Pagini de istorie EP nr. 56

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 178. Ştiinţa şi literatura teologică la protestanţi

Protestantismul luând chiar din capul locului mare dezvoltare putu produce în teologie încă de la început şi o ştiinţă şi literatură teologică fecundă. Dar în secolele XVI, XVII şi XVIII ştiinţa şi literatura teologică a protestanţilor este şi o icoană fidelă a dezvoltării protestantismului. Mai întâi în secolele XVI şi XVII protestantismul în genere, precum şi teologia protestantă în Germania s-au distins prin alipirea de cărţile simbolice, apoi în jumătatea întâi a secolului XVIII vedem că autoritatea cărţilor simbolice diminuă şi că se afirma o concepţie liberală, însă tot supranaturalistă cu preponderenţă pietistă în Germania; această concepţie se emancipă de cărţile simbolice, dar menţinea ferm autoritatea absolută a Sfintei Scripturi ca având originea ei de la Dumnezeu; în fine după jumătatea secolului XVIII se trecu şi peste această limită în Germania, atunci mai singura ţară în care prepondera literatura teologică; astfel se dezvoltă raţionalismul, care nu voia să recunoască autoritatea Sfintei Scripturi necondiţional, ci tindea mai mult la un creştinism exclusiv raţional.

Aşa făcu în Anglia încă din secolul XVII aşa zisul deism, însă după jumătatea secolului XVIII fu deja răpus. În Germania în jumătatea a doua a secolului XVII diverşi precursori ai aşa zisului ,,Illuminism” (Aufklarug) nu se lăsară mai prejos de deişti. Despre aceste două grupe vom trata mai pe larg în alt loc (§. 187). Când însă raţionalismul ajunse dominant în teologia Germaniei atunci supranaturalismul sta cu el în raport mai mult defensiv şi chiar în acest mod a rămas mai prejos decât protestantismul ortodox. Astfel încă de la început ştiinţa şi literatura teologică a protestanţilor s-a dezvoltat în general mai fecund în Germania; totuşi până la jumătatea întâi a secolului XVIII Elveţia, Anglia, Olanda şi Francia au produs de asemenea teologi protestanţi de valoare.

În special teologia protestantă s-a dezvoltat astfel:

a. În secolele XVI şi XVII

În secolele XVI şi XVII teologia protestantă a neglijat cu totul filozofia la început, iară mai târziu o parte din teologii protestanţi au revenit la filozofia scolastică, adică cea creştină aristotelică şi numai o mică parte din ei au aderat la şcoala nouă, idealistă critică a filozofului francez Des Cartes sau Cartesius, care muri în 1650; aşa făcură în particular teologii calvini mai liberali, care îmbrăţişară cu totul ideile lui Des Cartes şi de aceea ortodocşii dedaţi la scolastică i-au combătut acerb. Această combatere este cunoscută sub numele de ,,controversa cartesiană”.

Teologia din acel timp datoreşte protestanţilor mai ales dezvoltarea exegezei şi a istoriei. Aşa ceva era chiar firesc căci protestanţii stabiliră ca unică normă a credinţei Sfânta Scriptură şi deci studiul Sfintei Scripturi deveni unica bază pozitivă a teologiei. Ca urmare protestanţii au dat ediţii bune ale Sfintei Scripturi, traduceri numeroase ale ei în limba poporului, covârşind pe cele anterioare şi multe comentare distinse ale ei; de asemenea au progresat şi ştiinţele auxiliare ale exegezei. În această privire au dat exemplu reformatorii înşişi; Luther făcu început cu traducerea celebră a Bibliei în limba germană şi după el urmară nu numai traducători numeroşi ai Sfintei Scripturi în limbile diverselor popoare, ci trei contemporani ai lui Luther şi ai lui Calvin, anume Leon Iuda († 1543), Sebastian Castello († 1563) şi Teodor Beza († 1605) au tradus Sfânta Scriptură din nou şi latineşte, iară cel întâi a dat încă şi o a doua traducere a Bibliei în limba germană. De asemenea explicaţiile lui Luther, Calvin şi ale colaboratorilor lor la Sfânta Scriptură sunt opere de seamă, pe care mulţi le imitară.

La început exegeza biblică era mai mult dogmatică-polemică, adică tindea a consolida bazele dogmaticii protestante şi a combate dogma catolică precum şi doctrina altor partide adverse. Abia în secolul XVII s-a pus început unei exegeze mai libere şi nu dogmatică-polemică. Hugo Grotius (de Groat † 1645), arminian, mare teolog şi jurisconsult olandez, a explicat Sfânta Scriptură cum ai explica un clasic profan în sens de tot umanist; iar arminianul Coccejus (Koch, Koken † 1669), care ca şi Grotiu profesa tot în Ţările de Jos, a dat exegezei lui la Sfânta Scriptură cel puţin o direcţie mai liberală dezlegând-o din obezile dogmaticii calvine.

În secolul XVII s-au distins ca filologi biblici între germani Buxtorf tatăl († 1629) şi fiul († 1664), între englezi Ligtfoot († 1675). Tot în secolul XVII apăru în Anglia celebra poliglotă din Londra a lui Walton († 1657), o foarte bună ediţie a Sfintei Scripturi în textul original şi în traduceri vechi, câte a cunoscut editorul (precum Vulgata latină, Septuaginta greacă, chaldaică, siriană, arabică, samaritană şi persană).

Protestanţii au dezvoltat şi dogmatica nu mai puţin decât exegeza. În luteranism fu Melanchton, după al cărui exemplu de la 1521 dogmatica se numi atunci îndeobşte Loci communes theologici sau simplu Loci theologici adică noţiuni fundamentale de teologie sau articole principale ale teologiei; după dânsul a dat în această direcţie cea mai bună lucrare în jumătatea a doua a secolului XVI Martin Chemnitz († 1586); el consolidă dogmatica luterană aşa de mult, că despre dânsul a ieşit vorba: ,,Si Martinus Chemnitius non fuisset, Martinus Lutherus non stelisset” (De nu venea Martin Chemnitz, nu mai dura Martin Luther). În jumătatea întâi a secolului XVII Chemnitz fu întrecut de Ioan Gerhard († 1637). Dar apoi curând începură şi lucrări dogmatice în sens liberal supranaturalistic; în această privinţă este renumit între luterani, dar şi mult atacat de coreligionari, fiindcă era liberal, George Calixt († 1656) profesor sincretist în Helmstadt, care voi să facă o împăcare între catolicism, luteranism şi calvinism.

Sus numitul Ioan Coccejus de asemenea luă o direcţie liberală între calviniştii olandezi atât în exegeză cât şi în dogmatică. El construi sistemul său de dogmatică considerând mai întâi legătura ce Dumnezeu încheiă cu Adam şi Eva încă înainte de căderea lor în păcat, apoi succesiv, cele două legături încheiate de Dumnezeu cu oamenii după căderea în păcat, adică cea din Vechiul şi din Noul Testament; de aceea sistemul său de dogmatică se numeşte şi teologia federală sau teologia alianţei, în opoziţie cu sistemul de dogmatică în uz, ce era întocmit după articole principale (Loci), sau cu aşa zisa teologie a Locurilor adică a articolelor principale. Teologii calvini riguroşi din Olanda sub conducerea lui Voetius (Vutius, în olandeză Vaet, Vut 1676) au combătut sistemul lui Coccejus, cum au combătut şi luteranii riguroşi din Germania sincretismul lui Calixt şi al şcoalei sale. Astfel Calixt şi Coccejus încă din secolul XVII au deschis drum lucrărilor liberale în dogmatica din secolul XVIII. Cu şcoala lui Calixt şi cu a lui Coccejus este în afinitate şcoala teologică calvină a lui Amyraldus sau Amirauld († 1664) de la Saumur (Francia).

Acum începu a se separa teologia morală de teologia dogmatică şi în această privire tot Calixt a deschis drum.

În istoria Bisericii productele cele mai importante sunt ale şcolarilor lui Luther în frunte cu Matia Flaciu Illyricul, care au scris ,,Centuriae Magdeburgenses”, ,,Istoria scrisă după secole în Magdeburg”. Iară Biserica episcopală din Anglia a dat cercetători competenţi ai arheologiei bisericeşti şi ai literaturii sale, precum şi ai dreptului canonic. Unul din aceştia, anume Beveridge sau Beveridgius, episcop († 1708), şi-a câştigat mari merite pentru dreptul canonic oriental prin sinodicul său, o ediţie a canoanelor Bisericii de Răsărit şi a vechilor lor comentare (1672). Dar chiar înainte de ei şi-au dobândit atari merite pentru dreptul canonic oriental doi protestanţi francezi Justellus (Justeau), tată şi fiu († 1647 şi † 1693), îndeosebi fiul, prin ,,bibliotheca iuris canonici veteris” edată la 1661 în colaborare cu Voellus, sorbonist adică membru al facultăţii de teologie catolică din Paris, conţinând colecţii vechi de drept canonic sau Codices iuris Canonici.

În dreptul bisericesc al protestanţilor din Germania aflăm în această epocă două teorii diferite despre organizaţia Bisericii luterane, teorii ce s-au ivit şi s-au înlocuit una pe alta şi anume: mai întâi aşa zisul sistem episcopal, ce fu dominant până după jumătatea secolului XVII şi apoi aşa zisul sistem teritorial, ce s-a dezvoltat după jumătatea secolului XVII şi se menţinu chiar şi în jumătatea întâi a secolului XVIII, când făcu loc unui al treilea sistem, aşa zis sistemul colegial. Aceste 3 sisteme s-au înfiinţat succesiv fiindcă în luteranism s-a simţit nevoie de a explica de unde vine, că principii au guvernarea supremă a Bisericii, sau aşa numitul episcopat suprem (summus episcopatus).

Prima explicaţie fu că dreptul de a cârmui Biserica, pe care reformaţia l-a luat de la episcopi, a trecut la Biserica întreagă, dar în mâinile principelui, care este membrul cel mai de frunte al Bisericii (membrum praecipuum) şi el deveni prin urmare summus episcopus în Biserica lui, dar cu obligaţia ca în episcopatul său să aibă a se consulta cu clerul şi să fie reprezentat de acesta. Sistemul episcopal fu susţinut ştiinţific în jumătatea întâi a secolului XVII de Stefani (1609-1623) şi apoi mai ales de Benedict Carpzow († 1666), dar după jumătatea secolului XVII fu recunoscut ca nefundat. De aceea scriitorii de drept bisericesc s-au încercat a justifica altfel principiul că guvernarea supremă a Bisericii este de atribuţia principelui şi au creat sistemul teritorial cu principiul: ,,cuius regio ilius religio” adică suveranul ţării este şi suveranul Bisericii. Acest sistem fu dezvoltat de Puffendorf (în 1687) şi de Cristian Tomasius, celebru om de legi (în 1692). Vom vedea mai departe cum acest sistem a fost înlăturat în secolul XVIII de sistemul colegial.

În epoca ştiinţei şi literaturii teologice a protestanţilor, ce cuprinde secolele XVI şi XVII n-au lipsit nici mistici şi teozofi, care cultivau mai mult o teologie a sentimentului şi a fantaziei şi o formulau. Astfel a fost în jumătatea întâi a secolului XVI Agrippa de Nettesheim († 1535), medicul Teofrast Paracels († 1541) şi Sebastian Frank († 1542), iară după jumătatea secolului XVI, Valentin Weigel, păstor sufletesc († 1588), în jumătatea întâi a secolului XVII Ioan Arndt superintendent († 1621), Iacov Boehme, cizmar filozof († 1624), numit ,,Philosophus Teutonicus”, ,,filozof german de marcă” şi Valentin Andrea, teolog († 1654); în jumătatea a doua a secolului XVII Arnauld, profesor şi teolog, strict separatist († 1714).

b. În jumătatea întâi a secolului XVIII

În jumătatea întâi a secolului XVIII mai ales în teologia protestanţilor germani a preponderat direcţia liberală supranaturalistă. Ea proveni o parte din cauza încercărilor repetate şi infructuoase de a uni luteranismul cu catolicismul, încercări ce trebuiau a atenua mult asperităţii ortodoxiei luterane şi o parte din cauza răspândirii pietismului, care nesocotea autoritatea cărţilor simbolice în sânul Bisericii luterane şi a arminianismului, care era raţionalist în sânul Bisericii calvine, iară o parte şi din cauza răspândirii ideilor filozofice şi religioase ale lui Leibniz, filozof († 1716) şi ale lui Tomasiu, om de legi († 1728).

Ca scriitori de seamă între exegeţii şi criticii textului biblic din Germania au apărut în jumătatea întâi a secolului XVIII Bengel, pietist († 1752), iară din Ţările de Jos Clericus († 1736) şi Wetsein (sau Wettstein † 1754), arminiani, ca dogmatici, Breithaupt, pietist († 1732), Hollaz († 1713) şi Buddeus († 1729), luterani moderaţi, ca istorici ai Bisericii, Mosheim († 1755), iară ca arheolog bisericesc, Bingham, anglican († 1723), ca apologet mai ales contra deismului englez, Lardner († 1768), compatriot cu Bingham, ca mistic popular Tersteegen († 1769), calvin din Germania, ca apologet al pietismului, Ioachim Lange († 1744), ca polemist energic contra lui din punct de vedere protestant ortodox, Loscher († 1749).

În dreptul bisericesc s-a susţinut continuu sistemul teritorial, pe care-l construise Puffendorf în 1687 şi Tomasiu în 1692; el obţinu încă un apărător în Bohmer tatăl, profesor de drept bisericesc († 1749); dar alăturea cu acest sistem fu stabilit şi un sistem nou, cel colegial, construit de Pfaff, cancelar din Tubingen († 1760) şi după jumătatea secolului XVIII propagat şi de Bohmer fiul († 1798). Acest sistem dă explicaţia următoare: drepturile asupra afacerilor religioase, drepturile în afaceri interioare ale Bisericii, sau drepturile de a guverna Biserica (Iura in sacra), nu sunt în sine de atribuţia suveranului; de atribuţia lui sunt în sine numai drepturile asupra domeniului ce vine în atingere cu afacerile religioase, drepturile în afacerile externe ale Bisericii precum este dreptul de a priveghea asupra Bisericii şi a o apăra (Iura circa sacra). Iura in sacra sunt de atribuţia întregii comunităţi religioase, deci ele sunt ,,iura collegialia” drepturi în comun, pe care propriu zis se cade a le exercita toţi credincioşii în comun, dar ei de bunăvoie le-au transmis principelui în mod tacit, nu expres.

c. În a doua jumătate a secolului XVIII

După jumătatea secolului XVIII a dominat în teologia protestantă din Germania raţionalismul; la aceasta contribuiră mai multe împrejurări, aşa mai întâi influenţa filozofiei engleze, cum o profesa Locke († 1704), părintele empirismului, apoi deiştii, care de la Lordul  Herbert de Cherbury, primul lor reprezentant († 1648), recunosc numai o religie a raţiunii fireşti, mai departe influenţa filozofiei lui Cristian Wolff († 1754), german, care credea că şi în religie trebuie a demonstra totul în mod matematic, precum şi a şcolarilor lui, aşa numiţii filozofi populari, nu mai puţin şi influenţa cugetării libere a materialismului şi ateismului din Francia, urzit de Pierre Bayle, sceptic († 1706) şi perfecţionat de Voltaire, adversar redutabil al Bisericii şi al creştinismului, un scriitor fecund şi plin de spirit († 1778), în fine influenţa literaturii profane, ce de la Lessing († 1784) fu pătrunsă de spiritul aşa zisului ,,Illuminism” (Auflarung).

Un înaintemergător al epocii raţionaliste din teologia protestantă în jumătatea întâi a secolului XVIII fu Baumgarten, profesor († 1757), deşi în respectul ştiinţific el stă încă pe teren supranaturalist. Dar după jumătatea secolului XVIII raţionalismul sau ,,neologia illuminismului” cum îi zicea adversarii săi, ajunse la victorie completă şi domina în teologie şi în literatura teologică. Ca părintele raţionalismului apare Semler, profesor în Halle († 1791), iară unul dintre raţionaliştii cei mai exasperaţi şi fără scrupul fu Bardt, un depravat, mai întâi profesor şi la urmă cârciumar († 1792); el s-a silit a răspândi raţionalismul în popor prin scrieri populare.

O istorie bisericească în spirit cu totul raţionalist are de urzitori pe Spittler († 1810) şi pe Henke († 1809); aceştia expun istoria Bisericii ca istoria aberaţiilor şi degeneraţiilor omeneşti. Exegeţii raţionalişti tind a suprima din Biblie tot ce este mai presus de fire, aşa Kappe († 1791), apoi Rosenmuller, exegetul Noului Testament († 1815) precum şi Eichhorn († 1827), care avură de predecesori pe Ernesti († 1781) şi Michaelis († 1791), exegeţi semiraţionalişti. Pe terenul dogmaticii Teller, raţionalist decis († 1804) stă în acelaşi raport cu Tollner († 1774), predecesorul său semiraţionalist sau teolog de tranziţie. În direcţie supranaturalistă demnă au scris Doderlein († 1792), Morus († 1792) şi Storr († 1805) exegeţi şi dogmatişti, precum şi Walch tatăl († 1775) şi fiul († 1784), care au dat istorii bisericeşti particulare şi speciale, apoi Schrock († 1808), autor de istoria Bisericii Universale în 45 de tomuri. Un ardent combătător ortodox al raţionalismului fu Gotze, păstor principal din Hamburg († 1786), pe care Lessing îl persifla. Ca mistici şi teologi credincioşi s-au distins mai ales Oetinger († 1782), ,,Magul (profetul) Sudului” şi Hamann († 1788), ,,Magul Nordului”.