Pagini de istorie cont nr. 11

Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste:

Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951)

de Yannick Provost

 

Director de publicaţii al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) între anii 2002-2007, Yannick Provost a avut un acces privilegiat la arhivele acestuia. El a putut astfel să repereze corespondenţa inedită a Mitropolitului Ghermano (Strenopoulos) de Thyateira, care prezintă un interes incontestabil, deoarece aceasta demonstrează că el a fost principalul promotor al participării ortodoxe la mişcarea ecumenistă din prima jumătate a secolului XX.

Această pagină de istorie este cu atât mai valoroasă cu cât informaţiile cu privire la viaţa şi activităţile acestui înalt demnitar al Patriarhiei Constantinopolului, care a vieţuit la Londra din 1922 până la moartea sa în 1951, sunt extrem de neînsemnate. În plus, nu s-a realizat nici un studiu al arhivelor Mitropoliei Ortodoxe greceşti din Londra, care ar putea oferi o imagine de ansamblu asupra activităţii acestui ierarh.

Într-o Diplomă la Şcoala practică de studii înalte susţinută în ianuarie 2009, Yannick Provost a prezentat cele 98 de scrisori care alcătuiesc corespondenţa mitropolitului Ghermano. Acest ansamblu conţine scrisori din partea unor personalităţi precum W.A. Visser’t Hooft (1900-1985).

În prezent, această lucrare este încă inedită. Yannick Provost a avut amabilitatea de a face cunoscute câteva date din studiul său, ca şi câteva imagini găsite în arhivele CMB.

 

* * *

 

Elemente biografice

Ghermano Strenopoulos s-a născut în 1872 în satul Delliones, Tracia Orientală. În 1889, a intrat la Şcoala Teologică din Halki, şi a obţinut diploma cu menţiune în 1897, prezentând un memoriu de încheiere a studiilor despre ,,Biserica ecumenică, un judecător infailibil în materie de credinţă”. După 2 ani de la absolvire, fiind deja hirotonit diacon, el a fost trimis în Europa Occidentală de către Patriarhia Ecumenică pentru a-şi continua studiile, în particular la Universităţile din Leipzig, Strasbourg şi Lausanne. El a primit de la Universitatea din Leipzig titlul de doctor în filozofie cu o teză susţinută în 1903, dedicată ,,Teoriilor filozofice ale lui Hippolyt”.

Revenit la Istanbul în 1904, el a devenit profesor la Institutul Teologic din Halki, şi a vieţuit acolo până în 1922. Întemeiat în 1844 de Patriarhul Ghermano al IV-lea, pe o insulă din apropierea Constantinopolului, acest institut a fost cea mai prestigioasă şcoală de teologie ortodoxă. Părintele Ghermano a predat aici dogmatică, simbolică, Noul Testament şi cateheză, şi a redactat mai multe manuale destinate folosirii în cadrul şcolii. În 1907, după ce a fost hirotonit preot, apoi hirotesit arhimandrit, a fost numit adjunct de decan şi apoi decan în 1908. În 1912, el a fost ales şi hirotonit mitropolit al Seleuciei.

Arhiepiscopul Ghermano, Lausanne 1927

În 1922, în timpul lui Meletie al IV-lea (Metaxakis), a fost ales mitropolit de Thyateira şi exarh al Patriarhiei Ecumenice în Europa Occidentală şi Centrală, cu reşedinţa la Londra, o poziţie pe care a ocupat-o până la moartea sa. În această calitate, el a lucrat 30 de ani cu ardoare în domeniul relaţiilor dintre Biserici. Mitropolitul Ghermano este considerat astăzi în mod unanim unul dintre pionierii mişcării ecumeniste care tocmai se năştea. El a fost redactorul enciclicei patriarhale şi sinodale din 1920, care a marcat intrarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă.

Mitropolitul Ghermano a murit la Londra în ianuarie 1951. Cu câteva săptămâni înainte, el participa încă la reuniuni şi făcea vizite pastorale.

 

Enciclica din 1920 şi contextul redactării ei

Începutul secolului XX a adus cu el progrese considerabile în domeniul relaţiilor dintre Biserici. Această căutare a unei cunoaşteri reciproce mai bune şi a unor relaţii mai frăţeşti nu s-a produs numai la iniţiativa Bisericilor occidentale şi americane, ci şi datorită iniţiativelor venite din partea Bisericilor Ortodoxe.

În 1902, când Ioachim al III-lea ocupa tronul patriarhal, de la Constantinopol a fost trimisă o enciclică patriarhală şi sinodală către ceilalţi patriarhi ortodocşi şi întâistătători de Biserici autocefale. În aceasta era abordată chestiunea relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe, ca şi cea a relaţiilor dintre Ortodoxie şi celelalte comunităţi creştine. Schimbarea care a urmat în 1904 arată limpede o nouă orientare a lumii ortodoxe în relaţiile sale cu restul lumii creştine.

Delegaţia ortodoxă la o reuniune a Alianţei Mondiale pentru promovarea prieteniei prin Biserici (1920). Mitropolitul Ghermano este cel de-al patrulea din primul rând

Primul război mondial a arătat în ce măsură se putea manifesta barbaria în naţiunile zise creştine. Apelurile diverse şi eforturile de pace din partea Bisericilor au fost numeroase. În această perioadă, implicarea Patriarhiei Ecumenice în dezvoltarea mişcării ,,creştinismului practic” şi în dezvoltarea relaţiilor dintre Biserici nu a încetat, în ciuda dificultăţilor şi numeroaselor motive de descurajare. Aceste strădanii sunt foarte vizibile în propunerea făcută la o reuniune a Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului de către locum tenens, Dorotei de Prussa, pe 10 ianuarie 1919:

,,Cred că a venit vremea ca Bisericile Ortodoxe să ia în calcul serios chestiunea unirii diferitelor Biserici creştine, în mod special cu anglicanii, vechii-catolici şi Biserica Armeană. Aşa cum anunţul şi dorinţa [de a-şi uni forţele a] diferitelor naţiuni în cadrul unei societăţi a naţiunilor a venit din partea marii republici a Statelor Unite ale Americii şi a lumii occidentale, anunţul şi dorinţa unei apropieri şi a unei lucrări în comun cu celelalte Biserici creştine într-o societate a Bisericilor trebuie să vină de la marea Biserică a Constantinopolului, din Răsărit. Prin urmare, Biserica noastră trebuie să ia iniţiative în acest sens şi după un studiu serios al acestei chestiuni să dea un avânt autentic unirii tuturor Bisericilor în dragostea lui Hristos”.

După discuţii şi schimburi de idei, a fost alcătuită o comisie care să lucreze pentru pregătirea unui raport asupra acestei chestiuni şi să facă propuneri. Comisia era alcătuită din mitropoliţi, primul secretar al Sfântului Sinod şi membri ai Facultăţii de Teologie din Halki. Raportul acestei comisii a fost aprobat cu câteva modificări neînsemnate şi înaintat Sfântului Sinod pentru aprobarea finală şi aplicarea lui pe 19 noiembrie 1919. În cele din urmă, pornind de la conţinutul acestui raport a fost pregătită faimoasa enciclică patriarhală din ianuarie 1920, care a fost trimisă ,,Tuturor Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”. În acest text, Patriarhia Ecumenică invita toate Bisericile creştine să stabilească şi să dezvolte contacte în vederea unei mai bune cunoaşteri reciproce şi să lucreze pentru construirea unei ,,Societăţi a Bisericilor”. În ea sunt exprimate cu limpezime unele principii de colaborare şi propuneri de aplicat.

Arhiepiscopul Ghermano Strenopoulos, Arhiepiscopul William Temple de York şi preşedintele Bisericii Scoţiei la Conferinţa Mondială Credinţă şi Constituţie, Edinburg, 1937

Enciclica din 1920 – al cărei principal autor a fost Facultatea de Teologie din Halki – reflectă poziţiile membrilor săi şi în mod special pe cele ale preşedintelui ei, Mitropolitul Ghermano al Seleuciei. De altfel, este admis în general că redactarea sa a fost încredinţată acestuia din urmă, în ciuda absenţei unei dovezi oficiale. Orice ar fi, contribuţia sa a fost extrem de importantă nu numai în pregătirea documentului, ci mai ales ulterior, în lucrarea de prezentare a acestui text non-ortodocşilor.

În această perioadă, mişcarea ecumenistă era la primii săi paşi stângaci şi, în afara câtorva iniţiative individuale sau făcute de grupuri restrânse, ea începea să trăiască şi să se dezvolte sub 3 forme: Conferinţa Mondială Credinţă şi Constituţie, Alianţa Mondială pentru promovarea prieteniei prin Biserici, şi Conferinţa Creştină Universală pentru creştinismul practic. Începând din 1920, Ghermano Strenopoulos a fost în relaţie, într-un mod sau altul, cu fiecare din aceste mişcări.

Imediat după sfârşitul primului război mondial, organizatorii mişcării Credinţă şi Constituţie – care proveneau din Biserica Episcopală Americană – au dorit să lărgească activităţile şi lista de participanţi la lucrarea lor. În 1920, în scopul pregătirii ordinii de zi a primei Conferinţe, ei au hotărât să convoace o conferinţă preliminară. În acest cadru, ei au trimis o delegaţie la Bisericile europene şi orientale, pentru a-i informa de acţiunea lor şi a-i invita să participe la conferinţă.

Reuniunea preliminară a organizaţiei Credinţă şi Constituţie s-a ţinut la Geneva între 12-20 august 1920, cu câţiva participanţi veniţi din Bisericile ortodoxe, veche catolică, anglicană şi protestante. Biserica Catolică, care a fost de asemenea invitată, a refuzat să participe (ea a întârziat până în 1968 să participe oficial la dialog). Toate Bisericile Ortodoxe, cu excepţia Patriarhiei Antiohiei şi Rusiei, au trimis delegaţi. Din Rusia au venit Arhiepiscopul Evloghie de Volynie şi părintele Serghie Orlov, în mod neoficial.

Episcopul Evloghie de Koriţa, Thimothy Lew, Arhiepiscopul Ghermano şi părintele Luca la Conferinţa Mondială Credinţă şi Constituţie, Edinburg, 1937

Mitropolitul Ghermano s-a exprimat în favoarea unei colaborări între Bisericile Ortodoxe în interiorul mişcării ecumeniste, insistând asupra faptului că acestea trebuiau să se prezinte ca o singură Biserică. El a susţinut în plus ideea potrivit căreia Patriarhia Constantinopolului trebuia să fie recunoscută în acest ansamblu ca centrul de unitate al lumii ortodoxe. El a propus de asemenea crearea unei comisii inter-ortodoxe care să aibă drept scop elaborarea unei poziţii comune.

Mitropolitul de Thyateira a lucrat fără întrerupere pentru această unitate, în duhul propunerilor din enciclica din 1920, în ciuda presiunilor diverse şi a tentaţiilor alianţelor politice sau naţionale. El a insistat şi asupra necesităţii stabilirii de legături directe cu Bisericile heterodoxe, în mod special cu cele pe care le simţea cel mai aproape [de Ortodoxie], adică anglicanii, vechii catolici şi Biserica Suediei. După contactele sale la Geneva din august 1920, el scria:

,,Impresia noastră este că vechii catolici sunt foarte apropiaţi de Biserica noastră, cu foarte puţine diferenţe între ei şi noi, diferenţele sunt mai marcante cu anglicanii, dar cu timpul şi cu strădanii din partea ambelor părţi, noi putem ajunge la unitate. Va trebui ca ambele părţi să confirme această voinţă de unitate care nu este încă înţeleasă de toţi ca o necesitate”.

Când, în cele din urmă, a avut loc prima Conferinţă Mondială Credinţă şi Constituţie, la Lausanne în 1927, el a ţinut un discurs care ar putea fi numit programatic. Această primă comunicare oficială rostită de mitropolit cu ocazia unei întâlniri între Biserici este importantă din mai multe motive. În primul rând, ierarhul se exprimă cel mai adesea în numele Bisericii Ortodoxe ca întreg, şi nu numai în numele Patriarhiei Constantinopolului. El insistă pe ideea de a vedea în unitatea pe care se străduia să o regăsească nu un sfârşit în sine, ci expresia unei fidelităţi necesare faţă de Evanghelie. În fine, el abordează limpede chestiunea dificilă a divergenţelor teologice dintre confesiunile creştine, ceea ce nu se întâmplase la reuniunile precedente ale altor mişcări, al căror scop era mai centrat pe acţiunea în comun decât pe căutarea unei unităţi depline. Pe această cale, mitropolitul Ghermano exprimă distinct vocea Patriarhiei Ecumenice, pe care el a făcut să fie auzită până la moartea sa în 1951.

Arhiepiscopul Ghermano şi părintele Gheorghe Florovski, la Geneva, în 1950

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017