Pagini de istorie EP nr. 53

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 175. Controverse şi dezbinări între calviniştii sau reformaţii de pe continentul Europei

Biserica calvină de pe continent de asemenea nu s-a dezvoltat în interiorul ei fără lupte. Controversa cea mai celebră din ea a fost la 1603 cea din Ţările de Jos, numită arminiană, de la Arminiu, profesor de teologie. Calviniştii riguroşi, urmând doctrina lui Calvin, credeau ferm în predestinaţiunea absolută, dezvoltând această doctrină mai departe; pe la sfârşitul secolului XVI, ei s-au deosebit în o partidă, care afirma că Dumnezeu a predestinat chiar pe Adam a cădea în păcat, şi în o altă partidă, care respinse această doctrină şi profesa că predestinaţiunea este numai o consecinţă a căderii în păcat; partida întâi se numi supralapsari, adică cei ce înscriu în teoria lor capitolul despre predestinaţie, ca despre un fapt precedent, deasupra (supra) sau înaintea capitolului despre căderea în păcat (lapsus); iară partida a doua se numi infralapsari, căci în sistemul lor teologic, capitolul despre predestinaţie, ca despre un fapt subsecvent se află sub (infra) capitolul despre căderea în păcat (lapsus).

Dar la începutul secolului XVII (şi anume de la 1603) Arminiu, profesor în Leyda (Olanda) s-a sculat în contra doctrinei fundamentale însăşi şi respinse doctrina lui Calvin despre predestinaţia absolută. El află nu puţin aderenţi, dar şi adversari însemnaţi, notabil fu contra lui colegul său profesorul Gomar († 1641). Astfel calviniştii din Ţările de Jos se dezbinară în gomarişti şi arminieni. Gomariştii numeau pe arminieni eretici pelaghieni. În contra acestei acuzaţii arminienii prezentară la 1610 corpurilor reprezentative din Olanda o remonstranţă sau întâmpinare şi primiră de la înaltele corpuri numele de remonstranţi; iară calviniştii riguroşi prezentară din parte-le o aşa zisă contraremonstranţă, de aceea ei primiră numele de contraremonstranţi. Mauriciu de Orange, guvernatorul republicii (1584-1625), luă partida contraremonstranţilor, fiindcă între remonstranţi erau mulţi opozanţi contra guvernului său, ce tindea la domnie monarhică şi astfel remonstranţii începură a fi crud persecutaţi.

Oldenbarneveld († 1619) şi Hugo Grotiu († 1645) căpetenii ale remonstranţilor au fost aruncaţi în temniţă, Olderbarneveld apoi fu decapitat, iară Hugo Grotiu scapă în 1621 din închisoarea pe viaţă numai prin fuga, la care-l ajută soţia lui prin o farsă, căci l-a scos din temniţă într-o ladă cu cărţi. În 1618-1619 fu convocat şi un sinod la Dordrecht, spre a condamna pe remonstranţi şi sinodul i-a condamnat ca eretici şi i-a scos din Biserica calvină. În zadar invocară ei Sfânta Scriptură ca singura normă pentru credinţă; vreo 200 de ecleziastici au fost destituiţi şi unii dintre ei, mai însemnaţi au fost chiar exilaţi împreună cu învăţatul Episcopius († 1643).

Arminienii dobândiră toleranţă în Olanda abia la 1630 după moartea lui Mauriciu de Orange († 1625). Dar cum adversarii lor îi priveau ca eretici, ei se organizară ca Biserică independentă, luând o direcţie, ce devia treptat de la calvinismul riguros, dar fu şi din ce în ce mai raţionalistă; arminienii s-au menţinut până astăzi, afară de Olanda, mai ales în America (vreo 6.000 suflete, iară după sporul lor recent se zice că ar fi 15.000). Curând, adică chiar la 1625, în satul Rhynsburg (Rainsburg) de pe Rin s-a format şi o sectă separată de arminieni ce se întrunea în conventicule sau ,,Collegii”, partida colegianţilor sau rhynsburgii. Aceştia se deosebeau de ceilalţi arminieni prin faptul că nu admiteau clerici sau predicatori ca un oficiu special, nici botezul pruncilor, iară comunităţile lor se organizară ca partidă a independenţilor sau partida congregaţionalistă, care însă se stinse pe la 1800.