Pagini de istorie EP nr. 13

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

La începutul periodului, adică nu mult după 1453, imperiul sârbesc de odinioară mai exista ca ,,Despotie sârbească” sub suzeranitatea Turciei (de la 1389), dar încă la 1459, el fu transformat în provincie turcească, lipsită mai de orice drept şi expusă la suferinţe oribile. Aceeaşi soartă avu la 1463 şi regatul Bosniei, iar la 1483 şi ducatul Hum sau Hercegovina, pe când pentru partea din Dalmaţia ce nu trecu la Croaţia, era luptă între Turcia şi Veneţia, până când această din urmă a rămas aici singură dominantă, mai tolerând lângă sine numai pe mica republica Ragusa, compusă din sârbi şi italieni, ca stând în afinitate cu ea; republica Ragusa exista din secolul XIII. Din contră micul principat sârbesc Cernagora sau Muntenegru se menţinu independent până la 1499, când el fu anexat la sangeacul (o circumscripţie administrativă mai mare) Scutari (Skadar).

Istoricii cei mai noi, bazaţi pe mărturii indirecte, iar nu pe dovezi directe, admit că şi patriarhia sârbească de Peci (Pec), care avea jurisdicţie peste toate aceste teritorii, apuse atunci, ca o instituţie ce părea periculoasă dominaţiunii turcilor. De la 1459, Biserica Sârbească trecu sub arhiepiscopul bulgar de Ahrida sau Ohrida, care se părea mai puţin periculos dominaţiunii turceşti, după ce încă de la 1451-1453, această arhiepiscopie se pare că a fost unită cu patriarhia de Peci sub Nicodim II. Tocmai după aproape 100 ani, la 1557 Macarie, episcop sârb (1557-1573), care se zice că era frate cu renegatul Mohamed Sokolovici, mai târziu mare vizir al turcilor, izbuti a fi restabilită patriarhia de Peci (Pec), sau Ipek, şi deschise în persoana lui o nouă serie de patriarhi sârbi.

Despre modul în care turcii tratau pe sârbi şi Biserica lor, mărturiseşte de exemplu stingerea mânăstirilor de maici din Biserica sârbilor, apoi fapta lui Sinan Paşa, generalul turc, care la 1595, fiind încurcat în război cu Austria, Transilvania, Muntenia şi Moldova, spre a înflăcăra fanatismul oştilor sale, a ridicat moaştele Sfântului Sava, sfânt naţional foarte venerat de sârbi ca atare, din Mânăstirea Mileşevo, unde ele se aflau şi făcu a fi arse pe câmpul Vracar lângă Belgrad; de asemenea, executarea patriarhului Gavriil I Raici, în scaun până la 1654, apoi în Rusia 1654-1656, care fu ucis în 1659, pentru o simplă bănuială de infidelitate politică. Acest fanatism al turcilor şi suspecţia lor contra creştinilor, manifestate continuu cu silnicii, au făcut că de o parte în Bosnia si Hercegovina o treime din populaţia sârbească, inclusiv toţi bogomilii precum şi toată nobilimea s-au aruncat în braţele islamului, tot aşa în Serbia şi Macedonia, mulţi sârbi, între care de asemenea mai ales nobilimea, ba încă acelaşi lucru s-a zis până în timpul recent, însă fals şi despre Gavriil IV Ologul (1762), patriarh grec de Peci; de altă parte din cauza acelui fanatism încă de la începutul periodului, un mare număr de sârbi emigrară mai ales în Ungaria şi Dalmaţia cu ţările lor anexe.

Romano-catolicismul, foarte răspândit şi considerat încă din periodul precedent (IV) în Bosnia şi Hercegovina de nobilimea croată şi ungară, iar între sârbii din Dalmaţia, de influenţa dominaţiunii veneţiene, s-a menţinut în Bosnia şi Hercegovina chiar sub dominaţiunea turcilor prin propaganda monahilor romano-catolici la 1/5 din populaţia sârbilor de acolo şi fu propagat energic între sârbii din Dalmaţia cu mijloace silnice sub dominaţia Veneţiei şi a Ragusei. Cu toate acestea, chiar sârbi romano-catolici fugiră din Bosnia şi Hercegovina în Ungaria Centrală şi Occidentală de frica sălbătăciilor turceşti. Aceşti sârbi s-au numit acolo şokaţi sau şokţi şi bunjevaţi sau bunjevţi (Sokci, Bunjevci) şi sunt în număr de 70.000-120.000 suflete, după alţii chiar 500.000. Pentru sârbi se formează misionari romano-catolici dintre ei în colegiul Illyric, înfiinţat în Roma de Papa Grigorie XIII (1572-1583).

Dar după ce sârbii ortodocşi în anul 1690 şi 1737 emigrară în massă şi se înfiinţă pentru ei mitropolia sârbească din Ungaria (Carloviţ), fiind în fruntea ei chiar patriarhii sârbeşti de atunci, succesorii acestora din Peci deveniră obiect de mare neîncredere pentru guvernul turcesc şi în sfârşit poziţia lor fu atât de grea, mai ales din cauza sărăciei mari şi a datoriilor, că la 1766 nu numai Poarta şi Samuil patriarhul Constantinopolului (1763-1768 şi 1773-1774), ci chiar episcopii sârbi găsiră cu cale a se desfiinţa patriarhia de Peci şi a se subordina Biserica Sârbească patriarhiei de Constantinopol. Astfel de la 1766, apuse patriarhia de Peci sau Ipek şi Biserica Sârbească trecu sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, excepţie Biserica din Muntenegru; aceasta ca să nu treacă de asemenea sub jurisdicţia patriarhiei se separă de Peci, precum şi Biserica sârbilor din Ungaria încă mai demult (1690) se separase prin emigrare din Serbia şi în 1710 fusese recunoscută ca biserică separată a sârbilor din Ungaria.

La 1776 patriarhul de Constantinopol înlătură şi pe episcopii sârbi înlocuindu-i cu episcopi greci. Dar între anii 1808-1810 marele cuceritor de atunci, Napoleon, împăratul Franciei (1804-1814), pentru raţiuni de stat, separă Biserica Ortodoxă din Dalmaţia de Biserica Sârbească, ce sta sub jurisdicţia patriarhiei de Constantinopol, după ce Dalmaţia trecuse sub dominaţiunea politică a Franciei, iar apoi de la 1814 definitiv sub dominaţiunea Austriei. În 1815 Biserica principatului semiautonom al Serbiei, format după revoluţia de atunci a sârbilor (1804-1815) se despărţi de patriarhie spre a i se supune în 1830 din nou nominal, în schimbul unei autonomii mai largi, ce i s-a acordat, dar la 1879 principatul proclamându-se în regat, patriarhia recunoscu şi Biserica lui ca complet autocefală.

În sfârşit şi Biserica cu vreo 700.000 suflete a sârbilor din Bosnia şi Hercegovina, care trecură la 1878 provizor sub administraţia Austro-Ungariei, iară de la 1908 fură încorporate definitiv la monarhia Habsburgilor, a rămas de la 1880 numai în o slabă legătură cu patriarhia de Constantinopol, în virtutea unui concordat între patriarhie şi guvernul Austro-Ungariei. Astfel în legătură mai strânsă cu patriarhia au mai rămas numai ca la 600.000 suflete din Serbia Veche sau Rascio şi din Macedonia, ţări ce erau direct ale Turciei şi mai ales din Mitropolia Prisren (Prisrend) şi Skoplie (Uscub), pentru care aceşti creştini, corespunzător şi cu curentele naţionale din Biserica de sub dominaţiunea Turciei, de la 1895 respectiv de la 1902 au dobândit mitropoliţi de naţionalitate sârbească. Totuşi Mitropolia Prisren din Vechea Serbie îndură multe suferinţe din cauza violenţelor albanezilor mahomedani şi a propagandei romano-catolice, iară Mitropolia de Skoplie (Uscub) a sârbilor din Macedonia suferi nu mai puţin din cauza opoziţiei grecilor şi a bulgarilor de pe acelaşi teritoriu.

Despre Biserica Sârbească de peste hotarele Turciei vom mai trata în special, când vom expune istoria Bisericii Ortodoxe din Austro-Ungaria, precum şi a celei din Bosnia şi Hercegovina, Serbia şi Muntenegru.

Sârbii fiind acum (1910) peste 1 milion în Austro-Ungaria, 2 ½ milioane în regatul Serbiei, ca 700.000 în Bosnia şi Hercegovina, aproape ¼ milion în Muntenegru şi în Turcia poate 600.000, urmează că numărul total al sârbilor ortodocşi este cam 5 milioane. Ei au în faţă vreo 3 milioane croaţi romano-catolici în Austro-Ungaria şi în Bosnia şi Hercegovina (căci sârbii romano-catolici se numără în comun între coreligionarii lor croaţi, ca a doua ramură din trunchiul poporului sârbo-croat), apoi pe lângă croaţii romano-catolici în aceste din urmă ţări încă peste ½ milion sârbi sau sârbo-croaţi mahomedani şi în Turcia încă vreo 100.000 de aceştia.