanbul şi Izmir. A explodat o bombă în Consulatul Turc din Thessaloniki, Grecia, şi s-a răspândit un zvon fals că locul naşterii lui Kemal Ataturk a fost atacat cu bombă şi distrus. Următoarea relatare dintr-un articol scris de John Phillips în Harper’s Magazine din iunie 1956 descrie masacrul:

,,Pe 5 septembrie 1955, în circumstanţe stranii, o bombă a explodat în incinta Consulatului Turc din Thessaloniki, în nordul Greciei. Presa şi posturile de radio turce, asupra cărora guvernul este influent, au trâmbiţat ştirea incendiară şi falsă că locul naşterii lui Kemal Ataturk aflat în apropiere, un fel de Mount Vernon[1] turc pe tărâm străin, a fost de asemenea distrus. Evenimentele din ziua următoare (6 septembrie 1955) din Turcia au fost plănuite şi executate cu aceeaşi disciplină pe care naziştii o foloseau în atacurile lor violente împotriva evreilor.

Bande de prădători au fost puse în mişcare în zona comercială în camioane şi taxiuri, fluturând târnăcoape şi răngi, urmărind liste de adrese, iar poliţia stătea şi zâmbea. S-a raportat că preoţii greci au fost circumcişi, scalpaţi, arşi în pat; grecoaicele au fost necinstite. Consulatul Grec din Izmir a fost distrus. Doar 9 din 80 de biserici ortodoxe greceşti din Istanbul au rămas neprofanate; 29 au fost demolate. Hienele au invadat uriaşul cimitir grec unde sunt îngropaţi patriarhii Constantinopolului, au deschis mausoleele, au dezgropat mormintele şi au împrăştiat oasele pe străzi; trupurile care aşteptau să fie înmormântate au fost străpunse cu cuţitele. Nu a existat nici o distrugere comparabilă a locurilor sfinte greceşti de la căderea Constantinopolului încoace.

Guvernul turc a făcut tot posibilul ca lumea să nu afle adevărul. O mână grea familiară a căzut asupra presei, iar editorii care l-au criticat pe prim-ministrul Menderes au fost închişi din nou”.

Cotidianul New York Times din 7 septembrie 1955 relata despre revolte într-un articol pe prima pagină, însă nu a realizat o continuare adecvată a evenimentelor, nici un reportaj de investigaţie.

Pe 13 septembrie 1955, New York Times declara că ,,valoarea pagubelor a fost estimată neoficial la 300.000.000 dolari”. Senatorul american Homer Capehart, care se afla la acea vreme la Ankara, a spus că revoltele au fost ,,înspăimântătoare şi incredibile”. El a evaluat pagubele la 500 milioane dolari. Turcia a spus că va plăti compensaţii victimelor. A plătit foarte puţin unui număr limitat de victime într-o perioadă interminabilă de ani.

Dacă adăugaţi o dobândă de 5% anual pentru cei 50 ani care s-au scurs din 1955 încoace, suma datorată victimelor ar fi de câteva miliarde de dolari.

Au existat extrem de puţine articole în restul presei americane şi în Statele Unite ale Americii s-a scris puţin despre această barbarie a guvernului turc, după articolul dlui Phillips.

Acum, după 50 ani de la evenimente, a văzut lumina tiparului o relatare detaliată a catastrofei scrisă de dr. Speros Vryonis jr., unul dintre cei mai eminenţi specialişti din lume în istorie otomană şi bizantină. Lucrarea sa magistrală Mecanismul catastrofei: Pogromul turc din 6-7 septembrie 1955 şi distrugerea comunităţii greceşti din Istanbul (foto) a fost publicată în 2012 şi are peste 700 pagini.

Dr. Vryonis descrie în primul rând comunitatea greacă din Istanbul în ajunul zilei de 6 septembrie 1955, care număra la acea vreme circa 100.000 persoane. Potrivit condiţiilor Tratatului de la Lausanne din 1923 referitoare la schimbul de populaţii, populaţia greacă din Istanbul şi comunitatea musulmană care locuia în Tracia apuseană au fost exceptate de la procesul de schimb. Din aproximativ 300.000 greci care trăiau în Istanbul în 1922, numărul scăzuse în 1955 la circa 100.000. Ei dobândiseră un oarecare succes limitat în circumstanţe extraordinar de grele şi ani de discriminare şi hărţuire din partea turcilor, care încălcau în mod repetat termenii Tratatului de la Lausanne.

De asemenea, autorul descrie în amănunt instituţiile existente şi nou organizate care au fost instrumentele distrugerii folosite de guvernul Menderes în pogromul din 6-7 septembrie 1955.

Apoi, el zugrăveşte evenimentele care au avut loc în cele 9 ore de pogrom, de pe 6 septembrie 1955, ora 17,30, până a doua zi, pe 7 septembrie 1955, ora 2,30, care au distrus comunitatea greacă din Istanbul. Cuvântul ‘pogrom’ este definit ca fiind o violenţă instigată şi organizată de guvern împotriva unei minorităţi etnice.

El scrie: ,,Evenimentele au fost urmărite în cele 5 zone geografice în care s-au petrecut. (…) Intenţia pogromului a fost dublă: în primul rând era un efort plănuit şi încununat de succes pentru a distruge cele 45 comunităţi greceşti răspândite în zona vastă a Istanbulului mai mare şi a împrejurimilor sale; în al doilea rând, slujea anumitor politici interne şi externe ale regimului Menderes”.

Guvernul a adus multe mii de turci din Asia Mică şi Tracia pentru a se alătura pogromiştilor din Istanbul. Lor li s-au ,,furnizat răngi, lămpi cu acetilenă, bâte, lopeţi, târnăcoape, dinamită şi benzină (pentru incendiul plănuit) care vor fi uneltele” distrugerii. Circa 100.000 cetăţeni turci au participat la pogrom.

Dr. Vryonis prezintă sistemul de atac în trei valuri. Primul val a spart uşile şi ferestrele şi a mers la următorul magazin, locuinţă sau biserică. Cel de-al doilea val s-a năpustit asupra lucrurilor dinăuntru şi cel de-al treilea val a încheiat lucrarea de distrugere atât înăuntru, cât şi în afara unei clădiri dar nu înainte de a fi jefuit în întregime proprietatea.

 

Pagubele materiale făcute comunităţii greceşti au fost imense:

– 1.000 case distruse şi 2.500 parţial distruse şi toate jefuite;

– 4.000-4.500 magazine au fost jefuite şi distruse sau vătămate;

– 30 bărbaţi greci au fost ucişi; şi

– 200 grecoaice necinstite.

 

Stricăciunile făcute bisericilor ortodoxe greceşti au fost enorme:

– dintre cele 83 biserici ortodoxe greceşti, 59 au fost arse şi majoritatea celorlalte au suferit vătămări grave ale icoanelor şi frescelor străvechi de mare valoare;

– mormintele patriarhilor au fost distruse;

– cimitirele creştine au fost profanate.

 

Versiunea oficială a guvernului Menderes referitor la ce s-a întâmplat a fost transmisă la radio în seara zilei de 7 septembrie 1955. Abunda de minciuni şi încerca să dea vina pe comunişti.

Imagini din timpul pogromului, 6-7 septembrie 1955

 

Rolul şi responsabilitatea britanică

În anii 1954-1955, Marea Britanie a făcut eforturi intense de a schimba politica Turciei de a fi neutră faţă de Cipru şi de a atrage Turcia de partea sa, în ciuda condiţiilor Tratatului de la Lausanne din 1923 prin care Turcia renunţase la toate drepturile asupra Ciprului. Ea a reuşit să convingă Turcia să o susţină la ONU şi la Conferinţa Tripartită de la Londra. Ministrul de externe britanic Harold Macmillan a condus această operaţiune. În urma acestor eforturi, Turcia ,,a făcut afirmaţii energice privind pretenţiile şi drepturile sale asupra insulei”.

Înainte de august 1955, ministrul de externe turc Mehmet Fuat Koprulu a declarat că Insula Ciprului era o problemă britanică şi nu una turcă. Pe 24 august 1955, prim-ministrul Menderes l-a înlocuit pe Koprulu cu Fatin Fustu Zorlu, un fanatic agresiv anti-grec şi şovin.

Într-un memorandum al Ministerului de Externe britanic din 14 septembrie 1954, în momentul când Grecia depunea cererea pentru auto-determinare în Cipru la ONU şi britanicii încurajau Turcia să-şi schimbe poziţia neutră faţă de Cipru, un oficial britanic a declarat: ,,Câteva revolte în Ankara ne-ar prinde bine”.

Dr. Vryonis scrie: ,,Faptele care au ieşit la iveală sunt suficiente pentru a sugera că, de la începutul toamnei anului 1954, guvernul britanic se poate să fi făcut referiri neoficiale, vagi privind oportunitatea unor demonstraţii în Istanbul drept barometru politic al sentimentului turc, public şi violent privind Insula Cipru”.

 

Reacţia americană

Pe 18 septembrie 1955, la 12 zile după atacurile devastatoare împotriva comunităţii greceşti din Istanbul şi când existau suficiente dovezi ale implicării guvernului turc, secretarul de stat american John Foster Dulles a trimis scrisori aproape identice prim-ministrului grec Alexandros Papagos şi prim-ministrului turc Adnan Menderes. Aceste scrisori, care puneau efectiv pe picior de egalitate pe victime şi călăii lor, vor rămâne o infamie.

Ministerul de Externe britanic a salutat acţiunea lui Dulles de a trimite scrisori comune guvernelor grec şi turc. Dl. J.A. Thomson de la Departamentul Sudic al Ministerului de Externe a scris pe o copie a scrisorilor lui Dulles aflată la Ministerul de Externe britanic următoarele:

,,Acest mesaj a produs o indignare puternică în rândul grecilor. Însă, fără îndoială, va face bine pe termen lung. Este bine că dl. Dulles a schimbat politica anterioară a Departamentului de Stat care îi condamna pe turci şi îi favoriza pe greci.

Prim-ministrul britanic i-a trimis un mesaj dlui Dulles exprimându-şi aprecierea pentru apelul său …”

 

Lecţii pentru astăzi

Armata turcă nu a făcut nici o obiecţie faţă de acţiunile prim-ministrului Menderes. Şeful de stat major al armatei turce i-a promis protecţie lui Menderes. Pe 27 mai 1960, o grupare militară a preluat guvernul dintr-un număr de motive printr-o lovitură de stat în esenţă fără vărsare de sânge. Apoi l-au arestat şi l-au judecat pe prim-ministrul Menderes şi pe adepţii săi, i-a găsit vinovaţi cu puţine excepţii şi i-a executat pe Menderes, Zorlu şi alţii.

Intervenţia directă a armatei în viaţa politică a Turciei a înăsprit dominaţia guvernului asupra minorităţii greceşti şi a celorlalte minorităţi: kurzi, armeni, evrei, alawiţi[2], asirieni, creştini şi alţii. Dr. Vryonis consemnează că armata ,,a intensificat suprimarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor etnice şi religioase, ca şi ale cetăţenilor ţării ca întreg” şi ,,s-a dovedit a fi un demn urmaş al regimului asupritor al Tinerilor Turci. Declinul demografic al comunităţilor greacă şi evreiască din Turcia în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost o consecinţă directă a politicilor lui Menderes şi urmaşilor lui Menderes şi a persecuţiei minorităţilor …

Într-adevăr, întreaga istorie a ultimilor 50 ani ai societăţii turce este legată de imperialismul armatei turce, care şi-a utilizat cu succes forţele pentru a impune agresiunea şi cucerirea sa teritorială. În realitate, spiritul pogromului din 1955, a cărui forţă motrice era expulzarea şi distrugerea definitivă a grecilor din Istanbul, a continuat să se facă simţit şi, în cele din urmă, s-a desăvârşit de către guvernele ulterioare şi activităţile statului major turc. Generalul Cemal Gursel a demonstrat că este un moştenitor energic şi voluntar al spiritului pogromului. Mai mult, după invazia Ciprului în 1974, aceste politici au fost reconcepute pentru a realiza purificarea etnică a majorităţii greceşti cipriote din nordul insulei, ocupat de turci. Această politică, a cărei intenţie era de a turcifica regiunea din nord, a fost însoţită de distrugerea deliberată care s-a asemănat puternic cu actele comise de guvernul Menderes împotriva grecilor din Istanbul. Această purificare etnică a fost aplicată şi mai târziu, cu arme americane, pentru distrugerea satelor kurde din sud-estul Anatoliei, fapt care a transformat regiunea într-un peisaj semi-pustiu”.

De asemenea, dr. Vryonis discută raportul de 198 pagini din 1976 al Comisiei pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei, în care comisia a găsit Turcia şi armata sa vinovată de încălcări repetate ale Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. El citează specificarea din London Sunday Times din 23 ianuarie 1977 asupra raportului: ,,Echivalează cu o acuzare masivă a guvernului de la Ankara pentru crimă, siluire şi jaf comise de armata sa în Cipru în timpul şi după invazia turcă din vara anului 1974”. Secretarul de stat american Henry Kissinger a ajutat şi a instigat la invazia Turciei în Cipru.

Dr Vryonis arată în mod semnificativ că politica turcă împotriva grecilor a inclus Marea Egee. ,,În ultimele două decenii, politica consolidării armatei turce s-a deplasat în Marea Egee şi insulele greceşti de acolo. Concentrarea de forţe terestre, aviatice şi navale (inclusiv numeroase nave de desant) a fost însoţită de diferite pretenţii asupra insulelor greceşti, cereri pentru demilitarizarea lor şi încălcarea crescândă a spaţiului aviatic grec, inclusiv a coridoarelor de aviaţie civilă”.

Dr. Vryonis îşi încheie studiul astfel:

,,Deşi pogromul din 6-7 septembrie 1955 s-a petrecut cu jumătate de secol în urmă, moştenirea sa este preluată, chiar şi astăzi, de o reţea mai largă de interese regionale şi internaţionale. Această reţea este, într-adevăr, cheia înţelegerii unor părţi importante din această istorie în desfăşurare. ‘Succesul’ uriaşei armate turce în decursul ultimilor 50 ani a făcut, în realitate, ca statul turc să încalce în mod repetat nu numai drepturile civile şi umane ale minorităţilor sale, ci şi pe cele ale vastei sale majorităţi etnice turce”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013