Pagini de istorie cont nr. 15

Published February 19, 2024 · Updated February 25, 2024

Renovaţionism versus Ortodoxie

,,Nu ne este teamă în mod deosebit de toţi aceşti socialişti, anarhişti, atei şi revoluţionari … Dar există câţiva oameni neobişnuiţi printre ei care cred în Dumnezeu şi sunt creştini, dar totodată sunt socialişti. Aceia sunt oamenii de care ne temem cel mai mult. Ei sunt teribili ! Socialistul care este creştin este mai de temut decât socialistul care este ateu”.

Feodor Dostoievski, Fraţii Karamazov

A se vedea
CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920
Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă ...

O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor
Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.
Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ …

Lupta decisivă dintre Biserica oficială şi Biserica Vie s-a dat abia în timpul celui de-al doilea război mondial: Stalin a optat pentru Biserica oficială [a se vedea CĂTRE UN AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC]. În 1943, mitropolitul Serghie Stragorodski a fost rechemat la Moscova şi repus de Stalin în fruntea Bisericii; Vvedenski, reţinut la Ulianovski sub un pretext tehnic, a aşteptat neputincios în timp ce majoritatea bisericilor renovaţioniste rămase au fost redate turmei patriarhale. ,,Renovaţionismul s-a prăbuşit”, a admis el. Până în 1944, practic nu mai existau biserici renovaţioniste în Rusia; recunoscând faptele, ierarhii renovaţionişti, cu excepţia lui Vvedenski şi a încă unul sau doi, şi-au declarat supunerea faţă de patriarh. Vvedenski a murit în iulie 1946. Ultima liturghie renovaţionistă a fost săvârşită pe 9 octombrie 1946.

Revoluţie în Biserică ?
Presiuni pentru schimbare în sânul Bisericii anterioare anului 1905
Prima apariţie a renovaţionismului
Liderii renovaţionişti timpurii
Renaşterea renovaţionismului: 1917
Primii paşi către reformă
Sinodul din 1917-1918
Politica bolşevică timpurie în privinţa Bisericii Ortodoxe
Şah mat: octombrie 1917 - decembrie 1921
Confruntarea dintre Biserică şi stat în plan practic, după octombrie 1917
Patriarhul Tihon îndepărtează Biserica de orice partizanat politic
Răspunsul puterii bolşevice
Noi confruntări între Biserică şi stat
Confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti
Incidentul de la Shuia

Revoluţia din 1917 care a dat naştere Rusiei sovietice a avut un impact profund asupra vieţii religioase ruse. Atitudinile sociale şi politice faţă de religie în general, şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă în particular, au rămas tulburi timp de aproape 30 ani. În timpul acelor decenii de nesiguranţă religioasă, clericii ortodocşi cunoscuţi ca preoţii roşii s-au unit într-o mişcare organizată. În încercările neîncetate de a reconcilia creştinismul cu scopurile statului bolşevic, organizaţia lor a urmat o cale unică şi controversată. Îmbrăţişând socialismul radical al lui Lenin şi partidului său, preoţii roşii au dovedit fără să-şi dea seama că Feodor Dostoievski, marele romancier rus al secolului XIX, avea dreptate. Aproape oricine – incluzând pe cei mai mulţi credincioşi ortodocşi şi oficiali bolşevici – se temea de clericii care se proclamau creştini şi socialişti.

Credincioşii ortodocşi se temeau de teologia şi acţiunile preoţilor roşii. Cei mai mulţi credincioşi nu erau observatori pasivi ai naşterii societăţii sovietice. Ei căutau în mod constant căi pentru a-şi practica credinţa lor tradiţională, în timp ce se adaptau la schimbarea socială post-revoluţionară. Preoţii roşii se mişcau dincolo de limitele acceptate de toată lumea ajustând în mod activ credinţele şi instituţiile ortodoxe la noile realităţi sovietice. Ei declarau că ajustarea era singura cale pentru a preîntâmpina ca Biserica să moară[1]. Pentru a indica intenţia lor de a regenera o organizaţie care era cu un picior în groapă, ei au numit mişcarea lor ,,renovaţionism” şi au spus că ei erau ,,renovaţionişti” alcătuind o ,,Biserică Vie”. Oponenţii lor au utilizat un termen peiorativ pentru a-i desemna: preoţii roşii.

Alegerea culorii era semnificativă. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia rusă a descris diferenţele dintre clerici utilizând doar două categorii, pe baza culorii veşmintelor liturgice. Preoţii căsătoriţi care slujeau în parohii erau numiţi clerul alb, pe când cei care intrau în monahism erau cunoscuţi ca clerul negru. Cu toate că renovaţioniştii păstrau veşmintele tradiţionale – alb sau negru, depinzând de rangul lor clerical – ei au pierdut sprijinul credincioşilor de rând devenind identificaţi prea mult cu conducerea bolşevică (roşie) a ţării. A numi pe cineva preot roşu însemna a-l considera un trădător al Ortodoxiei, un străin de tradiţia ortodoxă, şi o persoană care îşi compromisese credinţa pentru a fi pe placul ateilor.

În mod ironic, bolşevicii se temeau că renovaţionismul ar putea compromite ideologia de partid. Lenin şi aliaţii lui din partid aveau o perspectivă strict materialistă asupra lumii care nega existenţa oricăror forţe spirituale[2]. O alianţă autentică cu preoţii roşii ameninţa să submineze pretenţiile bolşevice la adevărul absolut deoarece presupunea că, printre membrii de partid, creştinismul era la fel de acceptabil ca ateismul. În consecinţă, liderii bolşevici tratau noţiunea de preoţi roşii ca o contradicţie politică în Rusia sovietică. Societatea sovietică timpurie se dovedea însă mai complicată decât imagina teoria politică. Credincioşii şi necredincioşii erau nevoiţi să trăiască împreună într-o societate plină de contradicţii. Mulţi preoţi, unii credincioşi laici educaţi, şi chiar puţini episcopi au îmbrăţişat iniţial ideile renovaţioniste în dorinţa lor de a integra Ortodoxia în ordinea socială sovietică.

Oficialii guvernamentali locali nu dădeau atenţie, înţelegeau greşit, sau pur şi simplu rămâneau ignoranţi ai teoriei bolşevice. Ei ştiau că Biserica Ortodoxă nu va dispărea pur şi simplu la comandă şi îi protejau făţiş pe preoţii roşii dintr-o dorinţă practică de a avea aliaţi în fruntea parohiilor ortodoxe. Aceste tipare de sprijin s-au schimbat de-a lungul timpului, în funcţie de cum au reacţionat credincioşii, oficialii guvernamentali şi funcţionarii de partid la dezvoltarea societăţii sovietice.

Revoluţie în Biserică ?

Preoţii roşii au apărut din acelaşi tumult social care a produs alte grupuri revoluţionare în Rusia imperială târzie. După înfrângerea dezastruoasă a Rusiei în războiul din Crimeea (1853-1856), noul împărat, Alexandru al II-lea (1855-1881) a decis să introducă schimbări sociale semnificative cunoscute ca Marile Reforme. Elitele sociale de la ambele capete ale spectrului politic au susţinut această decizie, cel puţin iniţial, şi Marile Reforme au început în 1861 cu un decret care a eliberat şerbii. Alte reforme au urmat în decursul anilor ’1860 şi ’1870. Zemstva – un nou organism al guvernământului local, a dat mai multă putere oficialilor locali rurali. Schimbări asemănătoare au fost introduse în autorităţile orăşeneşti. Şcolile elementare pentru foştii şerbi au luat fiinţă o dată cu alte schimbări în sistemul educaţional. Armata a fost reconstruită şi reorganizată, ca şi sistemul judiciar. Cenzura a fost diminuată, deschizând calea către discuţii publice mai largi ale problemelor sociale.

Alexandru al II-lea (1818-1881, împărat al Rusiei, rege al Poloniei şi mare duce al Finlandei între anii 1855-1881)

Marile Reforme au adus consecinţe neprevăzute, multe dintre ele negative. Încercările guvernului de a implementa schimbarea încet a însemnat că societatea ca un întreg a fost tulburată, dar nu reconstruită. Nobili, birocraţi, negustori, specialişti, soldaţi şi ţărani deopotrivă au găsit multe care să le displacă în legislaţia reformei. Ei îşi vedeau privilegiile erodate fără nici o compensaţie. În rândurile intelighenţiei ruse s-au format grupuri revoluţionare de tineri radicali; ei credeau că ar putea construi un nou tip de stat în Rusia şi, când ideile lor erau ignorate, s-au întors tot mai mult către violenţă şi terorism pentru a înfăptui revoluţia socială.

Biserica Ortodoxă atât ca organizaţie, cât şi ca nişte comunităţi ale credincioşilor a fost prinsă în acest vârtej al schimbării politice şi economice. Reforma a atins Biserica instituţională cu introducerea consiliilor parohiale şi modernizarea şcolilor ecleziastice. Aceste schimbări au condus la o reducere a numărului de poziţii clericale şi a permis totodată fiilor de clerici o oportunitate de a părăsi slujirea bisericească pentru profesii seculare. Mulţi oameni educaţi care au rămas în preoţie au găsit atrăgătoare ideile intelighenţiei revoluţionare, mai ales când societatea ca un întreg a început să ceară o modificare radicală în puterea politică la începutul secolului XX.

Presiuni pentru schimbare în sânul Bisericii anterioare anului 1905

Rădăcinile renovaţionismului se află într-o preocupare foarte veche a Bisericii privind gradul în care era creştinat poporul rus. De la începutul secolului al XVIII-lea, ruşii educaţi au ajuns la concluzia că credincioşii de rând ţineau o ,,credinţă dublă” care cuprindea tot atâtea elemente păgâne pe câte creştine. Colaborând cu oficialii guvernamentali, conducătorii Bisericii încercau, utilizând metode variate, să schimbe religia populară. În timpul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, episcopatul ortodox s-a bazat pe constrângere şi pedepsire pentru a lupta cu superstiţia printre mase. Când acest lucru a eşuat, ierarhia a schimbat direcţia către o abordare mai pozitivă, ţintind către luminarea poporului prin diferite forme de instruire religioasă.

Acest accent pe creştinismul conştient dintre anii 1750-1850 a necesitat participarea activă a clerului parohial, de la care episcopii aşteptau să-şi educe turmele în decursul săvârşirii altor ritualuri religioase. Cerinţele provocatoare pentru preoţii de parohie, educaţia inadecvată a clerului parohial inferior (diaconi şi paracliseri), şi o breşă culturală lărgită între preoţii educaţi şi credincioşii simpli au împiedicat această abordare spre recreştinare[3]. De la mijlocul secolului XIX până în 1917, Biserica Ortodoxă a urmat o nouă strategie pentru a lupta cu ignoranţa religioasă dintre oameni. Ea a extins instruirea religioasă în afara bisericii prin întemeierea unei prese religioase populare şi a unui sistem de educaţie publică. În acelaşi timp, conducătorii bisericeşti au explorat căi pentru a reforma Ortodoxia pe plan intern interzicând variaţii liturgice despre care se spunea că promovează necredinţa.

În timp ce experimentau aceste programe pentru a schimba religia populară, Biserica Ortodoxă instituţională trebuia să facă faţă transformării organizaţionale. Înainte de domnia lui Petru cel Mare (1682-1725), Biserica era o organizaţie structurată liber, cârmuită de monahi şi conectată cu statul, care diriguia viaţa cotidiană a fiecărui rus. Regulamentul Ecleziastic al lui Petru cel Mare din 1721 a restricţionat funcţiile Bisericii în societate la educaţie spirituală şi supraveghere a conduitei morale în întreg imperiul. El a înlocuit de asemenea patriarhatul Moscovei cu un Sfânt Sinod şi a ordonat stabilirea unui sistem educaţional pentru cler[4]. Reformele petrine au limitat în primul rând puterea Bisericii prin separarea ei de stat.

Ineficienţa metodelor folosite de Biserică pentru a stopa valul crescând de sentiment antireligios popular i-a determinat pe unii clerici ruşi, la începutul secolului XX, să privească cu alţi ochi reforma ecleziastică a lui Petru cel Mare. Ei credeau că reforma în mod intenţionat şi cu succes a subminat temeliile spiritualităţii ruse dezbrăcând Biserica de toată puterea şi transformând-o într-un simplu minister guvernamental pentru afaceri religioase[5]. Cu alte cuvinte, aceşti gânditori ortodocşi au pus semnul egal între pierderea suveranităţii ecleziastice şi decăderea spirituală pe care ei o percepeau în naţiunea lor. Ei susţineau că restaurarea suveranităţii Bisericii – adică, a da conducătorilor bisericesţi autoritatea legală finală asupra unei instituţii complet independente – era indispensabilă pentru revitalizarea spirituală a Rusiei.

Impactul acestei gândiri asupra renovaţionismului poate fi văzut în scrierile lui Boris V. Titlinov, un istoric care a participat la mişcarea de reformă. În viziunea sa, Biserica îşi pierduse treptat atât independenţa, cât şi egalitatea legală când guvernul ţarist a adoptat modelul bizantin al cezaropapismului. Odată cu inovaţia petrină a procuratorului şef sinodal[6], clericii deveneau ,,birocraţi în dulame”, parohiile îşi pierdeau autonomia, şi Biserica a fost transformată într-o birocraţie de stat. La începutul secolului XX, Biserica era ,,deja o instituţie pe deplin depersonalizată” cu puţină autoritate morală. Credincioşii erau înnămoliţi în ritualism, şi societatea seculară privea Biserica cu ,,dispreţ şi condescendenţă”[7].

Aceste acuzaţii extrem de critice ale lui Titlinov reflectau un sentiment de dezamăgire împărtăşit de unii clerici ortodocşi ruşi contemporani lui. Ei suferiseră foarte mult din cauza reformelor ecleziastice eşuate ale secolului XIX, în timpul cărora preoţii au pierdut mult din influenţa lor în societatea ne-ţărănească. Administraţia eparhială era arbitrară, haotică, birocrată şi coruptă; şcolile bisericeşti erau de calitate slabă şi nu mai erau la curent cu dezvoltările din cultura seculară rusă; nivelul de pregătire intelectuală a clerului era în declin; oamenii educaţi din şcolile bisericeşti refuzau adeseori să slujească ca preoţi de mir din cauza statutului prost al preotului. Lăsând locul gol, ei permiteau celor cu educaţie puţină sau deloc să umple rândurile preoţilor de mir. În general, clerului îi lipsea un simţ al misiunii sale, al scopului şi locului în societatea rusă în schimbare.

Prima apariţie a renovaţionismului

La sfârşitul secolului XIX, renumitul filozof şi teolog ortodox Vladimir Soloviov întreba: ,,Cum putem noi reînnoi tăria Bisericii noastre ?” La întrebarea lui s-a răspuns în timpul Revoluţiei din 1905, care a slăbit multe din vechile structuri şi a eliberat părţi ale societăţii ruse pentru a explora noi opţiuni pentru orânduirea ţării.

Revoluţia din 1905 a fost neobişnuit de volatilă şi complexă, şi clerul ortodox rus în general era în afara curentelor principale care promovau schimbarea vastă. Alte grupări profesionale s-au unit cu muncitorii, ţăranii şi soldaţii pentru a-l sili pe ţarul Nicolai să semneze Manifestul din Octombrie, care promitea reforme constituţionale şi drepturi civile. Unele cercuri bisericeşti au emis apeluri publice pentru schimbare, dar acestea atingeau în general preocupări pur bisericeşti. De exemplu, în rapoartele lor anuale pentru 1905 către procuratorul şef al Sfântului Sinod, mulţi episcopi ortodocşi susţineau reforma bazată pe principiile sinodalităţii episcopale. Puţini episcopi radicali au rupt rândurile. O figură centrală în mişcarea renovaţionistă viitoare, episcopul Antonin Granovski, a cerut un sfârşit al autocraţiei ruse.

Antonin Granovski (1865-1927)

Grupul celor 32, o formă embrionară de renovaţionism, a publicat propria agendă pentru reformă în 1905. Acest grup de preoţi de mir din Sankt Petersburg a emis o petiţie deschisă către Biserică, a elaborat un program pentru schimbare potrivit ideilor liberalismului clerical pe care-l promova la acea vreme clerul alb. De exemplu, el se opunea restaurării patriarhiei şi susţinea diferite reforme în administraţia bisericească care vor permite clericilor de mir să fie aleşi şi chiar să devină episcopi[8]. Grupul celor 32 s-a asociat curând cu susţinătorii laici ai socialismului creştin pentru a forma Uniunea pentru Regenerare Bisericească cu o agendă mai largă pentru reformă. Uniunea a emis un memorandum către Mitropolitul Antonie [Vadkovski] de Sankt Petersburg care extindea propunerile Grupului celor 32. Acest memorandum cerea separarea Bisericii de stat, un sistem democratic şi sinodal pentru administraţia bisericească, utilizarea calendarului gregorian în Biserică, şi traducerea liturghiei în limba rusă[9].

Clerul de mir ca un întreg era activ în a urmări versiunea lor de reformă bisericească. El era implicat într-o varietate largă de proteste sociale în timpul primei Revoluţii ruse. Sprijinul larg pentru reformă era remarcat într-un articol din Vestitorul Teologic din 1907:

,,Mişcarea pentru reînnoirea Bisericii continuă să trăiască şi găseşte apărători în acea pătură socială care, mai devreme, o cunoştea mai ales din auzite. Dacă până acum această mişcare găsea sprijin în principal în rândul clerului din cele două capitale, ea a pătruns acum în provincii îndepărtate şi a găsit acolo mulţi susţinători, care au decis în mod deschis să iasă în apărarea acestei mişcări”[10].

În orice caz, mişcarea de reformă din provincii părea mai puţin revoluţionară decât mişcarea de reformă din oraşe.

Ca urmare a evenimentelor din 1905, represiunea elementelor disidente din sânul Bisericii a însoţit patinarea politică. O dezbinare între moderaţi şi radicali privind acceptarea Manifestului din Octombrie i-a permis ţarului să pretindă victorie limitată. El a păstrat o putere semnificativă sub Legile Fundamentale din mai 1906 care au transformat sistemul politic în principiu. Un nou organ legislativ, Duma, s-a dovedit incapabil să impună prevederile privind drepturile civile din Manifestul din Octombrie. Chiar dacă clerul înclinat către reformă nu era activ politic în 1905, represiunea s-a abătut şi asupra celor care susţineau expansiunea drepturilor bisericeşti. În nu mai mult de 3 ani de la Revoluţie, ierarhia bisericească prin Sfântul Sinod şi-a unit forţele cu statul pentru a pune capăt mişcării de reînnoire bisericească. Ierarhia a devenit mai severă faţă de protestatarii din seminare şi academii şi din clerul de mir. Ţarul Nicolai al II-lea a poruncit personal ca episcopul Granovski în vârstă de 43 ani să fie scos la pensie în 1908. Sfântul Sinod a încetat să mai analizeze toate propunerile pentru reformă ecleziastică şi a amânat pe timp nedefinit sinodul bisericesc naţional care fusese promis de ţarul Nicolai în 1905. De asemenea, s-au încheiat discuţiile oficiale pe teme precum schimbarea statutului social, sistemul educaţional, şi sprijinul financiar al clerului parohial.

Adoptarea de către ortodocşi a retoricii revoluţionare în 1905 i-a tulburat pe conducătorii Bisericii, care au socotit că aceasta este incompatibilă cu învăţătura Bisericii. Serghie Bulgakov[11], care iniţial a fost socialist şi a respins mai târziu marxismul pentru preoţie, a criticat sprijinul creştin pentru o formă socialistă de guvernare. El deplângea faptul că intelighenţia rusă a reorientat pur şi simplu ura ei revoluţionară de la lumea seculară la Biserică şi căuta ,,nu numai să reînnoiască viaţa Bisericii, ci chiar să creeze noi forme ale ei, aproape o nouă religie” după modelul lui Martin Luther[12]. Această acuzaţie de creare a unei noi religii a ieşit la suprafaţă în mod repetat în istoria renovaţionistă.

Primii renovaţionişti preluau ideile din politica revoluţionară deoarece ei susţineau descentralizarea în sânul Bisericii. Ei vroiau să întemeieze o structură bisericească liberă în care clerul parohial, nu episcopii sau Sfântul Sinod, va conduce calea către reformă. Cei mai mulţi ruşi refuzau să susţină schimbarea radicală pe scena politică sau bisericească. Temându-se de haosul care ar putea rezulta din aceasta, credincioşii ortodocşi s-au sustras de la afirmaţii revoluţionare care ar fi năruit suveranitatea statului asupra treburilor bisericeşti. Uniunea pentru Regenerarea Bisericească s-a veştejit fără un sprijin larg răspândit. În schimb, Biserica oficială şi conducătorii săi cei mai înalţi în grad au devenit identificaţi încă mai mult cu grupurile reacţionare care susţineau guvernul, precum Uniunea Poporului Rus[13].

Liderii renovaţionişti timpurii

Frustrarea cauzată de lipsa reformei bisericeşti între anii 1907-1917 a contribuit la ridicarea unui număr de viitori lideri renovaţionişti. Entuziasmul lor timpuriu pentru ideile care deveneau temelia renovaţionismului în anii ’1920 a făcut din ei reprezentanţii schimbării în sânul Bisericii organizate. Reprezentanţii renovaţionişti timpurii, precum episcopul Granovski, erau lideri inventivi care se foloseau de resursele Bisericii şi societăţii ruse pentru a-i mobiliza pe alţii în încercarea de a schimba Ortodoxia. Acest grup influent includea doi preoţi de mir tineri: A.I. Vvedenski şi A.I. Boiarski.

Alexandru Ivanovici Vvedenski[14] (1889-1946) a devenit persoana cea mai identificată cu renovaţionismul în epoca sovietică. Înainte de Revoluţie, el era ,,reprezentarea arhetipală a liberalismului intelectual bisericesc care s-a format în anii pre-revoluţionari şi era uneori numit în mod caustic ’cadetism ecleziastic’”[15]. Mai important, el întruchipa dorinţele din sânul intelighenţiei religioase şi al clerului de mir care convergeau către reforma bisericească. Bunicul dinspre tată al lui Vvedenski erau evreu, dar el se convertise la creştinism şi slujea ca dascăl în eparhia Novgorod, schimbându-şi numele de familie în Vvedenski (de la vvedenie, praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică). Mama lui Vvedenski s-a născut în burghezia provincială, iar tatăl său a devenit nobil şi director de şcoală în Vitebsk.

Din tinereţe, Vvedenski a arătat atât evlavie religioasă, cât şi daruri intelectuale. El a studiat filozofia la Universitatea din Sankt Petersburg în timp ce continua să aibă preocupări pentru muzică şi religie. El cânta la pian timp de 3-4 ore pe zi şi frecventa salonul lui Dimitrie Merejkovski şi Zinaida Gippius, două personalităţi ale mişcării literare cunoscute sub numele de simbolism rus[16]. Sub influenţa lor, în 1910, el a născocit un plan pentru a identifica motivele pentru agnosticismul religios din rândurile intelighenţiei ruse. El a publicat un sondaj în ziarul Cuvântul Rus [Russkoe Slovo] şi a primit mii de răspunsuri de la personalităţi literare, intelectuale şi politice. Volumul surprinzător de răspunsuri se explică prin faptul că tânărul student la filozofie purta acelaşi nume cu un filozof şi sociolog faimos de la Universitatea din Sankt Petersburg, fapt pe care s-a bazat când a lansat sondajul.

Ulterior, Vvedenski a relatat rezultatele sondajului său într-un articol din magazinul Pelerinul [Palomnik] intitulat ,,Raţiuni pentru necredinţă în sânul intelighenţiei ruse”. El pretindea că a găsit două grupuri: în primul grup, necredinţa era hrănită de o neconcordanţă evidentă între dogma creştină şi cunoaşterea ştiinţifică; în cel de-al doilea, celor care răspundeau le repugna natura reacţionară a clerului ortodox[17]. Modul în care a reacţionat Vvedenski la rezultatele acestui sondaj se va reflecta în ascensiunea sa ulterioară în Biserica renovaţionistă. El va alege să fie un apologet pentru creştinism, inspirându-se constant din modelele engleze şi germane pentru a construi un pod peste prăpastia percepută între religie şi ştiinţă. El va decide de asemenea să susţină o reformă care va reînnoi Biserica şi va corecta cauzele conservatorismului clerical.

În 1912, el s-a hotărât să devină preot. Cu toate că nici monogamia, nici celibatul nu se potriveau cu personalitatea sa, el a decis să se căsătorească şi să se alăture clerului de mir. Dacă ar fi rămas singur, rânduielile pentru hirotonie ortodoxă l-ar fi silit să devină ieromonah. Cu toate acestea, zvonurile despre întâlniri romantice ilicite cu felurite femei l-au urmărit de-a lungul întregii vieţi. Chiar după ce Vvedenski a primit diploma sa universitară în 1913, birocraţia bisericească a blocat hirotonirea sa din cauza ascendenţei sale evreieşti şi a rădăcinilor intelectuale suspecte. El a răspuns la aceasta prin dobândirea unei diplome de la Academia Teologică din Sankt Petersburg, dar încă nu a putut găsi un episcop care să-l hirotonească.

Alexandru Vvedenski în anii ‘1930

În cele din urmă, preotul militar şef al armatei, arhipreotul Gheorghe Şavelski l-a acceptat pe Vvedenski ca preot de regiment în iulie 1914 şi a susţinut cererea sa de hirotonire. Vvedenski a arătat numaidecât influenţa filozofiei ,,decadente” şi înclinaţia sa către a desconsidera comportamentul clerical convenţional. În timp ce slujea dumnezeiasca liturghie pentru prima oară în ziua imediat următoare hirotoniei sale, el a rostit cu voce tare fragmente de rugăciuni care se spun în taină cu aşa emoţie, încât episcopul care era prezent i-a poruncit să se oprească. Vvedenski a slujit timp de 2 ani ca preot de regiment şi în 1916 a fost făcut preot al capelei de la Şcoala de Cavalerie Nikolaevski din Petrograd. El a dobândit o faimă crescândă pentru iscusinţa sa oratorică, în care el includea atât filozofie, cât şi poezie decadentă pentru a stârni un răspuns emoţional din partea enoriaşilor săi.

Alexandru Ivanovici Boiarski, alt preot din Sankt Petersburg, a răspuns de asemenea impulsului renovaţionist de a deveni un reprezentant al schimbării sociale. Născut în 1885 într-o familie de clerici din provincia Kholm, el a urmat de asemenea academia teologică din capitală[18]. El nu avea nici personalitatea, nici aptitudinea filozofică a lui Vvedenski, dar manifesta un interes autentic pentru vieţile şi credinţa muncitorilor. Asemenea lui Gapon, Boiarski a făcut un pas neobişnuit pentru un preot ortodox, amestecându-se printre muncitorii din fabrică. După ce şi-a încheiat studiile, el a devenit preotul bisericii din Kolpino, o aşezare a muncitorilor din apropiere de Sankt Petersburg. Poziţia sa în ce-i priveşte pe muncitori şi reforma bisericească a luat un ton radical crescând. Deşi Boiarski nu era mistic, nici emoţional, el şi Vvedenski aveau o relaţie personală puternică bazată pe dorinţa de schimbare bisericească[19].

Istoricii contemporani dezbat raţiunile atragerii reciproce a unor astfel de personalităţi diferite precum Granovski, Boiarski şi Vvedenski. Cunoscutul istoric bisericesc, arhipreotul Gheorghe Florovski (1893-1979) afirma că ei erau ,,plini de anticiparea reformelor”, o calitate negativă care s-a născut din ,,aceeaşi ispită (pentru intelighenţia) veche şi în mod tipic utopică, insensibilitatea la istorie”. Istoricul Dimitrie Pospielovski găseşte legături mai pragmatice între intelighenţia reformistă, clerul de mir educat la academie şi profesorii laici din academiile bisericeşti. El atribuie coaliţia lor resentimentului faţă de ,,limitele oportunităţilor lor de avansare în cadrul structurii ecleziastice impuse de statutul lor marital”[20].

Alexandru Ivanovici Boiarski

Cu alte cuvinte, aceşti membri intelectuali educaţi ai Bisericii se simţeau capabili de a călăuzi în mod activ instituţia, dar le erau negate poziţiile de conducere semnificative pur şi simplu din cauza rânduielilor vechi care plasau puterea ecleziastică în mâinile clerului monahal. Aceşti reformatori împărtăşeau într-adevăr o nemulţumire fundamentală faţă de rânduielile religioase care ocârmuiau societatea rusă, rânduieli pe care ei le considerau demodate. Ei căutau noi interpretări ale rânduielilor, aşa cum remarcă Florovski, dar erau limitaţi în a-şi urmări agenda lor de interpretările existente, potrivit lui Pospielovski.

Oameni bisericeşti precum Vvedenski şi Boiarski răspundeau de asemenea la ,,glasul religios care se dezvolta rapid în cultura revoluţionară rusă în anii dinainte şi de după 1917”. În cuvintele istoricului Mark Steinberg, ,,vocile articulate ale claselor inferioare” asociau imaginile şi simbolurile religioase cu emoţiile revoluţiei[21]. În scrierile lor, muncitorii ruşi utilizau elemente religioase pentru a transmite sentimentele şi moralitatea mişcării lor, care era ,,pe atât de mult despre necesităţile psihologice şi personale, pe cât despre interesele materiale”[22].

Vvedenski plăcea muncitorilor deoarece el îmbrăţişase latura emoţională a creştinismului, cu toate că din sânul Bisericii organizate. Boiarski se concentra pe dimensiunile morale ale credinţei creştine aşa cum se reflectau în chemarea Revoluţiei la dreptate pentru muncitori. Aceşti doi preoţi, ca alţii care nădăjduiau într-o reformă bisericească, considerau că există legături între Ortodoxie şi sprijinul popular pentru revoluţie după 1905. Însă schimbările politice din acel an nu au asigurat o bază suficientă pentru reformă. Cea mai timpurie organizaţie renovaţionistă a murit, iar mişcarea a rămas suspendată până când evenimentele din 1917 au furnizat un nou impuls pentru renaşterea sa.

Renaşterea renovaţionismului: 1917

Ordinea socială şi politică instituită după 1905 şi-a arătat fragilitatea aproape imediat după ce Rusia a intrat în primul război mondial în 1914. Euforia iniţială şi unitatea socială hrănite de un sentiment al protecţiei dumnezeieşti au făcut loc neliniştii interne pe măsură ce sporeau înfrângerile spre sfârşitul lui 1914 şi pe tot parcursul anului 1915. Cerinţele războiului de resurse naţionale au alimentat neliniştea în clasele mijlocii şi inferioare, minorităţile rasiale, şi rândurile inferioare ale militarilor. Vechiul regim s-a încovoiat sub greutatea nemulţumirii sociale şi s-a prăbuşit în cele din urmă în câteva zile în timpul Revoluţiei din Februarie 1917. O nouă structură politică duală a luat naştere: liderii economici şi membrii profesiilor au alcătuit guvernul provizoriu, în timp ce soldaţii, ţăranii şi muncitorii au alcătuit sovietele (consiliile) conduse de socialişti moderaţi.

Până în 1917, Biserica Ortodoxă dezvoltase în sânul ei acelaşi amestec de neîncredere, intoleranţă şi ostilitate faţă de compromis. Căderea monarhiei la sfârşitul lui februarie a îndepărtat încă mai mult una de alta păturile din Ortodoxie. În cuvintele lui Anton Kartaşev, jurnalist, profesor de istorie bisericească şi ministru al confesiunilor în guvernul provizoriu, atât clerul negru cât şi cel alb a trăit sfârşitul ţarismului ca pe o ,,catastrofă psihologică”. Biserica părea că pierde ,,baza juridică pentru existenţă” într-o ordine politică nouă bazată mai curând pe voinţa populară decât pe darul lui Dumnezeu[23]. La ştirile despre abdicarea ţarului, arhiepiscopul Arsenie [Stadniţki] de Novgorod ar fi exclamat: ,,Nu există ţar, nu există biserică !” Arhiepiscopul Antonie [Hrapoviţki] de Harkov a refuzat să comenteze public acest eveniment altfel decât îndrumându-i pe interpelatorii săi către o relatare istorică a atacurilor la adresa Bisericii Catolice care au urmat după Revoluţia Franceză. Unii clerici de mir au refuzat să accepte schimbarea de regim şi au continuat să facă rugăciuni pentru ţar şi familia sa[24]. S-au răspândit zvonuri false că clerul susţinea o lovitură de stat contra-revoluţionară pentru a-l face pe ţarul Nicolai să se întoarcă pe tron şi permitea plasarea mitralierelor în clopotniţele bisericilor din Petrograd[25].

Publicaţiile sovietice din anii ‘1920 utilizau aceste relatări pentru a dovedi că Biserica Ortodoxă ca un întreg susţinea în mod necondiţionat autocraţia şi era cu totul ostilă faţă de sentimentul social anti-ţarist. Această generalizare nu rezistă cercetării amănunţite a istoriei. Sfântul Sinod a luat o poziţie neutră faţă de evenimente în acea perioadă şi a respins o propunere a ultimului procurator şef ţarist, N.P. Raev, de a denunţa ,,neliniştea socială”. Clerul din ţară s-a întrunit în martie pentru a aproba rezoluţii care condamnau monarhia. Confuzia, ezitarea, şi surpriza care au urmat prăbuşirii autocraţiei ruse a venit din dezbinarea bruscă dintre politică şi religie. Cei care contestaseră anterior legătura dintre Ortodoxie şi ţarism au arătat cea mai mare abilitate de a-şi adapta credinţa lor religioasă la schimbarea politică.

Curând după Revoluţia din Februarie, clerul de mir şi mirenii şi-au formulat cererile de a-şi spune mai mult cuvântul în treburile bisericeşti. Primul procurator şef al Sinodului pentru guvernul provizoriu, Vladimir Lvov, a epurat Biserica de câţiva ierarhi conservatori, a acordat mai multă autonomie academiilor, şi a autorizat pregătirile pentru întrunirea sinodului bisericesc promis iniţial de ţarul Nicolai al II-lea în timpul Revoluţiei din 1905. Totodată, Sinodul controlat de Lvov a adoptat un statut provizoriu pentru reînnoirea vieţii parohiale pe baza ideilor îngemănate a parohiilor şi eparhiilor care se auto-guvernează. Utilizând acest statut, parohiile din întreaga Rusie s-au întrunit pentru a vota păstrarea preoţilor lor. În mod asemănător, congresele eparhiale s-au întrunit pentru a evalua competenţa episcopilor locali. Câteva sute de preoţi şi câţiva din cei mai reacţionari episcopi au fost îndepărtaţi din poziţiile lor. Încurajat de acest ferment, clerul de mir s-a organizat pentru a-şi exprima nemulţumirea şi a înaintat propriile planuri pentru reformă. Acestea cuprindeau un spectru larg de opinii, de la cele socialiste la cele naţionaliste[26].

Primii paşi către reformă

Un exemplu al atmosferei intelectuale din Biserică de la începutul anului 1917 şi al conducerii care apărea acum dezvoltându-se rapid în aerul libertăţii ecleziastice îl putem vedea în înfiinţarea periodicului Vestitorul Bisericii şi Societăţii (Tserkovnyi Obshchestvennyi Vestnik). Procuratorul şef Lvov a hotărât organizarea acestui nou jurnal sub sloganul ,,O Biserică liberă într-un stat liber”. El l-a numit editor pe Boris Titlinov, profesor de istorie bisericească la Academia Teologică din Sankt Petersburg.

Titlinov era un cărturar respectat şi poseda ,,o minte ascuţită, sceptică şi un temperament rece”. O trăsătură mai însemnată a lui era aceea că, deşi aparţinea clasei clericale (soslovie, grupul ereditar închis alcătuit din preoţi şi fiii lor, de la care se aştepta de asemenea să intre în slujba Bisericii şi erau educaţi în mod corespunzător), perspectiva lui era seculară. El aborda obiectul studiului său din perspectiva unui istoric modern, bazându-se pe documente de arhivă şi mărturii documentare contemporane, nu ca un om al Bisericii făcând cronica evenimentelor sacre. Potrivit lui Levitin şi Şavrov, Titlinov era ,,european din cap până în picioare. El nu afişa morala barbară a clerului rus din care provenea. El credea în reforma bisericească democratică şi raţională, nu emoţională”[27].

În martie 1917, după abdicarea ţarului, oamenii bisericeşti care împărtăşeau vederile lui Titlinov şi Lvov au început să se adune în Petrograd. Locul lor de întrunire – apartamentul arhipreotului Mihail Popov, care a devenit mai târziu un arhiepiscop al Bisericii renovaţioniste – era în multe feluri ,,leagănul renovaţionismului”, deşi grupuri similare se întruneau în întreaga Rusie[28]. Privind retrospectiv, grupul din Petrograd a ieşit în evidenţă datorită membrilor săi care erau figuri proeminente în era sovietică. Ei au încercat să influenţeze întreaga Biserică prin formarea Uniunii Clerului şi Laicatului Democrat, printre fondatorii căreia se numărau preoţii Popov, Vvedenski, Ioan Egorov, Dmitri Popov (care a făcut parte din cea de-a patra Dumă) şi A.P. Rojdestvenski.

Mulţi preoţi tineri din capitală, dintre care cei mai mulţi deţineau grade academice iar câţiva făcuseră parte din mai timpuriul Grup al celor 32, s-au alăturat Uniunii. Rojdestvenski a fost ales preşedinte, şi Vvedenski a fost făcut secretar. Grupul a început să ţină o serie aparent nesfârşită de întruniri şi conferinţe. Proliferarea de organizaţii similare în acelaşi timp însemna că puţini dădeau atenţie acestui grup particular. Vvedenski avea să remarce mai târziu că ierarhia bisericească ,,considera [Uniunea] nedemnă de atenţia lor”. Singura excepţie era patronul Uniunii din ierarhie, episcopul Andrei Ukhtomski, care a susţinut de asemenea epurarea Sfântului Sinod făcută de Lvov în martie 1917.

Episcopul Andrei Ukhtomski

Scopurile Uniunii erau de a susţine oameni care se opuneau restaurării monarhiei, de a ajuta la înfiinţarea unui guvern democratic în Rusia cu libertăţi civile depline, şi de a reforma Biserica şi a o separa de stat. Ostil faţă de capitalism, grupul adopta o politică economică socialistă radicală care favoriza cedarea controlului asupra mijloacelor de producţie ţăranilor şi muncitorilor[29].

În timpul verii din 1917, Vvedenski a fost văzut a se implica în tot felul de activităţi care au hrănit mai târziu acuzaţii de oportunism. În iunie, Lvov i-a trimis pe preoţii Vvedenski, Egorov şi Boiarski pe front. Ei l-au întâlnit pe generalul M.V. Alekseev, care le-a cerut să-l ajute să oprească dezintegrarea din armată. Cei trei preoţi au înaintat în zona de luptă şi în tranşee, unde Vvedenski a ţinut o predică însufleţitoare şi bine primită care a inspirat trupele şi a sporit reputaţia sa.

În august, reprezentanţi ai intelighenţiei ruse i-au cerut lui Vvedenski să vorbească în Moscova. Luna următoare, el a fost reprezentant al clerului democrat în pre-Parlament, un organism alcătuit de Congresul de Stat Democratic ca un mijloc pentru a trata criza politică a Rusiei până când va putea fi întrunită Adunarea Constituantă şi va fi stabilită o structură guvernamentală permanentă.

Vitalitatea vederilor socialiste printre aşa-zişii reformatori bisericeşti precum Vvedenski a influenţat deciziile lor viitoare. Ei au lucrat pentru a adapta Biserica la opinia publică. La urma urmei, în noiembrie 1917, 80% din populaţia rusă votase pentru deputaţii socialişti în Adunarea Constituantă. Sprijinul pentru radicalism al unui grup mic de clerici educaţi nu ar fi putut stăvili valul crescând al anticlericalismului. Începând din februarie 1917, ţăranii au început să ceară pământurile atât ale Bisericii, cât şi ale micii nobilimi. În unele cazuri rare, ca în provincia Riazan, preoţii au fost îndepărtaţi în mod forţat de pe pământul lor. În mai, comitetele funciare locale au început să exproprieze proprietatea privată, bisericească şi monahală. Ca răspuns, Sfântul Sinod a cerut o amânare a unor astfel de activităţi până la întrunirea Adunării Constituante. Însă ţăranii au ignorat acest apel şi, din aprilie până în octombrie 1917, au continuat să pună mâna pe proprietăţi cu raiduri asupra pământurilor bisericeşti raportate în 51 provincii.

Tot în această perioadă, episcopii ruşi au condamnat activitatea revoluţionară. În particular, mulţi clerici au ajuns să nu aibă încredere în bolşevism, socotindu-l ,,sinonim cu dezastrul”. Lipsa sprijinului larg în rândul clerului pentru astfel de idei politice radicale este uşor de explicat. Accentul pus pe materialism şi tendinţa anticlericală a programului partidului bolşevic inspirau repulsie oamenilor Bisericii. Majoritatea clericilor trăiau la ţară (unde ideile bolşevice nu pătrunseseră înainte de mai 1917) şi găseau accentul bolşevic pe proletariat de neînţeles.

Sinodul din 1917-1918

Sinodul bisericesc naţional care şi-a început lucrările în august 1917 reflecta neîncrederea crescândă în revoluţie a clerului şi mirenilor ortodocşi. Eparhii din întreaga Rusie au trimis la Moscova, ca reprezentanţi ai lor, delegaţi mai ales conservatori. De asemenea, deciziile sinodului au dat în mod efectiv episcopatului un drept de veto asupra întregii legislaţii propuse, de vreme ce trei sferturi dintre episcopi trebuiau să fie de acord cu orice propunere înainte de studierea sa de către delegaţii ne-episcopali mult mai numeroşi[30].

În pofida eforturilor conducătorilor sinodului de a păstra pacea, primele sesiuni au fost furtunoase; chestiunile despre proprietatea bisericească au atras o atenţie specială. Arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki a propus redactarea unei înştiinţări către populaţia generală în care să se interzică confiscarea neautorizată a pământurilor şi proprietăţii bisericeşti. Mulţi delegaţi au fost de acord că aceasta este o problemă gravă, deoarece ,,în noile condiţii, ea [proprietatea bisericească] serveşte ca o garanţie a independenţei Bisericii de multe instituţii de putere din societate”[31]. Această atitudine a conducerii ortodoxe faţă de proprietatea bisericească a hrănit suspiciunile bolşevice privind intenţiile Bisericii pentru deceniile viitoare.

Sinodul bisericesc naţional din 1917-1918

În momentul în care bolşevicii au venit la putere în octombrie 1917, centrul de autoritate în Biserică, sub călăuzirea Sinodului, a trebuit să fie îndepărtat de direcţia aleasă de mulţi clerici neepiscopali cu doar 8 luni mai înainte. În cuvintele istoricului american William Fletcher, ,,principalul efect al reformelor din 1917 a fost de a reda episcopatului un grad de autoritate care îi fusese tăgăduit sub regulamentele petrine ale imperiului. Mulţi clerici albi, însă, au continuat să se simtă în mare măsură ignoraţi în structura Bisericii şi erau profund nemulţumiţi de limitările sau rolul pe care ei l-ar putea avea în viaţa bisericească”[32].

Căderea regimului ţarist şi convocarea primului Sinod bisericesc naţional în mai mult de 200 ani a îndepărtat statul dintr-o poziţie de dominaţie asupra Bisericii Ortodoxe. Câtă vreme sinodul rămânea în sesiune, Biserica avea un drept la autoritate legitimă şi independenţă pe baza faptului că delegaţii la Sinod fuseseră aleşi în mod popular. Aceasta submina funcţionarea grupurilor independente precum Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat, care nu putea face opoziţie faţă de controlul Sinodului. Se repeta situaţia din 1905: un grup organizat pentru a promova reforme majore în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse nu putea găsi îndeajuns suport pentru a supravieţui.

Politica bolşevică timpurie în privinţa Bisericii Ortodoxe

Sprijinul susţinut pentru reformă bisericească organizată a venit în cele din urmă dintr-o sursă surprinzătoare: socialiştii radicali care preluau controlul guvernului rus la sfârşitul lui 1917. Înainte de Revoluţia din Octombrie, bolşevicii nu insistaseră asupra politicii lor faţă de Biserica Ortodoxă Rusă. Siliţi să dezvolte o politică privind religia după ce au venit la putere, ei au privit întâi către liderul lor, Vladimir Lenin. Când cineva studiază producţia prolifică a condeiului lui Lenin, este izbit de faptul că în operele sale sunt puţine referinţe la subiecte religioase. Atitudinea sa faţă de religie s-a format devreme, a rămas constantă, şi a fost bazată pe 3 concepte generale.

În primul rând, Lenin susţinea libertatea totală de conştiinţă. El a inclus acest principiu în schiţa sa de program din 1902 pentru Partidul Muncitoresc Democratic Social Rus propunând separarea totală a Bisericii atât de stat, cât şi de sistemul şcolar[33]. Anul următor, el a explicat într-o broşură scrisă ,,Către săracul de la ţară” că despărţirea Bisericii [de stat] va garanta ,,că oricine va avea dreptul deplin şi neîngrădit … nu numai de a mărturisi orice religie vrea, ci şi de a răspândi sau schimba religia sa”[34]. Pentru Lenin (foto), ,,oricine” nu includea pe social-democraţi cărora, ca marxişti şi materialişti, li se cerea să respingă toate formele de superstiţie religioasă. Sarcina pentru tovarăşii de partid era ,,descoperirea rădăcinilor adevărate, istorice şi economice ale aburului religios. Propaganda noastră include în mod inevitabil propaganda ateismului”[35].

Lenin reconcilia aceste două puncte cu un al treilea. El afirma că bătălia dintre marxism şi religie ar trebui dusă doar cu idei. Aşa cum explica: ,,Noi cerem separarea totală a Bisericii de stat astfel ca noi să putem lupta cu aburul religios utilizând doar idei şi arme ideologice, anume presa noastră şi cuvintele noastre”[36]. Deşi nu este afirmat aici, una din principalele preocupări ale liderului bolşevic era de a evita persecuţia legală a religiei care ducea la ,,fanatism” şi îi împingea pe credincioşi către o opoziţie clandestină faţă de guvern. Aşa cum vom vedea, această temere a ieşit la suprafaţă de nenumărate ori după ce partidul lui Lenin a dobândit acces la pârghiile puterii şi a trebuit să facă politica care promova lupta ideologică, în timp ce limita excesele administrative împotriva religiei organizate.

Limitarea exceselor se dovedea dificilă tocmai pentru că atitudinea partidului faţă de religie era atât de simplistă înainte de Revoluţia din Octombrie. Bolşevicii se aşteptaseră ca separarea Bisericii de stat să fie uşoară. Odată ce se făcea aceasta, credeau ei, religia în Rusia se va veşteji cu repeziciune. Ei nu aveau intenţia de a imita politica ţaristă a dominaţiei statului asupra nici unei Biserici, ortodoxă sau nu. Nici nu luau în calcul o alianţă cu reformatorii bisericeşti de tip renovaţionist, aşa cum este evident din tonul neutru al lui Lenin faţă de proto-renovaţionişti în 1905: ,,Prezenţa unei mişcări reformiste liberale printre o anume parte a clerului rus tânăr este dincolo de orice îndoială. Această mişcare şi-a găsit exponenţii în întrunirile filozofico-religioase şi în literatura bisericească. Această mişcare chiar şi-a luat propriul nume de ‘noua mişcare ortodoxă’”[37].

Înainte de octombrie 1917, social-democraţii radicali aveau luxul de a adopta idei fără a trebui să pună în practică politica reală. Astfel ei nu aveau nevoie de reformatori bisericeşti. Bolşevicii au susţinut în mod consecvent principiile libertăţii de conştiinţă, ateismul de partid, şi conflictul exclusiv ideologic cu religia. Ei afişau o mentalitate care plasa chestiunile religioase în afara sferei de activitate politică şi invers. Afluxul membrilor în partid începând din 1917 includea mulţi credincioşi şi chiar unii preoţi. Prezenţa lor va conduce la necesitatea curăţirii partidului de cei care aveau încă, la începutul anilor ‘1920, convingeri religioase. Încetineala acestui proces în organizaţia declarată ateistă vădea dificultătile care-i aşteptau pe bolşevici în tratarea rezistenţei credinţei religioase.

Şah mat: octombrie 1917 – decembrie 1921

În primii 4 ani după Revoluţia bolşevică, relaţiile dintre Biserică şi stat au fluctuat între ostilitate şi negociere, confruntare şi compromis. Guvernanţii şi conducătorii bisericeşti tratau unii cu alţii cu atenţie şi încercau să evite să împingă masele de ţărani în mod evident nestatornice în braţele celeilalte părţi. A rezultat un şah mat. Nici Biserica Ortodoxă, nici partidul bolşevic nu puteau dobândi dominaţia asupra celeilalte părţi, deşi ambele încercau. Fiecare parte urmărea ţeluri care erau incompatibile şi prin urmare inacceptabile pentru cealaltă parte. Conducătorii bisericeşti vroiau un guvern care ar sprijini Ortodoxia fără a-şi impune autoritatea asupra Bisericii. Bolşevicii căutau să pună capăt oricărei credinţe religioase în Rusia. Fiecare parte îşi apăra propria sferă de influenţă şi contracara încercările altora de a se extinde în acea sferă.

Sinodul bisericesc naţional a reacţionat cu putere la preluarea puterii de către bolşevici pe 25 octombrie 1917. Mulţi membri ai Sinodului au spus că Lenin şi adepţii lui erau uzurpatori şi pretindeau că doar o Adunare Constituantă aleasă în mod liber ar putea exprima voinţa poporului rus pentru un guvern legal. Unii preoţi din afara Sinodului care puneau la îndoială legalitatea noului guvern s-au trezit arestaţi de muncitorii şi soldaţii înarmaţi. Ca răspuns, Sinodul a interzis exprimări ale opoziţiei politice în biserici sau în propriile sesiuni.

De asemenea, răsturnarea politică ameninţătoare a determinat Sinodul să încheie două luni de dezbatere şi să voteze restaurarea scaunului patriarhal. Istoricul american Catherine Evtuhov notează că dezbaterea îndelungată şi aprinsă privind chestiunea unei întoarceri la domnia patriarhală în Biserica Rusă nu era doar o chestie administrativă. ,,În realitate, membrii Sinodului erau mai preocupaţi de chestiunea mai profundă a statutului şi rolului Bisericii în timpul revoluţiei şi în societatea care va apărea după aceea. Problemele ridicate de mişcarea pentru reînnoire bisericească în anii ‘1900 şi ‘1910 au devenit iminente”[38].

Alegerea mitropolitului Tihon Bellavin (1865-1925) ca cel dintâi patriarh în mai mult de 200 ani părea să cimenteze biruinţa episcopilor. Erau trei candidaţi la scaunul patriarhal, iar Tihon era cel din urmă. Ulterior, unii au regretat că nu au avut o personalitate ,,mai puternică” precum mitropolitul Antonie Hrapoviţki, altul dintre finaliştii aleşi de Sinodul din 1917, care ar fi putut fi mai eficient împotriva incursiunilor bolşevice pe tărâmul treburilor bisericeşti. Dar în noiembrie 1917, bunăvoinţa lui Tihon de a asculta şi a face concesii părea să fie un lucru valoros pentru o Biserică care nădăjduia să menţină unitatea internă.

Tihon era de asemenea un favorit al credincioşilor ortodocşi. În august 1917, el a devenit cel dintâi mitropolit al Moscovei ales în mod popular şi, la puţin timp după aceea, el a fost ales în mod copleşitor pentru a prezida Sinodul bisericesc naţional mult aşteptat. Delegaţii l-au perceput pe Tihon ca grijuliu, compătimitor şi capabil[39]. El era de asemenea un conducător desăvârşit în medii ostile, slujind ca episcop în Polonia, America de Nord şi Lituania.

Tihon întruchipa cele mai bune calităţi ale clerului monahal rus dinainte de revoluţiile din 1917. Răspunsurile lui la un chestionar din 1905 privind reforma bisericească au fost aceleaşi cu cele ale colegilor lui episcopi. El exprima sprijin pentru o patriarhie restaurată cu reorganizarea care ar însoţi-o a structurilor administrative eparhiale pentru a regenera lucrarea misionară ortodoxă, a lupta cu erezia, şi a revitaliza conducerea pastorală. El aproba participarea activă a credincioşilor de rând în viaţa parohială. Tihon nădăjduia să vadă atât clerul, cât şi Biserica implicaţi în viaţa socio-politică a ţării într-un mod care ar uni existenţa cotidiană cu valorile duhovniceşti, presupunând, desigur, că ortodocşii şi guvernul lor vor împărtăşi aceste valori. Totodată, el se opunea supunerii continue a Bisericii Ortodoxe faţă de stat.

Confruntarea dintre Biserică şi stat în plan practic, după octombrie 1917

La sfârşitul anului 1917, câţiva clerici din Petrograd, inclusiv Vvedenski, Boiarski şi Egorov, cărora li s-a alăturat scriitorul Evghenie Belkov, au înfiinţat o editură Cugetul Sobornicesc [Sobornyi Razum]. Scopul ei era de a exprima opiniile clerului de mir prin broşuri şi periodice. Conţinutul periodicelor lor nu s-a încadrat într-o categorie simplă, de genul ,,liberal” sau ,,conservator”. Astfel, Vvedenski, în timp ce atitudinea sa generală era liberală, a scris un articol lăudându-l pe proaspăt răposatul preot conservator Ioan de Kronstadt pentru iscusinţa sa pastorală, ,,creativitatea liturgică”, şi ,,simţământul religios autentic”[40]. De asemenea, editura a publicat o broşură de 16 pagini despre ,,Ateism şi ştiinţă”, care utiliza afirmaţia că toţi oamenii de ştiinţă credeau că pot dovedi că ,,este cu putinţă a crede în spiritul monismului materialist şi ateu, dar este cu neputinţă să fii fericit şi să trăieşti din punct de vedere moral şi social în deplină consecvenţă cu această gândire”[41]. Patriarhul Tihon s-a întâlnit cu o delegaţie a editurii în iulie 1918 în Petrograd şi şi-a exprimat aprobarea pentru lucrarea lor. Periodicul editurii, numit de asemenea Cugetul Sobornicesc, la rândul său exprima admiraţia pentru conducerea patriarhului Tihon.

Exprimări publice ale respectului reciproc au continuat până la sfârşitul anului 1921. Patriarhul Tihon a arătat răbdare faţă de reformatori şi faţă de cei care şi-au exprimat opoziţia personală faţă de el. Levitin şi Şavrov citează 5 exemple în care patriarhul a binecuvântat sau a ignorat activităţile celor care urmăreau politici de stânga sau experimentau inovaţii liturgice, incluzându-l pe ,,retrasul” episcop Antonin Granovski[42]. Până la începutul anului 1922, nu s-au întâlnit cazuri de clerici liberali sau radicali care să-şi fi exprimat public dezaprobarea faţă de patriarh, fiindcă până atunci atitudinea sa a fost consecventă cu dorinţa sa de a menţine unitatea bisericească cu orice preţ în timpul războiului civil.

Primele luni de guvernare bolşevică nu s-au desfăşurat aşa cum se aştepta ierarhia ortodoxă că va fi atunci când ea şi-a pus nădejdile în patriarhul Tihon. Eliberaţi în sfârşit de restricţiile impuse de reformele petrine, episcopii şi mirenii de frunte ai Bisericii au căutat să traseze un curs independent de stat în timp ce refuzau să abandoneze privilegiile tradiţionale ale unei Biserici recunoscute. Conducătorii bisericeşti erau subminaţi de însăşi inconsecvenţa pretenţiilor lor în capacitatea lor de a reprezenta majoritatea poporului rus, care ignora sau respingea deciziile ierarhiei. Majoritatea clerului inferior şi laicilor urmăreau obiective care adeseori erau în dezacord cu cele ale sinodului şi patriarhului Tihon. Credincioşii de rând erau nemulţumiţi de privilegiile clericale şi căutau să aibă mai mult de spus în parohiile lor. Cea din urmă cerinţă le-a fost îndeplinită neintenţionat printr-o serie de decrete ale noului guvern sovietic.

Guvernul nu a vrut să compromită principiul său, al separării totale între Biserică şi stat, şi s-a mişcat repede pentru a-l pune în practică. În noiembrie 1917, statul a naţionalizat toată proprietatea, inclusiv cea deţinută de Biserică, şi a abolit toate legile privind privilegiile şi limitele religioase. Pe 30 noiembrie, Consiliul Comisarilor Poporului [Sovnarkom], organismul conducător suprem în noul guvern bolşevic, a dezbătut întâi chestiunea confiscării tuturor mânăstirilor ortodoxe ruse dintr-o preocupare că ele formau o bază financiară puternică pentru Biserică. Nu s-a ajuns la nici o decizie specifică. O săptămână mai târziu, un nou decret plasa toate şcolile bisericeşti în administraţia Comisariatului pentru Educaţie.

În ianuarie 1918, separarea Bisericii de stat şi de sistemul şcolar a devenit lege. Aceste acte au provocat curând reacţii negative din partea maselor de credincioşi, inclusiv demonstraţii de stradă şi răscoale. Încă mulţi din guvern continuau să creadă că separarea totală a Bisericii de stat ar putea fi împlinită repede. Prejudecata lor împotriva religiei i-a făcut să adopte măsuri administrative dure pentru a distruge influenţa Bisericii asupra maselor. Scriind mai târziu unui bolşevic de frunte, un oficial explica felul în care gândeau cei care au condus campania anti-religioasă timpurie:

,,Mulţi, necunoscând viaţa şi sentimentele din Rusia, priveau bătălia cu Biserica foarte uşor şi zugrăveau o imagine roză a victoriei asupra ei. Nu am fost de acord, deoarece eram convins că bătălia va fi grea şi acţiunile noastre ar trebui să fie prudente şi metodice. Am arătat comisiei care schiţa decretul [de separare] că vor fi izbucniri ale exceselor religioase şi că va fi vărsare de sânge, dar cuvintele mele au fost întâmpinate cu zâmbete. Evenimentele au arătat că am avut dreptate”[43].

Oamenii bisericeşti conservatori care au dobândit controlul asupra Sinodului bisericesc naţional după Revoluţia din Octombrie priveau de asemenea acţiunile noului regim cu multă teamă. În timp ce ei nu puteau ridica populaţia generală pentru a susţine rezoluţiile lor împotriva bolşevicilor, ei puteau apela la izbucnirea populară generată în momentul în care guvernul a început să exproprieze proprietatea bisericească. Autorităţile au început cu mânăstiri şi biserici sau capele localizate în clădiri guvernamentale, ignorând faptul că acestea adeseori serveau comunităţilor înconjurătoare. Credincioşii au protestat faţă de acţiunile statului, iar Sinodul a răspuns cu propuneri de organizare a credincioşilor în frăţii locale pentru a apăra proprietatea bisericească[44].

Pe 24 august 1918, statul a dejucat împotrivirea ortodoxă, prezentând un proces legal care garanta controlul bisericilor credincioşilor. O parohie se putea forma când un grup de 20 oameni semna o înţelegere cu autorităţile locale, care ar da apoi grupului utilizare liberă a unei clădiri pentru ,,activităţi de cult”. Înţelegerea respectivă oferea o autonomie considerabilă credincioşilor; ei puteau ocârmui parohia atâta timp cât menţineau şi asigurau clădirea încredinţată lor pentru cult. Noi biserici puteau fi construite, cu toate că ele vor deveni proprietate naţională după terminare. Instrucţiunile reiterau faptele că Biserica era complet separată de stat şi că nici un grup religios nu avea statut juridic sub legea sovietică. O prevedere care naţionaliza toate bunurile financiare bisericeşti rămase făcea clerul de mir total dependent de enoriaşi pentru susţinere, în timp ce elimina totodată toate sursele de fonduri independente pentru ierarhie. Deşi aceste instrucţiuni nu puteau fi implementate numaidecât, ele ameninţau să submineze situaţia financiară şi stilul de viaţă al clerului[45].

În 1918, un număr tot mai mic de delegaţi au participat la sesiunile sinodului. Ei au continuat să se prezinte ca autoritatea suverană pentru întreaga Ortodoxie rusă şi priveau noile legi ca pe un atac fizic împotriva Bisericii ca instituţie a poporului rus. Filozofia din spatele separării Bisericii de stat era dincolo de înţelegerea lor. Ei presupuneau că oamenii îi vor forţa pe bolşevici să accepte legăturile tradiţionale dintre Biserică şi stat. Conducătorii bisericeşti exprimau concis o bunăvoinţă de a colabora cu bolşevicii bazată pe formula unei Biserici cu totul libere care era totodată statornicită prin lege ca instituţia religioasă principală din Rusia. În aprilie 1918, Biserica patriarhală abandona această poziţie, optând în schimb pentru neutralitate politică şi unitate internă[46].

Confruntată cu o nouă ordine socială în care valorile Ortodoxiei erau puse sub semnul întrebării, Biserica avea de-a face pentru prima oară cu un guvern care era ostil din punct de vedere ideologic relaţiei tradiţionale din Biserică şi stat şi refuza chiar să se angajeze în dialog cu o organizaţie care răspândea ,,otravă” ideologică poporului rus. În acest context, patriarhul Tihon a devenit un simbol pentru cei din sinod şi din afara lui care căutau să restabilească Biserica Ortodoxă ca Biserică de stat. Sinodul, nădăjduind că mulţimea credincioşilor se vor regrupa în jurul conducătorului Bisericii lor, se temea că patriarhul Tihon va cădea bolnav, va muri, sau va suferi prigoană din partea bolşevicilor.

Ultima ameninţare părea foarte reală după 19 ianuarie 1918, când patriarhul a emis un mesaj anatematisind ,,duşmanii mărturisiţi şi tăinuiţi ai lui Hristos”, pe care el i-a acuzat că semănau ,,mânie, ură şi acuzaţii distrugătoare în loc de dragoste frăţească”. Patriarhul i-a pedepsit aspru pe cei responsabili pentru haosul social din Rusia şi i-a etichetat ,,idioţi … agenţi ai lui satan … proscrişi ai rasei umane”. El le-a poruncit credincioşilor să nu aibă contact cu cei care au fost anatematisiţi şi să se unească pentru a apăra ,,Sfânta Maică Biserica” împotriva atacului. Clericii au fost instruiţi să îndrume oamenii în aceste ,,nevoinţe duhovniceşti”, în pofida suferinţei şi morţii, deoarece ,,noi sunt ferm încredinţaţi că duşmanii Bisericii lui Hristos vor fi ruşinaţi şi împrăştiaţi de puterea crucii lui Hristos”.

Deşi patriarhul Tihon a avut grijă să nu-i menţioneze pe bolşevici cu numele în timp ce condamna doar violenţa împotriva poporului şi proprietăţii bisericeşti, duşmanii noului guvern au clarificat orice ambiguitate din anatema încercând să grupeze sentimentul popular împotriva bolşevicilor[47]. Tensiunile dintre Sinodul bisericesc naţional şi guvern au crescut la începutul lui 1918 şi au escaladat odată cu condamnarea lui Tihon a ,,ruşinosului” tratat de pace de la Brest-Litovsk din 18 martie[48].

Pe 25 ianuarie 1918, Sinodul bisericesc naţional a luat măsuri pentru a-l proteja pe patriarh şi a asigura continuarea sistemului patriarhal permiţându-i să numească câţiva locum tenentes. Aceşti oameni vor sluji, în ordinea vechimii în grad, ca păzitori ai tronului patriarhal dacă i se întâmpla ceva patriarhului. Potrivit memoriilor delegatului la sinod prinţul Trubeţkoi, pe 16 februarie stil nou[49] 1918, sinodul a ţinut o sesiune închisă rară în care s-a hotărât ca toate puterile patriarhatului să treacă către locum tenens senior dacă patriarhul Tihon va deveni incapabil să slujească în poziţia sa.

Nu toţi din Biserică erau de acord cu necesitatea de a elabora măsuri de securitate sau suspectau motivele pentru care guvernul adopta anumite legi. De exemplu, preoţii de mir au primit mai multă libertate sub politica religioasă sovietică, deoarece episcopii nu se mai puteau aştepta ca autorităţile guvernamentale să impună pedepse pentru încălcări ale dreptului canonic. Singura lor pârghie rămăsese puterea de convingere, deoarece guvernul îşi spusese cuvântul clar.

Pe 12 aprilie 1918, redactorul ziarului Săracul (Bednota) a răspuns unei scrisori din partea unui grup de clerici de mir din mediul rural adresată lui Lenin şi Comitetului Executiv Central a toată Rusia. În scrisoare se susţinea că nu toţi clericii erau duşmanii noului stat şi cereau guvernului să-i elibereze de tirania episcopilor care controlau aspectele majore ale vieţilor preoţilor. În răspunsul său, ziarul respingea ideea că semnatarii scrisorii împărtăşeau o identitate proletară, cu toate că a văzut o mare diferenţă între preoţii de la sat şi cei care slujeau în oraşe sau ierarhie. Se remarca apoi separarea Bisericii de stat, punctând: ,,Biserica, cu alte cuvinte, conducerea duhovnicească nu are acum putere politică. Ea nu porunceşte nici unui politician sau soldat să impună rânduielile sale. Puterea duhovnicească este pur şi simplu ceea ce este şi nimic mai mult”[50].

Clericii care ulterior au condus renovaţionismul am îmbrăţişat de bunăvoie aceeaşi poziţie şi au văzut noul guvern într-o lumină pozitivă. Decenii mai târziu, Vvedenski a încercat să rescrie istoria sa personală pretinzând că scopul central al editurii Cugetul Sobornicesc fusese de a crea un adevărat partid politic creştin-socialist. Publicaţiile editurii nu au oferit dovezi pentru astfel de ţeluri politice. Seria de broşuri tipărite în 1918 se concentra pe tema dreptăţii sociale ca parte a ,,marii activităţi religioase ecumenice” şi fericirea pentru omenire.

Patriarhul Tihon îndepărtează Biserica de orice partizanat politic

Începând din august 1918, până şi oamenii Bisericii care erau favorabili faţă de guvernul sovietic au descoperit că raza lor de acţiune politică a fost redusă în mod semnificativ. Bolşevicii au reuşit să conteste vocea politică a Bisericii Ortodoxe sau a conducătorilor ei. La scurtă vreme după emiterea declaraţiei sale în care condamna Tratatul de la Brest-Litovsk[51] care încheia implicarea rusă în primul război mondial, patriarhul Tihon a hotărât să îndepărteze Biserica de politica partizană.

Motivele pentru această schimbare de curs nu sunt clare. Probabil patriarhul spera să protejeze Biserica de represalii pentru declaraţii politice. Autorităţile sovietice tratau cu asprime orice protest organizat împotriva politicilor religioase ale statului etichetându-i pe puţinii clerici implicaţi ca ,,participanţi prompţi la activitate contra-revoluţionară”[52]. De asemenea, patriarhul a văzut că cuvintele sale erau utilizate pentru a instiga însăşi violenţa pe care el o condamna. El putea chiar să fi anticipat războiul civil care se apropia şi a votat pentru neutralitate politică pentru a evita o ruptură în sânul Bisericii de-a lungul liniilor politice.

Biserica a simţit aceleaşi presiuni şi a urmat de bunăvoie conducerea patriarhului Tihon, evitând controversa politică în zonele controlate de sovietici. Aceşti oameni ai Bisericii nădăjduiau că, stând în afara politicii, Biserica ar putea fi o forţă reconciliantă în Rusia. Acest sentiment nu era împărtăşit de clerul din zonele controlate de forţele albe, unde ierarhii seniori precum mitropolitul Antonie Hrapoviţki au luat poziţii anti-sovietice puternice.

Guvernul a rămas suspicios faţă de adevăratele motive ale ,,convertirii” Bisericii la neutralitate. Bolşevicii au respins în mod explicit orice posibilitate de compromis cu ceea ce continuau să eticheteze drept o forţă străină şi ostilă. Declaraţiile solemne ale clerului privind neutralitatea politică nu au limitat atitudinea severă a guvernului faţă de oamenii bisericeşti, însă opoziţia credincioşilor a avut un oarecare impact. În 1918, Sovnarkom a primit multe petiţii de la grupuri de laici în favoarea preoţilor, cerând comutarea sentinţelor la închisoare. Biserica ca un întreg realiza cu repeziciune semnificaţia decretului de separare a Bisericii de stat, şi cerea ca guvernul să stea departe de treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, potrivit literei şi spiritului noii legi.

Măsurile aspre întrebuinţate împotriva clerului la sfârşitul anului 1918 sunt doar în parte explicate de războiul civil crescând pe care bolşevicii îl doreau şi-l încurajau[53]. Acele măsuri au fost rezultatul unui proces, care a scăpat de sub control, de a asigura binele public. Tribunale revoluţionare adeseori găseau preoţi vinovaţi mai degrabă prin asociere decât pe baza dovezilor de crimă. Neutralitatea politică a patriarhului şi, prin extrapolare, a clerului aflat sub conducerea lui era interpretată ca o expresie a sprijinului pentru duşmanii guvernului bolşevic[54]. Estimări ale numărului de clerici ucişi între anii 1918-1921 variază între 1.434 şi 9.000, dintr-o clasă clericală pre-revoluţionară totală de aproximativ 100.000[55].

Poster de propagandă, Petrograd, 1918:

,,Moarte burghezilor şi celor care-i ajută. Trăiască Teroarea Roşie !”

În septembrie 1918, concluzia că patriarhul era un monarhist secret şi Biserica sa o organizaţie contra-revoluţionară potenţială a prins rădăcini ferme, ajutată de o încercare de asasinare a lui Lenin şi de începutul Terorii Roşii[56]. Comitetul Executiv Central a toată Rusia şi-a îndreptat atenţia către Tihon şi, pentru prima oară, a adoptat o rezoluţie de a-i include pe oamenii bisericeşti în categoria forţelor contra-revoluţionare pentru a fi trimişi poliţiei secrete (CEKA) spre pregătire extrajudiciară. Procesele verbale ale acelei întruniri notează următoarele:

,,Tihon a alcătuit, a semnat şi a distribuit foi volante având un caracter contra-revoluţionar clar şi chemând la neascultare faţă de puterea sovietică şi decretele ei. Prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia hotărăşte să-l judece pe patriarhul Tihon înaintea Tribunalului său Revoluţionar pentru acuzaţia de a alcătui şi distribui apeluri incitând populaţia la acte publice contra-revoluţionare”.

Tihon a negat aceste acuzaţii şi altele asemănătoare, pretinzând că el a evitat întotdeauna să judece autoritatea seculară şi a trimis toate plângerile direct la guvern. În comunicările sale cu publicul, el a subliniat doar porunca creştină de a ne iubi unul pe altul. Ignorând aceste tăgăduiri, statul a acţionat în mod decisiv punându-l pe patriarh sub arest la domiciliu şi întrerupând Sinodul Bisericesc Naţional. Oficialii din guvern au început de asemenea arestările în masă ale clericilor ortodocşi, au confiscat mai multe proprietăţi monahale, şi au început o campanie de a discredita sfintele moaşte. Petru Krasikov, şeful nou-formatului Departament al VIII-lea al Comisariatului de Justiţie, cunoscut de asemenea ca Departamentul de Lichidare pentru eradicarea rămăşiţelor religioase din viaţa publică, a susţinut multe din aceste acţiuni. Publicul a reacţionat cu un noian de scrisori şi petiţii în favoarea preoţilor lor nevinovaţi. La sfârşitul lui 1918, bolşevicii înşişi recunoşteau că Biserica avea încă mare sprijin popular şi că religia nu va dispărea atât de repede pe cât se aşteptau ei.

Răspunsul puterii bolşevice

În timpul acestui val de activităţi îndreptate împotriva Bisericii, Lenin a reiterat sprijinul său pentru politica de a nu interfera în nici un fel în treburile interne ale grupurilor religioase. El a interpretat acţiunile lui Tihon de la începutul lui 1918 ca încercări de a provoca guvernul la acţiune împotriva patriarhului personal, iar el nu vroia să facă din Tihon un martir. Pe 19 noiembrie 1918, Lenin a ţinut un discurs la Primul Congres pan-rus al Femeilor Muncitoare şi a avertizat:

,,Noi trebuie să fim deosebit de atenţi în lupta cu prejudecata religioasă; unii oameni provoacă multă pagubă în această luptă ofensând sentimentele religioase. Noi trebuie să întrebuinţăm propaganda şi educaţia. Dând o notă prea tăioasă luptei, noi putem doar să stârnim resentimentul popular; astfel de metode de luptă tind să perpetueze dezbinarea oamenilor de-a lungul liniilor religioase, pe câtă vreme puterea noastră se află în unitate. Sursa cea mai profundă a prejudecăţii religioase este sărăcia şi ignoranţa; şi acesta este răul pe care noi trebuie să-l combatem”[57].

Bolşevicii nu acceptau, şi probabil chiar nu puteau accepta, ideea că credinţa religioasă izvora din orice altceva decât din ,,sărăcie şi ignoranţă”. Aşadar, partidul a respins în mod explicit ,,făurirea lui Dumnezeu” – o încercare a propriilor membri de a dezvolta o ,,religie socialistă a umanităţii”. Conduşi de A.V. Lunaciarski, Leonid Krasin şi Bogdanov (A.A. Malinovski), făuritorii de Dumnezeu bolşevici susţineau că proletariatul va crea o religie netranscendentă, centrată pe pământ, pentru a completa alcătuirea societăţii omeneşti finale. Doar acest grup dinlăuntrul partidului ,,a recunoscut că puterea religiei constă în răspunsul ei la necesităţile psihice ale oamenilor şi a susţinut că o mişcare revoluţionară nu-şi putea permite să le ignore pe acestea”[58].

Pentru cei mai mulţi bolşevici, toate religiile erau deopotrivă false şi, dacă nu erau susţinute de forţe din afară ostile socialismului, aveau să se prăbuşească când vor fi îndepărtate proptelele lor economice. Bolşevicii vroiau libertate pentru toate religiile şi se aşteptau ca oamenii care au o astfel de libertate să respingă de bunăvoie ,,vechile prostii – moralitatea robilor” învăţate de acele religii. Liderii de partid se simţeau constrânşi să lanseze conspiraţii împotriva religiei deoarece continuarea existenţei sale [a religiei] implica, în minţile lor, prezenţa unor forţe exterioare care lucrau prin grupurile religioase organizate pentru a lupta cu noua ordine socialistă.

În timpul războiului civil s-au iscat neînţelegeri între credincioşii religioşi şi oficialii guvernamentali, şi statul a dat înapoi de la impunerea rigidă a decretului de separare a Bisericii de stat. Comisarul regional din Moscova, Emelian Iaroslavski, care ulterior şi-a făcut o reputaţie ca lider de partid pe politica anti-religioasă, a denunţat încălcările decretului de către sovieticii locali într-o scrisoare către Lenin datată 3 decembrie 1918. Organismele guvernamentale locale din provincie ignorau voinţa poporului, şi implementarea politicii faţă de Biserică îndepărta poporul altfel simpatizant al ideilor bolşevice. Şi muncitorii de la oraş au reacţionat în mod similar, aşa cum reiese din noianul de telegrame şi apeluri din 1918-1919 care cereau Sovnarkom să ridice interdicţiile pe slujbe, să anuleze închiderile de biserici, şi să elibereze clericii din închisoare. Opoziţia faţă de politica religioasă a guvernului a devenit mai evidentă la începutul lui 1919 cu apariţia de organizaţii bisericeşti puternic anti-bolşevice în zonele ocupate de forţele albe. La scurt timp după aceea, Biserica Romano-Catolică a protestat faţă de oprimarea Ortodoxiei ruse într-o telegramă către Lenin[59].

Ca răspuns la aceasta, conducerea bolşevică a schimbat tactica sa în ce priveşte chestiunea religioasă în două moduri semnificative. În primul rând, cel de-al VIII-lea Congres de Partid din martie 1919 a făcut un nou angajament faţă de propaganda anti-religioasă şi educaţia ştiinţific-ateistă. Acest angajament era exprimat în articolul 13 al noului program de partid, care promitea să eradicheze ,,prejudecata religioasă” fără ,,a ofensa susceptibilităţile religioase ale credincioşilor, care conduc doar către întărirea fanatismului religios”[60]. Congresul a ignorat sugestiile mai radicale, precum cele de închidere a tuturor bisericilor şi exterminare a clerului. În al doilea rând, bolşevicii au început să curteze aliaţi din grupuri religioase. Ei s-au îndreptat mai întâi către sectanţi, precum comunităţile baptistă şi credincioşii de rit vechi[61], sperând să găsească simpatie pro-revoluţionară printre ele. În eforturile sale de a crea o relaţie care să funcţioneze, guvernul a permis chiar excepţii pe temeiuri religioase pentru membrii sectelor pacifiste în mod tradiţional.

Mai târziu în acel an, comuniştii au început să clădească primele lor punţi cu credincioşii ortodocşi. În Penza, arhiepiscopul depus Vladimir Putiata s-a folosit de denunţarea politică a opozanţilor săi religioşi pentru a înfiinţa o Biserică Liberă a Poporului separatistă. De asemenea, guvernul a oferit sprijin pentru un grup cunoscut sub numele de Comitetul Executiv al Clerului, fondat în Petrograd de laicul Filippov. Alegerea numelui singură era semnificativă, de vreme ce bolşevicii înfiinţau comitete executive în ţară pentru a implementa şi monitoriza politica guvernamentală. Comitetul a luat naştere în Moscova când grupuri sectante variate s-au adunat laolaltă sub numele de Sovietul Unit al Societăţilor şi Grupurilor Religioase. Cu încurajarea poliţiei secrete, Fillipov şi alţii au lansat ideea reorganizării Sovietului Unit într-un Comitet care va include reprezentare ortodoxă şi astfel va forma un bloc cu sectanţii pentru a promova sentimentul pro-sovietic în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse. După ce patriarhul Tihon a refuzat să binecuvânteze participarea ortodoxă la Comitet, guvernul a lichidat grupul în decembrie 1920 şi l-a arestat pe Filippov sub acuzaţia că el a întrebuinţat greşit venitul de la fabricile de lumânări.

Astfel de incidente ilustrează libertatea poliţiei secrete de a crea şi abandona noi căi pentru a trata cu grupurile religioase în timpul războiului civil. În decembrie 1920, CEKA a etichetat ambele încercări drept un ,,fiasco”. Putiata a fost pedepsit pentru că a ezitat în loialitatea sa faţă de statul sovietic şi a avut o slăbiciune de caracter care a blocat abilitatea sa ,,de a da Bisericii o lovitură care o va mutila”. Acelaşi raport spunea: ,,Comitetul Executiv al Clerului a luat o direcţie greşită şi a început să adapteze Biserica Ortodoxă la noile condiţii şi vremuri; din acest motiv noi l-am distrus”[62].

Activităţile viitorilor lideri renovaţionişti în 1919 erau compatibile cu această tendinţă a oamenilor bisericeşti de a căuta, dar de a nu primi sprijin guvernamental direct pentru propunerile lor de reformă. În iulie şi august 1919, un preot din Petrograd pe nume Vladimir Krasniţki a scris Comisariatului de Justiţie susţinând că puterea sovietică trebuia să înţeleagă şi să întrebuinţeze Biserica Ortodoxă pentru a-şi atinge ţelurile revoluţiei socialiste. El a numit decretul de separare contra-productiv în această privinţă şi a sugerat o metodă alternativă pentru clădirea unei noi societăţi proletare în Rusia printr-o reformă condusă de guvern a parohiilor ortodoxe. El a susţinut de asemenea că celor din clerul ortodox care simpatizau cu guvernul ar trebui să li se permită să slujească în Armata Roşie.

Sprijinul vădit al lui Krasniţki pentru guvernul sovietic şi dorinţa de a ajuta la clădirea unei societăţi socialiste l-a adus în atenţia lui Krasikov în 1919, cu 3 ani mai înainte ca preotul să devină foarte cunoscut la nivel naţional ca liderul renovaţionist care a pledat cu cea mai mare convingere pentru legături apropiate între Biserică şi statul sovietic. Deja cunoscut în eparhia de Petrograd, tânărul preot slujea ca conferenţiar în Armata Roşie şi devenise plenipotenţiarul oraşului pentru departamentul lui Krasikov în Comisariatul de Justiţie la sfârşitul lui 1919. Vvedenski a pretins mai târziu că el era un oaspete frecvent la sediul partidului din Petrograd exact în acelaşi timp şi că a avut o conversaţie lungă cu Grigorie Zinoviev, secretarul partidului în oraş şi membru al Politburo. La oferta lui Vvedenski a unui concordat între guvern şi o Biserică Ortodoxă reformată, Zinoviev ar fi răspuns: ,,Aceasta este cu neputinţă în acest moment, dar nu o pot exclude în viitor … Dacă sunteţi capabil să organizaţi ceva de-a lungul acestor linii, cred că noi vă vom susţine”[63]. Statul dorea încă să păstreze distanţa de religie.

Noi confruntări între Biserică şi stat

În 1920 şi prima jumătate a anului 1921 au apărut câteva schimbări în relaţiile Biserică-stat. Guvernul sovietic devenea mai puternic, dar războiul civil bântuia încă. Cel de-al IX-lea Congres al Partidului a reiterat faptul că atacurile asupra clerului şi parohiilor sunt neînţelepte. Atât Sovnarkom, cât şi Comitetul Executiv Central a toată Rusia continuau să primească multe plângeri împotriva funcţionarilor locali, care continuau să închidă biserici şi mânăstiri şi să deschidă racle cu sfinte moaşte. Biserica, ca instituţie, resimţea confruntarea cu astfel de acţiuni şi cu situaţia socială generală. Potrivit unui ofiţer britanic care i-a luat un interviu patriarhului în primăvara anului 1920, Tihon se plângea de o lipsă a periodicelor bisericeşti, o interzicere a sinoadelor ecleziastice, şi dependenţa financiară totală a clerului de enoriaşii lor. El nota de asemenea o lipsă a candidaţilor la preoţie din cauza închiderii tuturor seminarelor[64]. Mai târziu în acel an, Tihon s-a luptat cu un nou grup schismatic din oraşul Ţariţin condus de Iliodor Trufanov, auto-proclamatul patriarh rus şi capul unei noi biserici[65]. Încă mai tulburător pentru Tihon, fără îndoială, erau cazurile de împotrivire la nivel de parohie faţă de autoritatea sa.

Conducătorii bisericeşti la nivel naţional acţionau pentru a face faţă acestor ameninţări la adresa autorităţii bisericeşti. Pe 18 mai 1920, patriarhul şi Sfântul Sinod a dat permisiunea episcopilor eparhiali de a decide toate chestiunile bisericeşti locale în caz că ei se vor trezi separaţi de centru. Pe 18 septembrie, NKVD a răspuns cu o circulară care-i instruia pe funcţionarii locali să lichideze toate consiliile administrative eparhiale locale deoarece ele erau ilegale conform decretului de separare[66]. Două luni mai târziu, autorităţile bisericeşti centrale au adoptat o nouă rezoluţie privind eparhiile care se auto-guvernează în cazurile absenţei unui centru canonic sau imposibilităţii legăturii cu el. Episcopii locali erau instruiţi să lucreze cu conducătorii eparhiali învecinaţi sau să conducă singuri dacă este necesar. Ierarhii ar putea împărţi eparhiile lor în unităţi mai mici conduse de episcopi sufragani dacă o întrerupere a comunicării cu centrul devenea prelungită sau permanentă. Astfel de adaptări locale trebuiau să ia sfârşit când era restabilit contactul cu autorităţile ecleziastice centrale.

Guvernul nu a fost imun faţă de răspunsul poporului la acţiunile sale pe scena religioasă. Din august până în noiembrie 1920, Sovnarkom a primit numeroase petiţii semnate de mii de credincioşi care cereau ca patriarhul Tihon să fie eliberat din arestul la domiciliu. Pentru masele de credincioşi, arestarea lui era legată direct de împotrivirea sa faţă de confiscarea sfintelor moaşte şi închiderea mânăstirilor, îndeosebi a Mânăstirii Sfânta Treime întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej. Reputaţia patriarhului ca mucenic pentru credinţa ortodoxă a crescut. Cu toate acestea, Comisariatul pentru Justiţie a lansat propuneri de a-l judeca pentru fapte contra-revoluţionare presupuse înaintea Comitetului Central, Sovnarkom, şi Comitetului Executiv Central a toată Rusia. Liderii bolşevici au avut păreri împărţite în ce priveşte înţelepciunea unei astfel de hotărâri; în cele din urmă, ei au decis să-l elibereze din arest, dar să-i limiteze mişcările în şi în afara Moscovei. CEKA a primit responsabilitatea de a-i urmări orice mişcare, o sarcină pe care a avut-o până la moartea sa în 1925.

Această decizie i-a mulţumit pe liderii poliţiei secrete, care au făcut presiuni pentru controlul exclusiv asupra politicii bisericeşti. În raportul său din 4 decembrie 1920, un şef al departamentului CEKA, T.P. Samsonov, îl informa pe Dzerjinski despre progresul făcut. Samsonov era de acord că religia şi comunismul se excludeau reciproc şi că distrugerea religiei era o sarcină dată exclusiv CEKA. El a raportat că încercările anterioare de a ,,distruge religia din centru, utilizând oameni care deţin cele mai înalte poziţii în ierarhia bisericească”, precum Putiata şi Trufanov, s-au dovedit a fi lipsite de succes. Apoi, Samsonov scria despre noua punct central al acestei operaţiuni:

,,Clericii de parohie, mai mici în rang, tineri – cel puţin o mică parte din ei – sunt absolut progresişti, reformişti, şi chiar revoluţionari în înclinaţia lor faţă de reconstruirea Bisericii. Luând aceasta în calcul, departamentul secret al CEKA şi-a concentrat recent toată atenţia sa asupra maselor de clerici în planurile sale pentru dezintegrarea Bisericii. Doar prin acest grup noi vom fi capabili în sfârşit, printr-un efort prelungit şi o muncă laborioasă, să distrugem şi să dezintegrăm Biserica. Noi am văzut deja unele succese în această zonă, cu toate că nu tocmai pe scară largă. Această cale este mai de încredere deoarece lupii bisericeşti bătrâni – precum Tihon, Vladimir Putiata, şi alţii – pot acţiona în folosul nostru doar în măsura în care ei trebuie să-şi salveze propriile piei. În inimile lor ei văd şi fac în chip diferit, pe când clerul inferior, eliberat din ghearele lupilor bisericeşti mari, lucrează uneori cu sinceritate totală pentru noi şi cu noi. Pe lângă aceasta, lucrând direct cu masele de credincioşi, clerul inferior care împlineşte linia noastră va corupe de asemenea credincioşii. Şi acesta este scopul nostru”.

Samsonov încheia raportul său susţinând expansiunea operaţiunilor CEKA pentru a include distrugerea tuturor grupurilor religioase din Republică Rusă. Comentariile scrise de mână de Dzerjinski respingeau această sugestie ca ,,periculoasă”[67].

În pofida operaţiunilor poliţiei secrete precum cea a lui Samsonov, Biserica şi statul rămâneau într-un şah mat când s-a sfârşit războiul civil în 1921. Biserica Ortodoxă Rusă a rămas puternică chiar după expulzarea sa din arena politică. Bolşevicii trebuiau să trateze încă cu grijă cu o instituţie religioasă care deţinea sprijinul puternic, şi posibil în creştere, al poporului. Un oficial al Departamentului de Stat al SUA care urmărea evenimentele din Rusia sovietică de la acea vreme chiar a raportat semne de renaştere religioasă[68]. Informaţiile care circulau înăuntrul partidului reflectau de asemenea îngrijorare faţă de această evoluţie a situaţiei. În primăvara acelui an, Lenin i-a trimis o telegramă lui Molotov şi i-a ordonat să oprească toate acţiunile împotriva Bisericii care îi îndepărtau pe oameni de guvern; iar în toamnă, el a ordonat eliberarea lui Boiarski după arestul, condamnarea şi sentinţa la un an de muncă silnică de către poliţia secretă. Unii oficiali din partid de rang înalt au început să caute în mod independent căi pentru a instala lideri mai flexibili în poziţii de autoritate în ierarhia ortodoxă.

Un incident revelator i-a implicat pe Lenin, Lunaciarski, Dzerjinski, şi episcopul Putiata. Pe 6 aprilie 1921, Lunaciarski îi scria lui Dzerjinski despre mitropolitul Serghie Stragorodski, care fusese arestat şi se afla în închisoarea Butirkii. Lunaciarrski îi sugera că Serghie ar putea fi folositor în ,,misiunea” Putiata din Kazan, ale cărei detalii nu erau date. Dzerjinski a expediat această scrisoare unuia din subordonaţii săi, M.Ia. Laţis, pentru a face comentarii; acesta a combătut ideea ca fiind ,,entuziasmul recurent al făuritorilor de Dumnezeu” şi a respins caracterul potrivit al lui Serghie pentru misiune. Atunci Dzerjinski i-a trimis o notă lui Laţis cerându-i să scrie un raport la scrisoarea lui Lunaciarski pentru Lenin, adăugând:

,,În opinia mea, Biserica se dezintegrează. Noi trebuie să ajutăm acest proces, dar cu nici un chip să nu permitem Bisericii să se regenereze şi să ia o formă reînnoită. Prin urmare, CEKA şi nimeni altcineva ar trebui să conducă politica guvernului către dezintegrarea Bisericii. Relaţiile oficiale sau neoficiale dintre partid şi preoţi nu sunt permise. Interesul partidului este în comunism şi nu în religie. Doar CEKA poate manevra către scopul unic al dezintegrării în rândul preoţilor. Orice legătură de orice fel prin alte agenţii cu preoţii aruncă o umbră asupra partidului. Aceasta este o chestiune foarte primejdioasă pe care doar specialiştii noştri vor fi capabili să o trateze”[69].

Acest răspuns nu l-a mulţumit pe Lunaciarski. Într-o telegramă din 9 mai 1921, el i-a cerut lui Lenin să se întâlnească scurt cu Putiata. Lenin a refuzat să-l primească pe arhiepiscop şi i-a cerut lui Lunaciarski să-i dea un raport scris despre caz[70]. Lunaciarski i-a răspuns repede. El i-a explicat că Petru Krasikov începuse să lucreze cu Putiata cu intenţia de a explora utilizări posibile ale duşmăniei bisericeşti interne începută de arhiepiscop. Lunaciarski a devenit implicat şi a comunicat direct cu Putiata într-o vreme când mitropolitul Serghie era în închisoare.

,,Arhiepiscopul Vladimir [Putiata] a explicat că [Serghie] era gata să se mute de partea aşa-numitei ,,Biserici sovietice”, adică a clerului care sprijinea în mod hotărât şi vehement regimul actual şi să conducă bătălia cu patriarhul. Arhiepiscopul Vladimir insista că dacă Serghie ar fi liber, el va dobândi un ajutor extrem de puternic în sarcina de a distruge Biserica oficială”.

La început Lunaciarski nu a vrut să se amestece, dar a fost convins de un coleg de-al lui Krasikov că mitropolitul Serghie s-ar alătura cu adevărat clerului ,,de stânga”. După ce a fost eliberat, Serghie a preluat cazul pentru a-l reaşeza pe Putiata în fosta sa poziţie bisericească, din care el fusese izgonit pentru ,,bolşevism ecleziastic”. Tihon a deturnat această mişcare a lui Serghie insistând pentru un vot al tuturor episcopilor ortodocşi asupra chestiunii. Atunci Putiata a sugerat o nouă strategie prin care el va deveni conducătorul unei noi Biserici Ortodoxe sovietice în Kazan. El a cerut sprijin pentru vederile sale de la mulţi alţi episcopi.

Lunaciarski a considerat că o întâlnire între Lenin şi arhiepiscopul Vladimir Putiata ar fi de mare însemnătate. Argumentul său pentru o astfel de întâlnire prevestea rolul pe care preoţii roşii vor ajunge să-l joace în Uniunea Sovietică.

,,De fapt, noi stăm în faţa unei imagini extraordinar de semnificativă. Un număr considerabil de clerici, simţind fără îndoială stabilitatea regimului sovietic, vor să se împace cu el. Desigur, această Ortodoxie reînnoită cu dublură socialist-creştină nu este deloc de dorit şi, în final, noi nu vom avea nevoie de ea cu siguranţă. Ea va fi eliminată şi va dispărea. Dar ea se împotriveşte în mod activ patriarhului reacţionar şi susţinătorilor lui şi luptă în mod direct cu preoţia oficială. Ca atare, ea poate avea rolul ei deoarece se bizuie mai cu seamă pe masele de ţărani, clasa negustorilor retrograzi, partea mai înapoiată a proletariatului, pentru care un astfel de centru temporar al unităţii clerului este o mare schimbare către stânga a celei [unităţii] pe care ei o găsesc încă în Biserica Ortodoxă reacţionară. … Este evident pentru oricine, desigur, că noi nu putem să susţinem activitatea Ortodoxiei sovietice. Ar putea fi, totuşi, pe deplin avantajos să-i acordăm ajutorul în secret, ca să spunem aşa, şi să creăm aici în sfera religioasă câteva etape de tranziţie pentru masele de ţărani, care în general trebuie să facă compromisuri”[71].

În mod evident, în cercurile guvernamentale creştea presiunea de a pune capăt stării de şah mat cu Biserica Ortodoxă. Foametea care a început în 1921 a fost evenimentul critic prin intermediul căruia se putea acţiona decisiv. În acea vară, patriarhul Tihon şi episcopii săi căutau căi pentru a implica Biserica în uşurarea foametei. Ei au organizat colecte speciale pentru victimele foametei şi au cerut Comitetului Executiv Central a toată Rusia permisiunea de a alcătui un comitet bisericesc pentru a coordona eforturile lor. Patriarhul Tihon a cerut ajutor şi altor naţiuni pentru foametea din ţara sa. Comitetul Executiv Central a început să se gândească la alte căi de a rezolva atât foametea, cât şi problemele bisericeşti. Funcţionarii săi afirmau că dacă toate bunurile bisericeşti ar fi fost confiscate şi vândute în străinătate, câştigurile ar putea hrăni cu uşurinţă pe toţi cei înfometaţi[72].

Acţiunile patriarhului de la sfârşitul anului 1920 sugerează că el devenise conştient de posibilitatea crescândă de confruntare a Bisericii cu statul. Pe 17 noiembrie, el a emis un decret care interzicea inovaţiile în practica liturgică bisericească. Unii episcopi şi clerici de parohie au simţit că Sinodul Bisericesc Naţional din 1917-1918 fusese dizolvat înainte de a-şi termina lucrarea. Ei începeau să urmărească propriile reforme, incluzând utilizarea muzicii populare şi rusa vernaculară în părţi ale slujbelor bisericeşti. Patriarhul Tihon a poruncit ca liturghia să fie săvârşită exact aşa cum scria în cărţile de cult pentru a păstra ,,frumuseţea dumnezeiască” a ei şi ,,credincioşia apostolică”. Mitropolitul Veniamin de Petrograd a sprijinit astfel de inovaţii în propria catedrală, deşi el s-a oprit când a fost înştiinţat de patriarh. Cei care au continuat practicile interzise au fost pedepsiţi. Egorov, la această vreme arhipreot, a fost îndepărtat din parohia sa şi a fost silit să folosească o sală publică pentru slujbele sale de rugăciune[73]. La sfârşitul anului 1921, patriarhul a scris episcopilor Antonin Granovski şi Victor de Tomsk interzicându-le să săvârşească liturghia cu inovaţii neaprobate. Acţiunile lui Tihon i-au entuziasmat pe opozanţii săi din sânul Bisericii. Clerul înclinat către reformă s-a înstrăinat de politica patriarhului de a păstra unitatea ortodoxă.

În acest răstimp, teama guvernului de contra-revoluţie creştea odată cu foametea. Troţki a scris un set de ,,teze” care au fost distribuite către oficialii guvernamentali sovietici de rang înalt la sfârşitul lui august 1921. El conchidea că foametea era văzută de duşmanii internaţionali ai Rusiei ca un mijloc de a ataca puterea sovietică. Potrivit lui Troţki, gărzile albe emigrate plănuiau să folosească această catastrofă ca pretext pentru a pune la cale noi atacuri conduse de generalul alb Wrangel şi a provoca o nouă intervenţie internaţională în Rusia. În plus, duşmanii statului sovietic sperau ,,să creeze o organizaţie contra-revoluţionară în Rusia sub stindardul reducerii foametei” în timp ce săvârşeau în realitate acte teroriste împotriva guvernului sovietic[74].

Deşi Troţki nu a menţionat Biserica Ortodoxă Rusă în tezele sale, activitatea bisericească din toamna lui 1921 stârnea fără îndoială suspiciunile sale. Se zvonea că împuternicitul american din Riga al ţăranilor din provinciile ruse centrale organiza protecţia şi restaurarea Bisericii Ortodoxe Ruse şi lupta împotriva propagandei anti-religioase. Clerul local şi învăţătorii necomunişti îi susţineau pe ţărani în această exprimare a rezistenţei culturale faţă de stat. CEKA supraveghea cu atenţie situaţia şi încerca să transfere preoţii suspectaţi, dar evita măsurile mai autoritare de teama unei derapări publice.

Aproximativ în acelaşi timp, ambasadorul SUA la Roma raporta o renaştere religioasă în Rusia sovietică, îndeosebi în oraşe. El scria: ,,Autorităţile bolşevice devin cu adevărat alarmate de procesiunile [religioase] pe care ei se simt neputincioşi să le împiedice”. El vorbea de asemenea despre libertatea sporită a mişcării pentru patriarh şi Sinodul său şi nota posibile negocieri viitoare între Bisericile Ortodoxă Rusă şi cea Romano-Catolică[75]. În plus, un sinod al clerului emigrat – numit Sinodul Karlovtsy deoarece el se întrunea în oraşul Sremski Karlovtsy din Iugoslavia – a fost convocat la sfârşitul anului 1921 şi a adoptat declaraţii anti-sovietice, inclusiv una referitoare la ,,mâna osoasă a foametei” ca instrument al lui Dumnezeu pentru distrugerea puterii conducătorilor atei ai Rusiei. Lipsa de dorinţă a patriarhului Tihon de a condamna şi de a rupe orice legături cu acel grup nu a făcut nimic pentru a îmbunătăţi poziţia sa faţă de guvernul sovietic, care era deja nemulţumit de ceea ce percepuse drept cantităţi patetic de mici donate de Biserică pentru uşurarea foametei[76].

Zarurile erau aruncate pentru ca statul să pună capăt stării de şah mat cu Biserica Ortodoxă. Bolşevicii au adoptat politica lor faţă de religie, ca în multe alte domenii, după ce s-au confruntat cu provocările practice ale guvernării. Relaţiile lor cu patriarhul şi alţi episcopi conservatori i-au împins către acomodarea cu aşa-numiţii ortodocşi sovietici în timpul primilor 4 ani după Revoluţia din octombrie. În mod asemănător, cei care nădăjduiau să reformeze Biserica au găsit adaptarea la noul sistem politic încă mai atrăgătoare pe măsură ce se deteriorau propriile relaţii cu ierarhia ortodoxă. Cu toate acestea, trebuie să evităm a crede că motivele fiecăruia dintre reformatorii bisericeşti sau bolşevici au fost pur oportuniste sau manipulatoare. Ei împărtăşeau o perspectivă asupra lucrurilor întemeiată pe convingerea socialistă că ar putea fi alcătuită o societate mai bună, mai dreaptă. La început, cei mai mulţi membri de partid ignorau că ei ar putea să nu fie de acord cu reformatorii bisericeşti asupra chestiunii importante a cum ar trebui să modeleze credinţa religioasă acea societate.

* * *

Renovaţionismul a apărut când Revoluţia din 1905 a descătuşat forţele pentru reforma în sânul Bisericii Ortodoxe. Sprijinul pentru o schimbare semnificativă a crescut din Marile Reforme din anii 1860-1880, ca şi dezbinările din sânul clerului cu privire la calea pe care ar trebui s-o urmeze reforma. Ruptura dintre clerul monahal şi cel parohial a devenit mai vădită în programele lor respective de restructurare ecleziastică. Episcopii doreau o ocârmuire directă prin sinoadele regulate pe care le controlau, în timp ce preoţii de mir vroiau să-şi spună cuvântul în chestiunile bisericeşti, drept care credeau că le fusese negat multă vreme. Unii căutau să clădească pe tradiţiile liberalismului clerical combinând făţiş religia şi politica. Ei împărtăşeau o convingere că Biserica Ortodoxă Rusă trebuie să se schimbe sau va deveni irelevantă în condiţiile Rusiei revoluţionare.

Înainte de 1917, renovaţionismul cuprindea o varietate de programe – de la programe reformiste moderate la unele radical de revoluţionare – de schimbare politică, religioasă şi culturală în Biserica Rusă. Unii susţinători ai reformei vroiau pur şi simplu schimbare liturgică, precum utilizarea rusei vernaculare în ritualul ortodox sau ca citirea porţiunilor liturghiei rostite în şoaptă să fie făcută cu voce tare. Alţii îndemnau la restructurare administrativă pentru a da clerului inferior şi laicilor o voce mai puternică în luarea de decizii ecleziastice. Oamenii bisericeşti mai revoluţionari făceau presiuni pentru reforme canonice majore care includeau acceptarea socialismului, acordarea unui rol mai mare laicilor în slujbele religioase, şi ridicarea interdicţiilor vechi de veacuri cu privire la episcopii căsătoriţi şi recăsătorirea clerului de mir. Aceste agende de reformă cu totul diferite au avut surse variate: nemulţumirea clericilor privind status-quo-ul lor, dorinţa laicilor de autonomie parohială, şi percepţia că ideile seculare au luat locul celor religioase în multe părţi ale Bisericii.

În era imperială târzie, evaluarea critică a renovaţionismului legată de viitorul Bisericii a găsit puţin sprijin printre credincioşii ortodocşi care erau în cea mai mare parte ţărani şi slab educaţi. Din perspectiva maselor de credincioşi, Biserica Ortodoxă Rusă era o organizaţie enormă care pătrundea în orice aspect al vieţii culturale ruse. Ea număra peste 100 milioane credincioşi din cei 170 milioane de locuitori ai imperiului. Organizată în 67 eparhii conduse de 100 episcopi, credincioşii ortodocşi erau deserviţi de 40.000 biserici parohiale cu 50.000 preoţi, fără a mai menţiona mai mult de 1.000 mânăstiri şi 90.000 monahi. Legăturile dintre Biserica instituţională şi guvern erau puternice, aşa cum demonstrau cele aproape 63 milioane ruble în subvenţii către Biserică şi şcolile ei furnizate de stat doar în 1916. O presă ecleziastică răsunătoare ajungea la cei educaţi în aproape fiecare eparhie cu publicaţii săptămânale sau bilunare pe lângă numeroase cărţi, broşuri, pamflete şi alte lucrări[77]. Fără îndoială, presa bisericească comenta în mod frecvent problemele serioase cu care se confrunta Biserica instituţională. Însă, chiar cei mai critici împărtăşeau prezumţia că nouă veacuri de tradiţie ortodoxă rusă vor continua.

Revoluţiile din 1917 şi războiul civil care a urmat au încurajat mişcarea pentru reformă bisericească şi au pus baza pentru revoluţie în Biserică în 1922. Adversarii schimbării s-au ţinut tare de putere în sânul Bisericii aproape 5 ani după Revoluţia bolşevică. Conducătorii episcopali au respins în cea mai mare parte apelurile de reformă fundamentală, dar o minoritate hotărâtă a clerului şi laicilor educaţi a continuat să adopte schimbarea, sperând să transforme Ortodoxia. Câtă vreme noii conducători ai ţării au fost preocupaţi să-şi consolideze puterea politică, ei au dat puţină atenţie chestiunilor religioase şi au lăsat controlul asupra unor astfel de treburi în mâinile poliţiei secrete.

Când climatul politic s-a schimbat la sfârşitul anului 1921, preoţii roşii şi bolşevicii au început să descopere cauza comună în promovarea revoluţiei bisericeşti. Revoluţionarii din sânul clerului de mir înţelegeau că aveau nevoie de sprijin politic pentru efortul lor de a vitaliza creştinismul ortodox şi a aduce sănătate duhovnicească naţiunii. Noii lideri bolşevici ai Rusiei îi puteau îndepărta pe episcopii care stăteau între preoţii roşii şi aceste ţeluri. În ce-i priveşte, bolşevicii au calculat greşit puterea forţelor istorice care promiteau să anihileze repede ,,superstiţia” religioasă. Supraestimând tăria poziţiei lor, liderii de partid căutau noi aliaţi chiar în sânul Bisericii.

* * *

Abandonat după Revoluţiile din 1905 şi 1917, renovaţionismul a renăscut din nou în timpul foametei din 1921-1922. Câteva tulburări majore în 1921 – răscoala marinarilor din Kronstadt, mişcarea verde din Tambov, banditismul din ţară, şi apariţia facţiunii opoziţiei muncitorilor în sânul partidului – i-au făcut pe bolşevici să se teamă de posibile revolte din alte surse chiar dacă ei erau pe punctul de a câştiga războiul civil. Nefiind străini de tacticile conspirative, liderii noului guvern sovietic erau convinşi că ierarhia ortodoxă, de asemenea, clocea o conspiraţie contra-revoluţionară legată de foametea de-a lungul Volgăi la sfârşitul anului 1921.

Oficialii de stat nu mai puteau accepta starea de şah mat cu Biserica Ortodoxă Rusă, care era ameninţătoare din punct de vedere politic şi independentă. Ei au răspuns la primejdia pe care o percepeau născocind o nouă politică care susţinea în secret revolta clerului loial puterii sovietice chiar dacă afirma public separarea Bisericii de stat. Renovaţionismul nu numai că a renăscut, dar a şi prosperat în noile împrejurări politice. Liderii mişcării au înclinat către sprijinul guvernului, în timp ce de asemenea lucrau independent ca să adune resursele necesare pentru a susţine viziunea pe care o aveau asupra creştinismului ortodox în Rusia sovietică. Succesul reformei depindea acum atât de împlinirea obligaţiilor faţă de stat, cât şi de convingerea altor credincioşi să îmbrăţişeze o restructurare a Bisericii Ruse.

La începutul anului 1922, liderii guvernului în frunte cu Leon Troţki au sugerat noi roluri pentru oamenii bisericeşti loiali statului, şi totodată preoţii roşii au ales să-şi asume acele roluri deoarece ei credeau că ştiu cum să folosească în avantajul lor interesul crescând al statului pentru treburile bisericeşti interne. Urmând scenariul bolşevic, reformatorii bisericeşti susţineau planul guvernului de a întrebuinţa obiectele de valoare bisericeşti pentru reducerea foametei şi îi atacau pe conducătorii bisericeşti, precum patriarhul Tihon, care se opuneau acestui plan.

Confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti

La începutul anului 1922, foametea se contura ca cea mai mare ameninţare pentru conducerea sovietică. Peste 23 milioane de oameni sufereau de foame, şi unii preziceau că numărul va creşte la 50 milioane[78]. Pe 2 ianuarie, prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia a hotărât să vândă obiectele de valoare din biserici şi mânăstiri pentru a cumpăra mâncare, dar a oprit brusc luarea cu forţa a întregii proprietăţi bisericeşti[79]. Un astfel de pas radical părea nenecesar în lumina unei noi înţelegeri între patriarh şi oficialii de stat care îi permiteau lui Tihon să emită apeluri directe către populaţia rusă pentru a-i ajuta pe cei înfometaţi. Şi alţi episcopi au primit permisiunea de a se implica activ în colecte pentru acelaşi scop.

Procesul prin care banii şi lucrurile donate aveau să treacă la Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei a fost publicat într-o instrucţiune specială aprobată de acel organism. Donaţiile aveau să fie aduse la biserici duminica şi în sărbători, când membrii consiliului parohial le vor colecta în timpul liturghiei. Aceste colecte aveau să fie precedate de citirea apelului patriarhului şi de rugăciuni speciale. Alte activităţi pentru strângerea de fonduri, precum procesiuni la casele credincioşilor sau prelegeri susţinute de biserică erau interzise[80].

Donaţiile Bisericii pentru reducerea foametei au avut loc potrivit cu instrucţiunile date, cu toate că zvonuri ale activităţii anti-sovietice ale conducătorilor bisericeşti emigraţi au aruncat o umbră asupra relaţiilor îmbunătăţite dintre Biserică şi stat. Autorităţile guvernamentale l-au întrebat pe patriarh de mai multe ori despre legăturile sale cu Biserica din diaspora, dar nu au dat nici un indiciu că se vor năpusti asupra lui şi a susţinătorilor lui cât de curând. La începutul lui februarie, ambele părţi au căzut de acord că erau insuficiente colectele bisericeşti voluntare. Patriarhul Tihon şi sinodul său au primit aprobarea statului pentru un nou apel, datat 11 februarie, care dădea clericilor şi consiliilor parohiale permisiunea de a contribui cu obiecte de valoare din parohie pentru reducerea foametei, dacă enoriaşii erau de acord şi obiectele nu aveau uz liturgic.

Pe 12 şi 15 februarie, ziarul guvernului Izvestiia a publicat declaraţii ale patriarhului şi arhipreotului Ţvetkov, reprezentantul patriarhal în Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei, autorizând donarea de împodobiri ale icoanelor, obiecte vechi sau îndepărtate, brăţări, medalioane şi chiar veşminte cu pietre sau metale preţioase care ar putea fi recuperate de pe ele. În multe locuri, oficialii locali însărcinaţi cu reducerea foametei au încredinţat cu totul activitatea de colectare a acestor obiecte de valoare consiliilor parohiale.

Permisiunea acordată organizaţiilor religioase de a lua o iniţiativă atât de mare nu a fost bine văzută de unii bolşevici de frunte, care făceau presiuni pentru o campanie în forţă de a confisca toate obiectele de valoare bisericeşti. Troţki în mod special se opunea oricărui curs al lucrurilor care ar putea reîntări autoritatea bisericească în populaţie. Într-o telegramă strict secretă către Politburo din 12 ianuarie[81], el milita pentru accelerarea confiscării bogăţiei monahale. Chiar înainte de a fi publicat apelul patriarhului Tihon din februarie, Troţki a scris o notă către şefii departamentului de reducere a foametei şi i-a instruit să pregătească numaidecât o rezoluţie pentru prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia privind procedura de confiscare şi evaluare a obiectelor de valoare bisericeşti[82]. În presa sovietică au apărut petiţii de la grupuri de cetăţeni şi credincioşi, în parte înscenate de partid, în sprijinul confiscărilor. Ziarul partidului Pravda a publicat un articol în care deplângea opoziţia patriarhului şi a adepţilor lui faţă de reducerea foametei şi susţinea că doar o revoluţie bisericească ar ajuta clerul de la sate care vroia să dea comorile bisericeşti către fondurile pentru foamete, dar se temea de patriarh.

Îndrumaţi de memoriul lui Troţki, Comitetul Executiv Central a toată Rusia şi Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei au elaborat planuri detaliate pentru rechiziţionarea obiectelor de valoare bisericeşti fără a solicita vreo informaţie de la reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia a adoptat o rezoluţie în 6 puncte pe 16 februarie, cu toate că ea a fost datată o săptămână mai târziu în versiunea publicată în final în Izvestiia pe 28 februarie. Primul punct spunea:

,,În decurs de o lună de zile … noi ordonăm sovietelor locale să confişte numaidecât toate obiectele de valoare făcute din aur, argint şi pietre preţioase aflate în proprietatea bisericii utilizate de credincioşi. Doar obiectele care nu ating în mod material interesele cultului însuşi trebuie să fie confiscate. Aceste obiecte trebuie să fie date Comisariatului pentru Finanţe în contul Comisiei de Stat pentru Reducerea Foametei”.

Prezidiul a stabilit de asemenea comisiile provinciale care să-şi asume această sarcină şi a emis măsuri pentru a asigura publicul că obiectele de valoare vor fi utilizate exclusiv pentru reducerea foametei[83].

Această decizie unilaterală nu a plăcut conducătorilor Bisericii Ortodoxe deoarece ea încălca înţelegerea lor. Pe 25 februarie, patriarhul Tihon a trimis o scrisoare de protest către preşedintele Comitetului Executiv Central a toată Rusia, Mihail Kalinin. Patriarhul făcea bilanţul colaborării Bisericii în reducerea foametei, remarca ezitarea statului de a accepta ajutorul Bisericii, şi se plângea că deciziile Comitetului Executiv Central a toată Rusia au făcut situaţia sa ,,ambiguă”. El se temea că credincioşii de rând îl vor considera ,,un soi de înşelător sau provocator” deoarece decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia ,,ne-a implicat în pofta pentru aur”. În final, el a refuzat să permită ca obiectele de valoare cu semnificaţie sacră sau istorică să fie luate.

Reacţia patriarhului reflecta nemulţumirea multor clerici care simţeau că intenţiile lor bune pentru reducerea foametei au fost trădate şi se temeau că, în lumina a ceea ce s-a întâmplat cu proprietatea monahală, foarte puţin din ceea ce ei socoteau ,,esenţial pentru practica religioasă” va fi imun la confiscarea guvernului. Patriarhul Tihon a reacţionat cu un nou apel către Biserică pe 28 februarie. El a reafirmat dorinţa Bisericii de a ajuta victimele foametei, dar a numit decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie ,,un act de sacrilegiu”. Potrivit patriarhului, parohiile puteau dona doar obiectele nesfinţite. Orice persoană laică care încălca legea canonică predând obiectele sfinţite va fi excomunicată, şi orice cleric va fi depus[84].

Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a reacţionat de asemenea faţă de această stare de lucruri. Pe 1 martie, el a trimis un mesaj către Conferinţa de la Geneva, avertizând cu privire la ameninţarea bolşevică şi solicitând o luptă armată împotriva bolşevismului. Apelul mitropolitului Antonie a rămas fără răspuns, dar s-a dovedit nefericit pentru Biserică în Rusia. Versiunea publicată a acestui apel, aşa cum era redat în presa din diaspora, a ajuns în Rusia la mijlocul lui martie. Conducerea partidului a aflat de el mai devreme, pentru că aproape imediat Krasikov a făcut referire la el într-un articol şi l-a provocat pe patriarh să-i excomunice pe clericii din diaspora ca dovadă că el nu a fost implicat în activitatea lor contra-revoluţionară[85].

Timp de câteva săptămâni, confiscarea de către stat a obiectelor de valoare bisericeşti a continuat cu prudenţă. Autorităţile locale nu au făcut presiuni asupra organizaţiilor religioase pentru transferul imediat şi total al obiectelor de valoare şi adeseori permiteau consiliilor parohiale să controleze procesul. Rapoartele poliţiei secrete despre dispoziţia publică vorbeau despre o opoziţie larg răspândită faţă de luarea obiectelor de valoare din biserici. În aceeaşi perioadă, liderii guvernului se certau între ei privind viteza şi metodele de implementare a deciziei Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie. De exemplu, Kalinin l-a convins pe Troţki să permită credincioşilor să doneze propriul aur şi argint, deşi nu cereale, în locul obiectelor de valoare bisericeşti[86].

Confiscarea proprietăţii bisericeşti în Petrograd, 1922

de Ivan Vladimirov

Evenimentele din Petrograd au sporit însă presiunea făcută de Troţki de a zdrobi duşmanii ortodocşi ai guvernului. Timp de câţiva ani, mitropolitul Veniamin Kazanski, conducătorul popular al Bisericii din cea de-a doua capitală, a fost implicat în Societatea pentru Parohiile Ortodoxe Unite, o organizaţie devotată ideii de a distanţa Biserica de ideologia noului regim sovietic. După decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie, această societate a negociat cu Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei, şi cele două grupuri au dezvoltat un plan pentru a preda obiectele de valoare bisericeşti fără conflict. Pe 5 martie, Veniamin a spus liderilor de partid locali că aceste obiecte de valoare vor fi predate în mod voluntar în 3 condiţii: orice alte măsuri pentru ajutorarea celor înfometaţi trebuiau să fie folosite, obiectele de valoare date vor fi întrebuinţate exclusiv pentru reducerea foametei, şi doar obiectele aprobate de patriarh puteau fi date. Veniamin a cerut de asemenea ca reprezentanţi din Biserica Ortodoxă să controleze distribuirea banilor realizaţi din vânzări. Guvernul a respins propunerea lui Veniamin socotind-o un ultimatum şi parte a unui complot dinăuntrul Bisericii de a submina autoritatea statului[87].

Mitropolitul Veniamin (Kazanski) de Petrograd şi Gdov a fost adus înaintea Tribunalului Provincial Revoluţionar din Petrograd pentru acuzaţia de ,,agitaţie contra-revoluţionară”, datorită poziţiei sale împotriva rechiziţionării obiectelor de valoare bisericeşti de către bolşevici. El a fost găsit vinovat şi executat prin împuşcare

Răspunzând la rapoartele activităţii bisericeşti din Petrograd, Troţki a supus propria propunere către Politburo privind rolul clerului în reducerea foametei. El a sugerat ca clerului pro-sovietic să i se permită să slujească temporar în comitetele de reducere a foametei pentru următoarele motive:

,,Strategia noastră actuală ar trebui să ţintească către o schismă (raskol) printre clerici pe marginea subiectului confiscării obiectelor de valoare bisericeşti. Aceasta este o problemă stringentă, aşa că schisma ar trebui să fie o chestiune urgentă. Clericii care vorbesc pentru şi ajută la confiscări nu se vor întoarce niciodată în clica patriarhului Tihon. Prin urmare, propun ca noi să alcătuim un bloc din aceşti preoţi şi să-i includem temporar în Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei. Aceasta va îndepărta de asemenea orice îndoieli posibile că obiectele de valoare confiscate ar putea să nu meargă către necesităţile celor înfometaţi”.

Politburo a acceptat propunerea lui Troţki împreună cu o a doua moţiune pentru o comisie secretă condusă de Troţki pentru a supraveghea campania de confiscare. O nouă Comisie pentru Confiscarea Obiectelor de Valoare în provincia Moscovei a ţinut prima sa întrunire în acea zi şi a alcătuit o listă a clericilor din toată ţara care urmau să fie trimişi la Moscova pentru campanie[88].

La o săptămână după această şedinţă a Politburo-ului, tensiunile dintre Biserică şi stat păreau să se micşoreze. Într-un interviu cu Izvestiia publicat pe 15 martie, patriarhul Tihon spunea că el a poruncit Bisericii să colaboreze cu guvernul în predarea obiectelor de valoare bisericeşti. Opinia sa personală era că suma obţinută din această campanie nu va fi atât de mare pe cât se aşteptau oficialii guvernamentali şi îi încuraja să fie conştienţi de semnificaţia istorică a multor comori bisericeşti. El intenţiona să păstreze relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul sovietic paşnice şi adecvate din punct de vedere legal fără a permite confiscarea obiectelor esenţiale.

Politburo-ul a răspuns la cuvintele patriarhului autorizând întârzieri locale în implementarea campaniei de rechiziţionare. În acest punct, relaţiile dintre Biserică şi stat au ajuns într-un punct critic. Liderii de partid făceau o pauză pentru a afla reacţia societăţii sovietice la linia dură care era avansată de Troţki şi alţii.

Incidentul de la Shuia

Posibilitatea, deşi slabă, pentru o soluţionare paşnică a chestiunii confiscării bunurilor bisericeşti s-a evaporat pe 15 martie în urma unor ciocniri sângeroase în Shuia, un mic oraş industrial nu departe de Moscova. Pe 3 martie, comitetul executiv local a creat o comisie pentru confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti potrivit instrucţiunilor Comitetului Executiv Central a toată Rusia. Acea comisie a confiscat obiectele de la 3 biserici fără incidente, dar pe 13 martie, când s-a confruntat cu o mulţime mânioasă, a decis o amânare a preluării principalelor obiecte de valoare din catedrala ortodoxă. Două zile mai târziu, o mare mulţime s-a adunat în piaţa din faţa catedralei pentru a opri comisia să intre în biserică. Încercările de a dispersa mulţimea au condus la o confruntare în care 4 sau 5 oameni au fost ucişi, inclusiv un soldat al Armatei Roşii, şi 10-15 au fost răniţi. O telegramă trimisă lui Lenin la 3 zile după incident învinovăţea preoţii, monarhiştii şi alte grupuri de opoziţie pentru îndemnul la atac asupra miliţiei şi personalului Armatei Roşii, care acţionau legal[89].

Acest incident l-a alarmat foarte mult pe Lenin şi l-a determinat să arunce povara sa în spatele Bisericii Ortodoxe, plănuind o contralovitură. Pe 19 martie, Lenin a scris o scrisoare lui Molotov pentru membrii Politburo-ului cu instrucţiuni explicite să nu facă copii după scrisoare. Anticipând că el nu va putea să asiste la următoarea întrunire a Politburo-ului, Lenin a făcut o conexiune între evenimentele de la Shuia şi rapoartele rezistenţei reacţionare faţă de campania de confiscare din Petrograd şi ,,apelul ilegal” al patriarhului Tihon din 28 februarie. Liderul de partid a conchis că clerul reacţionar condus de patriarh a plănuit în mod conştient ,,să ne dea o bătălie decisivă tocmai în acest moment”. El i-a acuzat pe aceşti clerici că au lansat o conspiraţie, care a fost dezvăluită în ciocnirea de la Shuia.

Lenin a susţinut o serie de contramăsuri împotriva duşmanilor din Biserică. Foametea, scria el, a furnizat acoperirea politică necesară şi sprijinul popular. Confiscarea bunurilor bisericeşti ar fi dat statului un fond de sute de milioane, dacă nu miliarde, de ruble pentru întrebuinţări naţionale şi internaţionale. Deoarece poporul rus şi opinia internaţională s-au opus în cele din urmă măsurilor aspre împotriva Bisericii, Lenin a expus un plan de atac rapid împotriva clerului ,,reacţionar”. Acestea includeau trimiterea unui emisar în Shuia de îndată cu instrucţiuni de a aresta, judeca şi executa cât de mulţi oameni cu putinţă, în special preoţi şi alţi contra-revoluţionari, pentru opoziţie faţă de campania de confiscare. Măsuri similare au fost concepute pentru Moscova şi alte centre ale Ortodoxiei. Lenin nu vroia să-l implice pe patriarhul Tihon pentru moment în ciuda conducerii sale limpezi a conspiraţiei, cu toate că el a cerut poliţiei secrete să-l supravegheze pe patriarh încă mai îndeaproape.

Congresul partidului care se apropia, programat pentru 27 martie – 2 aprilie la Moscova, avea să ridice problema în secret. Între timp, o comisie secretă specială condusă de Troţki şi Kalinin va asigura confiscarea rapidă a bunurilor bisericeşti şi executarea clericilor şi laicilor reacţionari. Ţelul ultim al lui Lenin era de a le da o lecţie reacţionarilor că ei nu puteau nici măcar să îndrăznească să gândească să se opune guvernului decenii de acum încolo[90].

Scrisoarea lui Lenin i-a furnizat lui Troţki sprijinul de care avea nevoie pentru abordarea sa dură a problemei Bisericii. Pe 20 martie, Politburo-ul – doar cu Leon Troţki, Iosif Stalin, Lev Kamenev şi Viaceslav Molotov prezenţi – a răspuns la propunerea lui Lenin adoptând programul în 17 puncte al lui Troţki. El i-a ordonat lui Smidovici, un ofiţer senior din poliţia secretă, să investigheze evenimentele din 15 martie de la Shuia şi a stabilit comisii de confiscare secretă în întreaga ţară, dându-le instrucţiuni detaliate despre cum să procedeze cu acapararea avutului bisericesc. Mai întâi trebuiau făcute incursiuni în bisericile din centrele majore, şi poliţia şi miliţia trebuiau să fie prezente pentru a ajuta. Membrilor de partid li s-a spus să evite implicarea directă în confiscări, şi preoţii care se opuneau trebuiau să fie avertizaţi că vor fi socotiţi răspunzători pentru orice ,,excese” care aveau loc. De asemenea, cererile făcute de mireni de a cumpăra bunurile bisericeşti trebuiau să fie privite ca pretexte şi nu ca propuneri serioase.

Planul lui Troţki promova direct cauza renovaţionistă la punctul 6: ,,Simultan cu aceste [acţiuni], încurajaţi o schismă în sânul clerului. Arătaţi iniţiativă decisivă în aceasta şi utilizaţi puterea guvernamentală pentru a-i apăra pe acei preoţi care ies în mod făţiş în favoarea confiscărilor”.

Poliţia secretă, asemenea Politburo-ului, nu a pierdut vremea urmând de îndată linia lui Troţki. Pe 21 martie, poliţia secretă îi raporta lui Lenin despre ,,Activitatea clerului în legătură cu confiscările avutului bisericesc”. Potrivit acestui document, patriarhul şi sinodul său stăteau în centrul opoziţiei faţă de decretul Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie. Conducătorii bisericeşti au trimis, pare-se, directive foarte voalate către regiunile îndepărtate pentru a porunci opoziţia faţă de confiscări. Ei au ţinut de asemenea întruniri ilegale ale credincioşilor în Moscova la care clerul a propovăduit împotriva politicii de stat. Mai mult de atât, potrivit agenţilor poliţiei secrete, sinodul a decis la ultima sa întrunire ,,că clericii nu trebuie să iasă în mod deschis împotriva confiscării obiectelor de valoare din biserici, ci să dea această sarcină enoriaşilor lor devotaţi care se cuvine să iasă împotriva confiscării obiectelor de valoare bisericeşti din motive personale. Poliţia secretă a aflat că unii ierarhi locali se împotrivesc grupului reacţionar din sinod, dar nu se pot opune făţiş superiorilor lor din cauza rânduielilor canonice şi din alte raţiuni. Prin urmare, ei sugerează că, dacă membrii sinodului vor fi arestaţi, ar putea organiza un sinod bisericesc la care ar putea alege oameni pe tronul patriarhal şi în sinod care vor fi mai dispuşi către loialitate faţă de regimul sovietic”.

Poliţia secretă a vrut să-l aresteze pe patriarh împreună cu sinodul său şi a susţinut permiterea unui sinod bisericesc care să aleagă înlocuitori pentru cei arestaţi. Acest raport recomanda de asemenea ca toţi clericii şi credincioşii care se împotriveau confiscărilor să fie trimişi în regiuni înfometate şi prezentaţi populaţiei locale ca ,,duşmani ai poporului”[91].

Opozanţii l-au înfruntat pe patriarhul Tihon atât în sânul, cât şi în afara Bisericii. Mitropolitul Serghie Stragorodski s-a întâlnit cu patriarhul Tihon pe 22 martie şi i-a amintit patriarhului că termenul de 3 ani al sinodului său, stabilit de Sinodul bisericesc naţional din 1917-1918, a expirat. Serghie a opinat că administraţia bisericească centrală putea fi salvată doar prin reconstituirea unui sinod canonic. Patriarhul l-a surprins pe mitropolitul Serghie când i-a răspuns că el nu vedea nici o necesitate pentru un sinod la acea vreme, deoarece el se baza pur şi simplu pe rapoartele episcopilor care locuiau la Moscova la acel moment[92]. În aceeaşi zi, Politburo-ul, acţionând potrivit raportului poliţiei secrete şi altei mişcări a lui Troţki, a ordonat arestarea patriarhului Tihon şi a sinodului său în termen de 2 săptămâni. Liderii de partid vroiau să încheie confiscările la bisericile importante şi apoi să înceapă acţiunea legală împotriva celor care blocau procesul.

Patriarhul Tihon şi susţinătorii săi au devenit ţintele unei campanii pe două fronturi: se discredita public conducerea lor, în timp ce în secret se dezbina Biserica. Aproape zilnic, de la sfârşitul lui martie până la arestarea patriarhului în mai, presa sovietică răspândea istorii atacându-i pe episcopii de frunte că refuzau hrana pentru cei înfometaţi şi se opuneau confiscării comorilor bisericeşti. De asemenea, apăreau articole scrise de preoţi care se împotriveau superiorilor lor, inclusiv ,,Declaraţia grupului de clerici progresişti din Petrograd” semnată de Vvedenski, Krasniţki, Belkov, Boiarski şi alţi 8. Această declaraţie a apărut în Petrogradskaia Pravda pe 24 martie şi afirma că cei care se opuneau întrebuinţării obiectelor de valoare bisericeşti pentru cei înfometaţi au fost mituiţi de duşmanii politici ai guvernului şi vor suferi judecata dumnezeiască pentru actele lor necreştine. Ea cerea ascultare faţă de poruncile lui Hristos ca mijloc de a preîntâmpina dezbinările din sânul Bisericii. Autorii cereau predarea totală, neîntârziată a bogăţiei bisericeşti guvernului cu reprezentanţi din parohii supraveghind procesul. Articolul principal din Izvestiia din 8 martie condamna nu numai mulţimea şi pe oamenii bisericeşti locali din Shuia pentru acţiunile lor, ci şi ierarhia bisericească din Moscova, care a instigat ,,numeroase conflicte cu organele regimului sovietic”.

În realitate, în martie 1922, ,,excese” precum confruntarea sângeroasă de la Shuia au avut loc simultan în diferite oraşe ruseşti deoarece funcţionarii sovietici încercau să confişte obiectele de valoare bisericeşti. Rapoartele presei oficiale au dat mai târziu un total de 1.414 incidente în care oamenii au fost omorâţi sau răniţi[93]. Rapoartele poliţiei secrete atribuiau aceste evenimente ,,agitaţiei contra-revoluţionare a clerului”, care conducea ,,masele mai puţin conştiente ale credincioşilor către opoziţia făţişă faţă de comisiile de confiscare a bunurilor bisericeşti”.

Conducătorii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, care sperau să distrugă regimul sovietic utilizând ,,mâna osoasă a foametei”, au alimentat paranoia bolşevicilor. La începutul lui aprilie, un articol de Şavelski publicat la Paris sublinia nădejdea oamenilor bisericeşti din diaspora că foametea va cauza anarhie şi căderea bolşevismului. El prezicea că patriarhul Tihon va lua puterea temporar şi o va preda, la momentul potrivit, unui guvern nou şi legitim. Aceşti emigranţi se aşteptau ca patriarhul Tihon să folosească avutul bisericesc în perioada de tranziţie pentru a ajuta la crearea unui nou stat, luând seama în trecut la acţiunile sfinţilor şi conducătorilor bisericeşti din timpul crizelor politice din Rusia în secolele XIV şi XVIII[94].

Acest scenariu interpreta greşit situaţia politică şi socială din Rusia sovietică. Patriarhul Tihon nu a avut sprijinul popular pentru a lansa o revoltă politică, deoarece credincioşii care se angajau în demonstraţii nu vroiau o schimbare în guvern. Ei vroiau doar ca oficialii de stat să stea departe de bisericile lor. Bolşevicii au primit scenariul diasporei ca pe o posibilitate reală şi au răspuns cu un plan de ,,dezbină şi împărăţeşte” asupra Bisericii. Pe 23 martie, Politburo-ul, sub călăuzirea lui Troţki, şi-a însuşit un milion de ruble din vânzarea obiectelor de valoare bisericeşti pentru reducerea foametei urgente. De asemenea l-a ales pe Kalinin pentru a fi purtătorul său de cuvânt public şi să repete linia oficială: confiscările nu aveau scopul de a distruge Biserica Ortodoxă sau a interveni în treburile ei, clericii se contraziceau pe această temă, oamenii bisericeşti care se împotriveau guvernului făceau aceasta pe temeiuri politice, şi masele au iniţiat ideea confiscării obiectelor de valoare bisericeşti. Un fond de cheltuieli de 10 milioane de ruble a finanţat această campanie publicitară[95].

Autorităţile centrale de partid au muncit în martie şi aprilie pentru a accelera implementarea noii lor politici bisericeşti. Troţki s-a plâns lui Kalinin că ,,în multe locuri confiscarea bunurilor bisericeşti este fictivă. Oficialii iau doar obiectele simbolice, lăsând partea majoră, dar pretinzând că au încheiat confiscări ’paşnice’”. El a recomandat să se ordone funcţionarilor locali să întreprindă un al doilea val de confiscări care ar termina treaba[96]. Comitetul Central a fost de acord şi a trimis telegrame codate către funcţionarii de partid locali cu instrucţiuni care îndemnau la o atitudine mai militantă în preluarea obiectelor de valoare şi dezbinarea Bisericii.

Pe 28 martie, Molotov i-a mustrat pe bolşevicii din Saratov pentru că i-au ţintit în mod eronat pe clericii inferiori în campania lor din ziare legată de confiscări. El a instruit poliţia secretă din regiune spre dezbinări mai ample în rândul clericilor, adăugând că guvernul intenţiona să izoleze ierarhia bisericească şi prin aceasta să-i împiedice [pe ierarhi] să ,,terorizeze” clerul inferior. În această privinţă, autorităţilor locale li s-a spus să arate conducătorilor bisericeşti ,,mâna neînduplecată a guvernului muncitorilor, deoarece aceşti ierarhi îndrăznesc să se revolte împotriva lui”.

A doua zi au sosit în Saratov următoarele instrucţiuni suplimentare pentru conducerea campaniei de confiscare: folosiţi preoţii loiali şi păstraţi agitaţia lor separată de partid, faceţi pe clericii care se împotrivesc confiscărilor răspunzători pentru orice ,,excese”, începeţi confiscările în biserici conduse de clerul loial, plănuiţi cu atenţie, şi faceţi public faptul că oamenii vor putea vedea că fiecare copeică colectată va merge pentru reducerea foametei. O zi mai târziu, Kalinin şi Molotov au trimis o a treia telegramă către toate comitetele de partid locale, ordonând cel de-al doilea val de confiscări cerut de Troţki[97].

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140-143 / 2022 şi 145-150 / 2023

[1] Aceasta a fost ideea principală pe care s-a bazat nu numai renovaţionismul, ci şi serghianismul. De fapt, ele sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. A se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I). Precum am remarcat, aceeaşi idee se regăseşte în apostolatul social al patriarhului roşu Justinian Marina.

[2] A se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a VI-a, Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste, IV. Religia, şi partea a VII-a şi următoarele unde se discută de asemenea contextul istoric al apariţiei renovaţionismului. A se vedea şi Creştinism şi socialism, de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929).

[3] Gregory L. Freeze, ,,Recreştinarea Rusiei: Biserica şi religia populară 1750-1850”, Studia Slavica Finlandensia 7, 1990, p. 101-136.

[4] Despre reformele introduse de Petru cel Mare, a se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, partea a IV-a şi următoarele, şi Scrisori despre Apus (I), de arhiepiscop Ilarion Troiţki.

[5] A se vedea B.V. Titlinov, Pravitel’stvo imperatritsy Anny Ioannovny v ego otnosheniiakh k delam pravoslavnoi tserkvi, Vilna: Tip Russkii pochin, 1905; P.N. Miliukov, Ocherki po istorii russkoi kul’tury, 4 volume, Sankt Petersburg: Tip. I.N. Skorokhodova, 1904-1909.

[6] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini.

În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial.

[7] B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, Petrograd: Byloe, 1923, p. 3-7.

[8] Gruppa Petersburgskikh sviashchennikov, K tserkovnomu soboru, Sankt Petersburg, 1906.

[9] Dimitrie Pospielovski, Biserica Rusă şi regimul sovietic, 1917-1982, Editura Seminarului Sfântul Vladimir, Crestwood, N.Y., 1984, vol. I, p. 47.

[10] Citat în Gregory L. Freeze, Clerul parohial în Rusia secolului XIX, Princeton, N.J., Princeton University Press, 1983, p. 471.

[11] Despre Serghie Bulgakov, a se vedea Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina, capitolele 11. „Ei vroiau cu toţii să fie rozicrucieni …” unde autoarea vorbeşte despre dispoziţiile sale oculte, dar mai ales 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii şi 14. Erezia sofianistă şi încercările de a-L feminiza pe Dumnezeu unde se vorbeşte despre erezia sofianistă promovată de el şi este menţionată hotărârea sinodului Bisericii din diaspora de a condamna această erezie.

[12] Dimitrie Pospielovski, Biserica Rusă şi regimul sovietic, 1917-1982, vol. I, p. 48-49.

[13] Simon Dixon, ,,Rolul social al Bisericii în Sankt Petersburg, 1880-1914”, în Biserică, naţiune şi stat în Rusia şi Ucraina, editată de Geoffrey A. Hosking, Londra: Macmillan, în asociaţie cu Şcoala de Studii Slavonice şi Est-Europene, Universitatea din Londra, 1991, p. 212-213.

[14] Notele biografice despre Vvedenski sunt preluate din A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, Elveţia: Institut Glaube in der 2. Welt, 1977, vol. I, p. 7-14.

[15] Partidul Democrat Constituţional, cunoscut sub numele de Cadeţii din cauza iniţialelor numelui partidului, era un partid de monarhişti şi republicani liberali care era activ între anii 1905-1917.

[16] În această perioadă de renaştere culturală rusă, cunoscută ca Epoca de Argint, ideile despre religie, politică şi progres uman erau dezbătute în saloanele din Sankt Petersburg. Această dezbatere a culminat în Indicatori de direcţie, o carte care a legat eliberarea politică a Rusiei de renaşterea sa spirituală şi culturală. Pentru o perspectivă asupra fermentului intelectual din această perioadă, a se vedea Donald. W. Treadgold, Vestul în Rusia şi China, vol. I, Rusia: 1472-1917, Cambridge, Cambridge University Press, 1973; reeditată în 1985, p. 223-239.

[17] A.Ch. Kozarjevski, ,,A.I. Vvedenskii i obnovlencheskii raskol v Moskve”, Vestnik Moskovskogo Universiteta, seria 8, nr. 1 (1989), p. 56.

[18] Pe când era student la academie, el şi-a schimbat numele de familie din Segeniuk în mai elegantul rus Boiarski.

[19] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 14-16; M.V. Şkarovski, Obnovlencheskoe dvizhenie v Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi XX veka, Nestor: Sankt Petersburg, 1999, p. 94.

[20] Gheorghe Florovski, Puti russkogo bogosloviia, Paris: YMCA, 1937, p. 470-475; Dimitrie Pospielovski, Biserica Rusă, vol. I, p. 46-47.

[21] A se vedea în Calendarul – un instrument puternic în mâna propagandei cum asociau ideologii noile sărbători ale societăţii sovietice, cu tentă religioasă, cu emoţiile revoluţiei.

[22] Mark Steinberg, ,,Muncitori pe cruce: imaginaţia religioasă în scrierile muncitorilor ruşi, 1910-1924”, Russian Review 53 (aprilie 1994), p. 214.

[23] A.V. Kartaşev, ,,Revoliutsiia i Sobor 1917-1918 gg.”, Bogoslovskaia mysl’ (Paris) 4 (1942), p. 76.

[24] B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, p. 55-57.

[25] A.I. Vvedenski, Tserkov’ i gosudarstvo: Ocherk vzaimootnoshenii, 1918-1922 gg., Moscova, 1923, p. 31.

[26] A.V. Kartaşev, ,,Revoliutsiia i Sobor 1917-1918 gg.”, p. 76-84; V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, Moscova: Politizdat, 1991, p. 13-15.

[27] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 26-27.

[28] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 15.

[29] A.I. Vvedenski, Tserkov’ i gosudarstvo, p. 31-32. În anii ‘1920, Vvedenski a folosit programul Uniunii pentru a susţine argumentarea sa privind ,,ţelurile comune ale creştinilor şi revoluţionarilor”, bazându-se pe faptul că aceste idei erau, în 1917, deosebit de populare printre partidele socialiste, mai ales printre revoluţionarii socialişti.

[30] A.V. Kartaşev, ,,Revoliutsiia i Sobor 1917-1918 gg.”, p. 88.

[31] Citat în V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 21-22.

[32] William Fletcher, Biserica Ortodoxă Rusă în ilegalitate, Oxford: Oxford University Press, 1971, p. 34-35.

[33] V.I. Lenin, Opere alese, ediţia a patra, 45 volume, Moscova: Progress Publishers, 1961, vol. VI, p. 30.

[34] Lenin, Opere alese, vol. VI, p. 404.

[35] Citat în V.D. Bonch-Bruevici, ,,Lenin o religii”, VIRA 4 (1956), p. 11.

[36] V.D. Bonch-Bruevici, ,,Lenin o religii”, p. 12.

[37] Citat în A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 4. Nu este limpede de unde a cules Lenin termenul ,,noua mişcare ortodoxă”, deoarece nu apare în altă literatură a perioadei.

[38] Catherine Evtuhov, ,,Biserica în Revoluţia rusă: argumente pro şi contra restaurării patriarhiei la Sinodul Bisericii din 1917-1918”, Slavic Review 50, nr. 3 (Toamna 1991), p. 509-510.

[39] A.V. Kartaşev, ,,Revoliutsiia i Sobor 1917-1918 gg.”, p. 92.

[40] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 31-32.

[41] Citat în N.F. Platonov, ,,Pravoslavnaia tserkov’ v 1917-1918 gg.”, Ezhegodnik Muzeia istorii religii i ateizma 5 (1961), p. 216.

[42] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 46-48.

[43] Citat în V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 28.

[44] A se vedea instrucţiunile Sinodului din 28 februarie stil vechi 1918, în Boleslaw Szczesniak, ed. şi trad., Revoluţia rusă şi religia: O colecţie de documente privind suprimarea religiei de către comunişti, 1917-1925, Editura Universităţii Notre Dame, 1959, p. 37-39.

[45] Textul complet al acestor instrucţiuni se găseşte în P.V. Gidulianov şi P.A. Krasikov, editori, Otdelenie tserkvi ot gosudarstva, ediţia a doua, Moscova, Iuridichesko, 1924, p. 363-370. M.V. Şkarovski subliniază dificultăţile pe care statul le-a impus prin aceste instrucţiuni şi altele legate de separarea Bisericii de stat în Petersburgskaia eparkhiia v gody gonenii i utrat 1917-1945, Sankt Petersburg, Liki Rossii, 1995, p. 25-43.

[46] B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, p. 131-133.

[47] De exemplu, ei au publicat anatema cu adăugiri care-i criticau în mod direct pe bolşevici. A se vedea Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, Nauka i religiia, nr. 4, 1989, p. 16-17.

[48] A se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a VI-a.

[49] Pe 1 februarie 1918, guvernul sovietic a adoptat în mod oficial calendarul gregorian. Biserica Ortodoxă Rusă a refuzat să accepte această schimbare, dar documentele bisericeşti au fost datate potrivit atât calendarelor iulian, cât şi gregorian.

[50] Retipărit în ,,K istorii otdeleniia tserkvi ot gosudarstva i shkoly ot tserkvi v SSSR: Dokumenty i materialy”, VIRA 5 (1958), p. 42-44.

[51] Prin tratatul de la Brest-Litovsk, semnat în martie 1918, fiind ameninţată de o înaintare militară germană reînnoită, Rusia a fost de acord să cedeze 780.000 km² de teritoriu, 56 milioane de oameni, o treime din reţeaua sa de cale ferată, 73% din producţia sa de minereu de fier, şi 89% din stocul său de cărbune. Ce a rămas din fostul imperiu rus se apropia acum de graniţele Moscovei din secolul XVI. Tratatul a fost abrogat de guvernul sovietic când Germania s-a predat aliaţilor în noiembrie 1918. A se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a VI-a, ce scria patriarhul Tihon către Sovnarkom pe 26 octombrie 1918.

[52] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 56.

[53] Sheila Fitzpatrick, ,,Războiul civil ca experienţă formatoare”, Cultura bolşevică: experiment şi ordine în Revoluţia rusă, Bloomington, Editura Universităţii din Indiana, 1985, p. 57-76.

[54] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 100-104.

[55] Diferite estimări se găsesc în William C. Emhardt, Religie în Rusia sovietică: Anarhia, Londra, Mowbray, 1929, p. 29-30 şi N.A. Krovova, Vlast’ i tserkov’ v 1922-1925 gg., Moscova, AIRO-XX, 1997, p. 14-15.

[56] Iniţiată în 1918, Teroarea Roşie a fost o politică de stat a guvernului bolşevic de a suprima, intimida sau lichida adversari reali sau potenţiali ai regimului. A început pe 5 septembrie, când supravieţuirea regimului bolşevic era ameninţată de duşmani străini şi domestici. Vina individuală nu conta; apartenenţa la o clasă socială suspectă era ceea ce conta. Cu alte cuvinte, a fost o abordare bazată pe clasă nu pentru a face dreptate, ci pentru a regla conturi cu duşmani potenţiali. Primele victime ale sale au fost foşti ofiţeri ţarişti, poliţişti, aristocraţi, liderii partidelor de opoziţie, şi deţinătorii de proprietăţi care s-au bucurat de privilegii sub vechiul regim. În 1918 circa 15.000 au fost executaţi. În 1919, alte grupuri sociale au fost ţintite: foşti moşieri, antreprenori, şi cazaci, atacaţi pentru atitudinile lor anti-bolşevice suspecte. În 1920, politica a fost extinsă la ţăranii din provinciile rebele, împreună cu mii de ofiţeri ruşi albi capturaţi împreună cu familiile lor.

Teroarea Roşie a fost exercitată de o nouă instituţie, numită CEKA (Comisia Extraordinară Pan-Rusă pentru Combaterea Contra-revoluţiei şi Sabotajului), subordonată doar Comitetului Central al Partidului Comunist. Aceasta era o forţă poliţienească politică care nu aplica legea, ci utiliza în schimb teroare sistematică în mod arbitrar.

[57] V.I. Lenin, Opere alese, vol. 28, p. 181.

[58] Mark Steinberg, ,,Muncitori pe cruce”, p. 237.

[59] Boleslaw Szczesniak, Revoluţia rusă, p. 50-53.

[60] Idem, p. 49.

[61] Credincioşii de rit vechi sunt cei care s-au opus îndreptării ritului bisericesc de către patriarhul Nicon al Moscovei şi întregii Rusii, la sfârşitul secolului al XVII-lea. A se vedea serialul ,,Litera omoară, iar duhul face viu”. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii.

[62] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 196, l. 3.

[63] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 54. Această relatare datează dintr-o conversaţie din 1943 dintre Vvedenski şi Levitin. Nu există nici o înregistrare contemporană a unei astfel de conversaţii, deşi noi ştim că Vvedenski îl reprezenta pe Mitropolitul Veniamin de Kazan la o întrunire cu Zinoviev în septembrie 1919.

[64] Frances McCullagh, Un prizonier al roşilor, New York, E.P. Dutton, 1922, p. 263-265.

[65] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 52-53. Detalii despre schisma lui Trufanov nu au fost încă dezvăluite. Raportul CEKA din decembrie 1920 conchidea că lui Trufanov, ca lui Putiata, îi lipsea voinţa de a da o lovitură fatală ierarhiei bisericeşti. A se vedea Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 196, l. 3.

[66] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 353, op. 6, d. 10, l. 228.

[67] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 94, ll. 4-4 ob.

[68] John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 104-105; Boleslaw Szczesniak, Revoluţia rusă, p. 56-57.

[69] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 196, ll. 2, 3.

[70] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 2, op. 1, d. 18614, l. 1.

[71] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 1, d. 120, ll. 12, 13.

[72] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 192-198.

[73] La puţin timp după aceea, Egorov s-a îmbolnăvit şi a murit. M.V. Şkarovski, Petersburgskaia eparkhiia, p. 50.

[74] Arhiva Centrală de Stat pentru Studiul Documentelor Politice, f. 16, op. 9, d. 9121, ll. 10-13.

[75] Boleslaw Szczesniak, Revoluţia rusă, p. 57-58, 62-64.

[76] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 169-175; B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, p. 184.

[77] John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 9-10; Gregory L. Freeze, Clerul parohial în Rusia secolului XIX, p. 233, 477-478.

[78] Izvestiia, 15 martie 1922; N.A. Krivova, Vlast’ i tserkov’ v 1922-1922 gg., Moscova, AIRO-XX, 1997, p. 32.

[79] N.N. Pokrovski şi S.G. Petrov, editori, Arkhivy Kremlia: Politbiuro i tserkov’ 1922-1925 gg., Moscova şi Novosibirsk: Sibirskii khronograf şi ROSSPEN, 1997-1998, vol. II, p. 5-6; V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 198.

[80] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 1064, op. 1, d. 91, 1.64.

[81] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 2, d. 296, l. 1.

[82] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 1235, op. 39, d. 11, l. 274.

[83] Arkhivy Kremlia, vol. II, p. 15-18.

[84] Citat întreg în M.I. Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, partea a III-a, Nauka i religiia, nr. 5, 1990, p. 19-20.

[85] Revoliutsiia i tserkov’, nr. 1-3 (1922), p. 24-26.

[86] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 218.

[87] Arhiva istorică de stat a Rusiei, f. 831, op. 1, d. 299, ll. 1-6.

[88] Arkhivy Kremlia, vol. II, p. 45-50.

[89] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 2, d. 48, 1. 25. Incidentul din Shuia a fost descris într-amănunt în Izvestiia din 28 martie într-un articol de prima pagină. Telegrama către Lenin şi relatările publicate nu coincideau în detaliile privind numărul celor morţi şi răniţi.

[90] Scrisoarea lui Lenin a fost în cele din urmă tipărită în întregime în 1990. Plenul Comitetului Central din 25 martie a stabilit agenda pentru congres, dar nu a inclus chestiunea Bisericii. A se vedea Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 2, d. 77, şi Izvestiia TsK KPSS, nr. 4 (1990), p. 190-193, 195.

[91] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 2, d. 48, ll. 35-36.

[92] Dimitrie Pospielovski, Biserica Rusă, vol. I, p. 57. Arhiepiscopul Evdochim [Meşcerski] de Nijni Novgorod a relatat mai târziu că şi el s-a întâlnit cu patriarhul pe 25 martie şi a subliniat necesitatea de a reînnoi mandatul sinodului. Patriarhul a respins sfatul şi cu această ocazie. A se vedea Zhivaia tserkov’, nr. 8-9 (1-15 septembrie 1922), p. 7.

[93] N.A. Krivova, Vlast’ i tserkov’ v 1922-1922 gg., p. 75.

[94] G. Şavelski, ,,Tserkov’ i revoliutsiia”, Russkaia mysl’ (Paris), aprilie 1922, p. 144 (citat în John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 114).

[95] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 3, d. 285, l. 13.

[96] Citat în M.I. Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, partea a III-a, Nauka i religiia, nr. 5, 1989, p. 20.

[97] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 212.

Pagini de istorie cont nr. 15

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2024

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale