Pagini de istorie cont nr. 10

Masacrul cazacilor la Lienz

Multe episoade cumplite au avut loc în cel de-al doilea război mondial. Printre cele mai teribile sunt trădările şi uciderea oamenilor, soldaţi şi civili, în afara luptelor, în mod mârşav. Unul dintre aceste episoade este trădarea cazacilor de către trupele aliate. Evenimentul este cunoscut ca ‘Masacrul cazacilor la Lienz’ sau ‘Tragedia de pe Râul Drau (Drava)’.

În cursul războiului civil rus (1917-1923), mii de ruşi din Armata Voluntară şi Mişcarea Albilor au luptat împotriva introducerii comunismului în Rusia şi împotriva bolşevicilor. Printre aceştia s-au numărat cazacii, iar armatele lor constituiau cea mai puternică forţă contra-revoluţionară împotriva guvernului bolşevic.

Văzând că nu au sorţi de izbândă, cazacii – mai ales cei de pe Don şi cei din Kuban – au fugit din Rusia în Balcani, unde au înfiinţat Uniunea Militară Rusă. Cei care au rămas în Uniunea Sovietică, au suferit peste un deceniu de represiune continuă, împărţirea pământurilor lor, asimilare culturală forţată, prigonirea Bisericii, deportare, trimiterea în gulaguri şi foametea din 1932-1933.

În timpul celui de-al doilea război mondial, crezând că este un moment potrivit pentru a-şi elibera ţara de ciuma roşie, generalii cazaci emigraţi Piotr Krasnov şi Andrei Shkuro au cerut permisiunea ministrului propagandei naziste Joseph Goebbels de a lupta alături de Germania nazistă împotriva Rusiei comuniste. Ei s-au implicat în război doar pentru a lupta pentru ţara lor. Goebbels a acceptat ideea lor şi, din 1942, generalii Krasnov şi Shkuro au început să adune forţele cazace risipite pentru a alcătui o armată. Armata germană a recunoscut cazacii ca pe unităţi militare cu propriile uniforme şi însemne.

Lor li s-a alăturat Ivan Kononov, al cărui tată a fost spânzurat în 1918 de bolşevici. Fratele lui mai mare a fost ucis luptând împotriva bolşevicilor în războiul civil, iar ceilalţi doi fraţi au murit în gulag în 1934 şi 1937. El a intrat în Armata Sovietică, a absolvit colegiul militar şi a ajuns locotenent-colonel.

Când Germania a invadat Ucraina în Operaţiunea Barbarosa, regimentul lui Kononov forma coada diviziei sovietice a 155-a. În cursul retragerii din faţa germanilor, Kononov a trimis un consilier de încredere cu un mesaj dincolo de linia frontului la germani, consimţind nu numai la capitulare, dar cunoscând dispoziţia oamenilor săi, el a sugerat dezertarea întregului regiment. El a pus o singură condiţie: permisiunea de a înfiinţa o Armată de Eliberare a Rusiei cu scopul de a răsturna regimul stalinist. Primind un răspuns pozitiv din partea germanilor, pe 22 august 1941, Kononov şi-a condus regimentul în tabăra germană.

Apoi, Kononov a mers în lagărele de prizonieri ruşi de război, anunţându-le înfiinţarea Armatei de Eliberare a Rusiei şi întrebându-i dacă vor să i se alăture în această luptă. La Mogilev, 4.000 din 5.000 de prizonieri au fost imediat de acord, iar el a ales 500 din care 400 erau cazaci, urmând ca ceilalţi să fie încadraţi în alte regimente. A mers şi în alte lagăre de unde a adunat mai mulţi oameni. Pe 19 septembrie 1941, noul regiment de cazaci era înfiinţat, alcătuit din 77 ofiţeri şi 1.799 oameni.

Deşi unităţile de cazaci au fost alcătuite pentru a lupta cu comuniştii în Rusia, când au fost alcătuite, Armata Roşie recucerise deja cea mai mare parte a teritoriului ocupat de nazişti, aşa că ei au fost trimişi în Balcani pentru a lupta împotriva partizanilor comunişti iugoslavi conduşi de Josip Broz Tito şi împotriva partizanilor din Franţa, Italia.

Spre sfârşitul războiului ei erau împrăştiaţi prin Europa, o parte destul de mare aflându-se în regiunea Carnia din nordul Italiei. La Conferinţele de la Teheran (1943) şi Yalta (1945), preşedintele american Franklin D. Roosevelt, prim-ministrul sovietic Iosif Stalin şi prim-ministrul britanic Winston Churchill au hotărât soarta cazacilor care nu au luptat pentru Uniunea Sovietică. Astfel Stalin a obţinut acordul aliaţilor pentru repatrierea tuturor cetăţenilor sovietici pentru că aliaţii s-au temut că sovieticii vor întârzia sau chiar vor refuza repatrierea soldaţilor aliaţi eliberaţi de Armata Roşie din lagărele naziste.

Deşi acordul pentru deportarea tuturor cetăţenilor sovietici nu îi includea pe emigraţii albi care au fugit în timpul Revoluţiei bolşevice înainte de înfiinţarea URSS, toţi prizonierii cazaci au fost ceruţi mai târziu de autorităţile sovietice. Repatrierea cazacilor a fost un act forţat, cazacii nedorind să revină în URSS; în plus au fost repatriate persoane care s-au născut în afara URSS, în emigraţie. Deşi cazacii au fost descrişi ca fascişti care au luptat împotriva aliaţilor în slujba Axei, repatrierile au inclus mulţi civili necombatanţi.

Ca urmare a acordurilor semnate, pe 28 mai 1945, armata britanică a transportat 2.046 ofiţeri şi generali cazaci dezarmaţi – inclusiv pe generalii de cavalerie Piotr Krasnov, Andrei Shkuro şi Kelech-Giray – într-un oraş aflat sub conducerea Armatei Roşii. Acolo au fost predaţi generalului comandant al Armatei Roşii, care a poruncit judecarea lor pentru trădare. Mulţi dintre conducătorii cazaci nu au fost niciodată cetăţeni ai URSS, fugind din Rusia revoluţionară în 1920, de aceea ei au crezut că nu pot fi învinovăţiţi de trădare. Însă unii au fost executaţi imediat. Ofiţerii de rang înalt au fost judecaţi la Moscova şi apoi executaţi, cel mai notabil generalul Krasnov a fost spânzurat într-o piaţă publică. Generalul Helmuth von Pannwitz din armata germană, care a fost implicat în alcătuirea şi conducerea cazacilor scoşi din lagărele naziste pentru a lupta împotriva URSS, a hotărât să împărtăşească repatrierea în URSS a cazacilor şi a fost executat pentru crime de război împreună cu 5 generali şi atamani cazaci la Moscova în 1947.

Pe 1 iunie 1945, britanicii au pus 32.000 cazaci, cu femeile şi copiii, în trenuri şi camioane şi i-au predat Armatei Roşii pentru repatrierea în Uniunea Sovietică; asemenea repatrieri au avut loc în acel an în zonele de ocupaţie americane şi britanice din Austria şi Germania.

Alte repatrieri au avut loc la Judenburg, Austria. Pe 1 şi 2 iunie, 18.000 cazaci au fost predaţi sovieticilor aproape de oraşul Judenburg; circa 10 ofiţeri şi 50-60 cazaci au scăpat de cordonul de paznici cu grenade de mână şi s-au ascuns în pădure. Cazacii din Trupa de Cavalerie Cazacă a XV-a, staţionată în Iugoslavia din 1943, au făcut parte din coloana care a mers către Austria care a luat parte la repatrierile de la Bleiburg şi s-a estimat că erau câteva mii – ,,50.000 cazaci inclusiv 11.000 femei, copii şi bătrâni”. Lângă Graz, britanicii au repatriat circa 40.000 cazaci către SMERSH.

Majoritatea cazacilor au fost trimişi în gulaguri în nordul Rusiei şi Siberia; mulţi au murit, unii au scăpat, iar alţii au trăit până la amnistia lui Nichita Hruşciov. În total, circa 2 milioane persoane au fost repatriate în URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, însă istoricii calculează că numărul cazacilor repatriaţi a fost de 45-50.000; alţii calculează, fără a ajunge la un acord, că erau circa 15.000-150.000.

Ofiţerii cazaci se aşteptau ca repatrierea în Uniunea Sovietică să fie ultimul lor drum. Ei au crezut că britanicii vor simpatiza cu poziţia lor anti-comunistă, dar nu ştiau că soarta lor fusese decisă la Yalta. După ce au descoperit că vor fi repatriaţi, mulţi au fugit, unii probabil ajutaţi de Aliaţi; unii s-au opus, alţii s-au sinucis. Dintre cazacii care au scăpat de repatriere, majoritatea s-au ascuns în păduri şi munţi, unii au fost ascunşi de populaţia locală, iar alţii s-au ascuns sub diferite identităţi ca ucraineni, polonezi, lituanieni, turci, armeni. Ei au fost primiţi în lagărele pentru persoane strămutate folosind nume şi naţionalităţi false; mulţi au emigrat în SUA, Germania, Austria, Franţa, Italia. Majoritatea cazacilor şi-au ascuns identitatea naţională până la dizolvarea URSS în 1991.

 

* * *

 

Masacrul cazacilor la Lienz

Publicat în Russia, vol. VI, nr. 84, septembrie 1949

Reprezentantului căpeteniei cazacilor în America de Nord şi de Sud, locotenent-generalului S.V. Denisov

Excelenţa voastră,

Având în vedere cea de-a patra comemorare a înfiorătoarei tragedii a cazacilor, care se apropie, adică extrădarea lor forţată în Uniunea Sovietică, socotesc potrivit să reamintesc pe scurt acest eveniment teribil întru pomenirea cazacilor.

Precum se ştie deja, corpul de cazaci al generalului Domanov, alcătuit din circa 28.000 persoane, inclusiv femei şi copii, care părăsea teritoriul italian la începutul lunii mai 1945, a trecut prin munţi în Austria şi şi-a aşezat tabăra în valea râului Drau.

Statul major al cazacilor şi o parte a unităţilor administrative erau încartiruite în hotarele oraşului Lienz. Regimentele cazacilor (dezarmate) au aşezat tabăra pe teritoriul învecinat în corturi, în timp ce necombatanţii, vârstnicii, femeile şi copiii au găsit loc de şedere în lagărul Peggetz, la circa 2 mile în afara oraşului.

Atitudinea autorităţilor britanice faţă de cazaci a fost ireproşabilă şi chiar binevoitoare până pe 26 mai, şi nu exista nimic care să indice catastrofa iminentă. Cu toate acestea, în acea zi au avut loc două evenimente care au prevestit apropiata tragedie. Cu alte cuvinte, un camion britanic a oprit în faţa Băncii Cazacilor şi soldaţii, menţionând ordine de la superiorii lor, au cerut cheile cutiilor de valori, le-au încuiat şi încărcându-le în camion au plecat într-o direcţie necunoscută. Protestul directorului băncii şi critica sa că acele cutii de valori conţineau doar economiile personale ale cazacilor nu au avut nici un efect. Potrivit declaraţiei directorului băncii, acele cutii conţineau la acea vreme circa 6 milioane de mărci germane şi o valoare similară în lire italiene, toţi fiind banii personali ai cazacilor.

În aceeaşi zi, un ofiţer britanic a venit la hotelul unde erau încartiruiţi generalul Shkuro şi 4 dintre ofiţerii lui şi le-a ordonat să-şi împacheteze lucrurile pentru a se muta în alt loc. Când au întrebat: ,,Care alt loc ?”, el le-a răspuns: ,,Acolo  unde va fi statul vostru major”.

Mai târziu s-a aflat că generalul Shkuro (foto) şi ofiţerii săi au fost mutaţi în lagărul Spittal şi ţinuţi acolo într-un loc înconjurat cu sârmă ghimpată.

Este important de notat că simultan a fost citit un ordin britanic, potrivit căruia toţi cazacii trebuiau să primească raţii crescute şi, într-adevăr, trebuiau să primească raţii britanice întregi, fapt care a stins orice bănuieli care ar fi putut exista printre cazaci, iar britanicilor le-a fost mai uşor să-şi ducă la îndeplinire intenţiile.

Bucuria de a primi raţii sporite a durat puţin. A doua zi, pe 27 mai, la circa 10 dimineaţa, britanicii au ordonat tuturor ofiţerilor să-şi predea pistoalele care, până atunci, li se permisese să le păstreze. Cu greu ar fi putut ghici cineva scopul real al acestei dezarmări. Au fost doar câţiva care au anticipat instinctiv, sau mai degrabă subconştient că se petrece ceva tainic şi funest.

În dimineaţa zilei de 28 mai, toţi ofiţerii, funcţionarii militari şi medicii au primit ordin să se prezinte la orele 13 în piaţa din faţa locului de încartiruire a statului major, pentru a fi mutaţi în camioane potrivit directivelor primite de la cartierul general britanic.

Comandantul oraşului Lienz, maiorul britanic Davis a declarat că nu trebuie luat bagaj, deoarece se presupunea că se vor întoarce toţi în 3 sau 4 ore. Această declaraţie a fost luată drept bună, aproape toţi s-au prezentat şi au demarat. Dar, în realitate, de îndată ce convoiul de camioane, transportând peste 2.000 ofiţeri şi funcţionari, condus de generalul Krasnov, s-a pus în mişcare, a fost înconjurat de tancuri britanice şi escortat la destinaţia sa.

Păziţi astfel, au fost duşi cu toţii în lagărul Spittal, care era înconjurat de câteva îngrădituri de sârmă ghimpată şi era patrulat straşnic de britanici.

După 24 de ore, toţi aceşti nefericiţi prizonieri au fost transportaţi în zona sovietică şi predaţi sovieticilor. Doar 5 persoane au putut să scape printr-o minune. Mulţi deţinuţi de lagăr s-au sinucis, mulţi alţii au fost ucişi de paznici în timp ce încercau să evadeze, în timp ce unii au fost executaţi pe drumul către zona sovietică, şi nu se ştie până astăzi cât de mulţi au ajuns în Uniunea Sovietică.

În seara zilei de 29 mai, camioane britanice echipate cu megafoane au mers în tabăra de corturi Peggetz, unde erau încartiruite regimentele de cazaci, şi au anunţat că toţi trebuiau să fie pregătiţi pentru a fi repatriaţi voluntar în Uniunea Sovietică. Britanicii au repetat acest anunţ pe 30 şi 31 mai.

Pretutindeni, reacţia unanimă a cazacilor a fost de a refuza, şi pentru a sublinia protestul lor ei au declarat greva foamei şi au înălţat steaguri negre. Când camioanele de provizii britanice au sosit ca de obicei în anumite puncte de distribuţie, nu a fost nimeni care să primească raţiile şi, aruncând mâncarea pe pământ, au plecat. Nici un cazac nu s-a atins de acea mâncare.

În dimineaţa zilei de 1 iunie, cazacii din lagărul Peggetz au hotărât să se unească în rugăciune către Dumnezeu, poate pentru ultima oară. În acest scop a fost înălţat un altar în piaţa lagărului şi o mulţime de mii de vârstnici, femei şi copii s-au adunat în jur. Cadeţii, ca şi cum i-ar fi apărat, au alcătuit un cerc exterior, ţinându-se de mâini. Steaguri negre fluturau la fiecare baracă.

Această imagine era profund emoţionantă şi teribilă în acelaşi timp. Nici un nerv omenesc nu ar fi putut să rabde să privească această mulţime îngenuncheată, rugându-se fierbinte şi plângând amarnic.

În timpul acestei liturghii, britanicii au înconjurat lagărul pe 3 părţi cu tancuri şi soldaţi înarmaţi cu mitraliere. Cea de-a patra latură a rămas liberă: acolo era Râul Drau, adânc şi iute, care forma o barieră naturală. Alături de tancuri au apărut camioane şi, la circa 150-200 de yarzi (135-180 m) depărtare, pe calea ferată era tras un tren lung cu vagoane de marfă, aşteptându-şi victimele, pe cazaci.

Britanicii au aşteptat o vreme. Apoi, văzând că oamenii nu se opreau din rugăciunile lor, au tras o salvă în aer, trăgând în acelaşi timp în oamenii lipsiţi de apărare care stăteau pe pământ, îmbrăţişându-se între ei şi refuzând să se urce în camioane.

Acum a început o vărsare de sânge sălbatică, brutală şi inumană, un masacru al fiinţelor umane nevinovate. Ei le-au lovit cu patul puştilor, provocând o panică de nedescris. Ţipete care străpungeau sufletul umpleau văzduhul. În acest cataclism inimaginabil mulţi au fost călcaţi în picioare fiind omorâţi, în principal copii.

Oricine era capabil de aşa ceva a început o apărare disperată câtă vreme mai avea un pic de putere.

Numai pe cei inconştienţi, mulţi dintre ei cu mâinile şi picioarele rupte, i-au putut înşfăca britanicii şi arunca ca pe buşteni în camioanele lor pline cu trupuri.

Aflaţi deja în camioane, unii cazaci, recăpătându-şi cunoştinţa, s-au aruncat jos. Ei au fost bătuţi până au leşinat şi aruncaţi înapoi în camioane. Cadeţii au depus cea mai cumplită rezistenţă. Ei s-au apărat nu numai pe ei înşişi, ci au făcut tot ce era omeneşte cu putinţă să ajute femeile, copiii şi pe cei vârstnici pentru a-i scăpa de închisoare, repatriere şi pieirea lor definitivă în URSS.

Numeroşi cazaci şi soţiile lor s-au sinucis în acea zi, preferând moartea în locul deportării într-o ţară barbară care a fost odinioară Rusia, patria noastră mamă.

Pe jumătate conştienţi, plini de sânge, şi grav răniţi – aşa au umplut ei trenul morţii.

Din motive necunoscute, ,,onorabila autoritate” a hotărât să acorde un răgaz, şi următorul transport voluntar ,,acasă” cu victimele respective a fost programat a avea loc pe 3 iunie. Acest răgaz a salvat vieţile multor cazaci şi ale soţiilor lor.

În cursul nopţii de 1 spre 2 iunie a început cel de-al doilea act al tragediei cazacilor: populaţia locală a început să jefuiască bunurile cazacilor. Asemenea corbilor negri care se adună la mirosul sângelui proaspăt, austriecii jefuiau acum proprietatea cazacilor cu vagonul.

Tot în cursul acestor zile, şi cu metode similare, cel de-al 15-lea Corp de armată al cazacilor, alcătuit din 18.000 oameni, a fost predat sovieticilor în apropiere de oraşul Judenburg. Din această mulţine au supravieţuit numai 10 ofiţeri şi 50-60 cazaci care au rupt cordonul paznicilor folosind grenade de mână şi care s-au salvat ascunzându-se în pădurile apropiate.

Iată cum pe 29 mai, 1 şi 3 iunie 1945, 45.000 ruşi au fost predaţi pentru a suferi represalii violente, prin colaborarea strânsă din partea acelor guverne ale puterilor străine, pentru a căror integritate şi interese naţiunea rusă şi-a vărsat sângele şi a câştigat victorii în primul război mondial.

Cimitirul cazacilor din Lienz

În prezent, lagărul Peggetz este abandonat şi a pierit. Doar într-unul din colţurile sale există, până şi astăzi, ca o amintire a tragediei cazacilor, unele morminte uitate ale victimelor, cu mici cruci uzate de vreme.

Un viitor istoric va da un verdict nepărtinitor asupra acestei tragedii amare, un verdict asupra acelor reprezentanţi ai ,,Mândrului Albion” care l-au făcut de ruşine pe stăpânitorul mărilor din trecut şi care nu sunt vrednici să se numească contemporani cu omenirea civilizată.

Pierderi de trupe atât de mari ca cele suferite de aceste două unităţi, anume cea a generalului Domanov şi al 15-lea Corp al cazacilor, în decursul a câteva zile, în condiţiile unui război încheiat, nu au precedent în istoria armatei ruse.

În cadrul acestor unităţi au fost reprezentanţi ai cazacilor de pe Don şi ei au alcătuit principalele cadre. Însă, au fost de asemenea cazaci şi soţiile lor din alte armate cazace.

În cadrul celui de-al 15-lea Corp al cazacilor a fost un număr de compatrioţi care nu erau cazaci.

Printre cei masacraţi erau războinici eroici din fosta Armată a Imperiului Rus din timpul primului război mondial, şi conducătorii cazacilor albi din anii războiului civil: generalul ataman P.N. Krasnov, generalul Shkuro şi prinţul Sultan-Girei-Klitch şi alţii.

În calitate de ataman de Don interimar, cred că este datoria mea directă de a aminti cazacilor de această catastrofă monstruoasă şi de victima sa, distinsul ataman de Don şi conducător al albilor, generalul de cavalerie Petru Nicolaevici Krasnov.

Vă rog să daţi acestui eveniment o publicitate largă şi grăitoare şi să comemoraţi zilele aniversării tragice într-un mod solemn oriunde există zone în care cazacii s-au stabilit în număr mai mare.

Cred că toţi cazacii, de asemenea aceia din conaţionalii noştri care nu sunt cazaci, vor da rugăciunile lor sincere pentru a-i comemora pe soldaţii ruşi care au pierit.

Sunt încredinţat că, uniţi în mâhnirea comună în aceste zile de jale, cazacii vor uita de neînţelegerile lor personale şi că se vor uni chiar mai strâns pentru a sluji patria noastră mamă şi pe fiii săi loiali, cazacii.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017