Pagini de istorie nr. 25

 

Urmându-i lui Damas pe scaunul Romei, Siricie a urmat o linie cu totul contrară celei a predecesorului său. Damas îşi petrecuse timpul scriind mici poezii pentru a le încânta pe matroanele evlavioase; clerul său era aşa cum ni l-a zugrăvit Ieronim şi noi nu zărim în acest cler atât de numeros şi atât de bogat nici un nume care să merite menţionarea în istorie.

Siricie pare să fi fost pe atât de serios pe cât era Damas de orgolios şi frivol. El a fost ales cu o astfel de unanimitate, încât împăratul Valentinian scria de la Milan lui Pinianus, prefectul Romei: ,,Deoarece s-a dorit ca preacredinciosul Siricie să fie ales papă şi ca Ursin să fie respins, noi recunoaştem cu bucurie pe acest episcop şi dorim ca el să rămână pe scaunul său, căci noi recunoaştem în alegere o mărturie adusă nevinovăţiei şi virtuţii sale şi dezaprobarea concurentului său”.

Valentinian revine asupra acestei decizii pentru că, în urma memoriului care i-a fost adresat de partizanii lui Ursin, el l-a autorizat pe acest episcop şi pe credincioşii săi să-şi ţină adunările într-o anumită zonă din jurul Romei[1]. Dar acest oraş cuprindea în sânul său duşmani mai teribili decât partizanii lui Ursin, confundaţi cu luchiferienii. Noi vrem să vorbim despre maniheişti.

Această sectă imorală a avut mare succes în Apus. Noi îl vom vedea mai târziu pe Fericitul Augustin respingând erorile sale după ce fusese unul din adepţii săi. [Acestei secte] i s-au dat diverse nume după ţinuturile în care ea se stabilise. În Spania şi Franţa i s-a dat numele de priscilianism, deoarece era un oarecare Priscillianus care lucrase mult pentru a o răspândi acolo.

La Roma i se păstrase vechiul nume de maniheism. Adepţii săi nu vroiau să alcătuiască o sectă; ei frecventau aceleaşi biserici cu credincioşii; totuşi, ei se distingeau prin anumite practici.

Siricie a făcut să fie condamnaţi la exil şi a poruncit să se ia măsuri ca ei să nu fie primiţi la împărtăşanie. El a poruncit să li se refuze împăcarea [cu Biserica] până în clipa morţii[2].

La începutul episcopatului său, Siricie, împreună cu episcopii care luaseră parte la alegerea sa, a răspuns la întrebările pe care episcopii din Spania i le adresaseră predecesorului său Damas. Acesta din urmă a murit înainte de a le răspunde.

Atunci când se iveau discuţii în diversele Biserici apusene, [acestea] se adresau Romei, singura Biserică din Apus întemeiată de apostoli şi al cărei episcop era considerat primul în episcopat, potrivit hotărârii primelor două Sinoade Ecumenice. Episcopii Romei nu răspundeau acestor întrebări decât în sinod, pentru a da mai multă greutate răspunsurilor lor.

Himerie de Tarragona, unul dintre primii episcopi ai Spaniei, a fost cel care a adresat episcopului Romei întrebările la care Siricie şi Sinodul roman au răspuns.

Încă avem câteva scrisori canonice ale lui Siricie, dar care nu au caracterul unei autenticităţi perfecte. În răspunsurile autentice date în Sinodul roman episcopilor din Spania, noi remarcăm în principal următoarele decizii[3]:

Nu trebuie rebotezaţi arienii; li se va conferi doar mirungerea când vor dori să reintre în Biserică;

Botezul nu trebuie săvârşit solemn decât de Paşti, cu excepţia unui caz de necesitate; în acest caz trebuia săvârşit chiar copiilor;

Cei care după ce au renunţat la idolatrie se întorc la ea nu vor fi primiţi la împăcarea [cu Biserica] decât la moarte, dacă s-au pocăit mai înainte;

Cei care cad din nou în păcatul pentru care s-au pocăit nu vor fi primiţi în Biserică decât la moarte;

Monahii şi credincioşii care s-au angajat să nu se căsătorească nu pot contracta o căsătorie; dacă ei se căsătoresc în pofida legilor civile şi ecleziastice, vor fi închişi şi nu li se va da împărtăşanie decât la moarte;

Preoţii şi diaconii care au trăit cu femeile lor după hirotonia lor, sau care şi-au luat femei şi au avut copii, vor fi păstraţi în rangul lor, dacă ei au păcătuit din neştiinţă şi cu condiţia că vor trăi în curăţie pe viitor. Cei care vor persevera în eroarea lor vor fi caterisiţi;

Cel care, din copilăria sa, se dedică slujirii Bisericii, trebuie să fie botezat înainte de vârsta pubertăţii şi primit printre citeţi. Dacă, până la vârsta de 30 ani, el s-a mulţumit cu o singură femeie, cu care el se va căsători pe când era fecioară, şi cu binecuvântarea preotului, el va fi făcut ajutor [de preot] şi ipodiacon. Apoi el va putea deveni diacon dacă este considerat vrednic de aceasta, după ce a făgăduit înfrânare. După 5 ani de slujiri bune ca diacon, va putea fi ridicat la preoţie; el nu va putea deveni episcop decât după ce a fost preot timp de 10 ani. Pentru cei care doresc să intre în cler la o vârstă înaintată, trebuie ca ei să nu fi fost căsătoriţi decât cu o femeie şi ca această femeie să fi fost fecioară în momentul căsătoriei; îndată după botezul lor, ei vor fi aşezaţi în rândul citeţilor; după 2 ani vor putea deveni ajutor de preot sau ipodiaconi; apoi, cu timpul, diaconi, preoţi şi episcopi, dacă sunt aleşi de cler şi popor;

Clericul care a fost căsătorit cu o văduvă sau şi-a luat o a doua soţie va fi redat comunităţii laice;

Clericii nu pot avea cu ei alte femei decât cele care sunt specificate de Sinodul de la Niceea;

Se vor admite monahi în funcţii ecleziastice, dar treptat, şi este interzis a li se conferi episcopatul fără ca ei să fi trecut prin rangurile inferioare;

Cei care au suferit pocăinţe publice nu vor putea fi primiţi în cler. Dacă cei care s-au pocăit sau bigamii au fost acceptaţi în cler, ca urmare a necunoaşterii legii şi de bună credinţă, vor fi păstraţi în rangul lor, dar nu vor fi ridicaţi la un rang superior.

Siricie l-a însărcinat pe Himerie să aducă aceste decizii la cunoştinţa episcopilor din parohiile limitrofe celei în care el era mitropolit şi chiar episcopilor din provincia Cartagina. Răspunzându-i lui Himerie, Siricie nu a uitat să-i amintească că Sfântul Petru purta cu el povara rangului său[4] şi că, scriind Romei, el s-a adresat capului trupului al cărui membru era[5]. Aceste exprimări erau foarte nevinovate în ele însele; dar istoria ne va spune consecinţele pe care episcopii Romei au ştiut să le extragă din ele. Noi le vedem întrebuinţate de ei începând cu sfârşitul secolului al IV-lea şi Damas le ataşase deja un sens care nu a făcut decât să se amplifice după aceea.

Râvna lui Siricie pentru o disciplină severă în rândul clerului era cu siguranţă foarte lăudabilă, şi el acţiona cu înţelepciune implicându-i în aceasta pe toţi episcopii din Spania la vegherea respectării ei, dar trebuia ca el de asemenea să vegheze la aplicarea ei în Roma, unde moravurile ecleziastice aveau mare nevoie de reformă, dacă ne raportăm la Ieronim, om profund virtuos care a trăit în sânul acestui cler.

Iovinian era tipul cel mai reprezentativ al monahului roman[6]. El începuse la Milan prin a fi un monah exagerat în austeritatea sa; la Roma, el şi-a schimbat comportamentul; veşmintele sale erau foarte pedante, modul în care arăta ireproşabil; el iubea divertismentul şi masa bogată, se exprima împotriva fecioriei şi nu s-a căsătorit; celibatul nu îl stânjenea deloc şi evita consecinţele căsătoriei. El ataca chiar fecioria Sfintei Mame a lui Iisus Hristos şi pretindea că, afirmându-se că ea rămăsese fecioară în naştere, se mărturisea erezia celor care nu recunoşteau lui Iisus Hristos decât un trup imaginar.

Iovinian şi-a formulat în scris opiniile sale şi mai multe persoane evlavioase au dus lucrarea sa lui Siricie. Acesta a convocat câţiva episcopi la Roma pentru a o examina. El a fost condamnat, şi Siricie a trimis această condamnare la diverşi episcopi, probabil din Italia, unde Iovinian era mai cu seamă cunoscut.

Fecioria Sfintei Fecioare era atacată în aceeaşi perioadă de un oarecare episcop Bonosus, care pretindea că Maria a avut alţi copii după naşterea lui Iisus Hristos. Anisie al Thessalonicului şi ceilalţi episcopi din Iliria s-au adresat lui Siricie pentru a-l condamna pe acest episcop care aparţinea provinciei lor. Bonosus s-a adresat lui Ambrozie de Milan pentru a se apăra.

Respingând eroarea lui Bonosus, Siricie îi aminteşte episcopului Thessalonicului că, potrivit canoanelor, lui şi celorlalţi episcopi ai provinciei le aparţine sarcina de a-l judeca pe episcopul vinovat[7].

Unii erudiţi au atribuit Sfântului Ambrozie această epistolă, pe care alţii o socotesc că aparţine lui Siricie. Este cert că marele episcop al Milanului, după ce a întreţinut relaţii amicale cu Asholie, episcop de Thessalonic, le-a avut în continuare cu succesorul său, Anisie[8]. Corespondenţa lui Ambrozie dovedeşte că i se adresau mai curând lui decât episcopului Romei pentru chestiunile grave care priveau diversele Biserici; sfinţenia şi ştiinţa sa binecunoscute îl făceau să fie considerat cel dintâi episcop al Bisericilor din Apus, cu toate că acest titlu aparţinea episcopului Romei, după canoanele sinoadelor.

Siricie i-a condamnat într-un Sinod roman pe Iovinian şi principalii săi adepţi şi a împărtăşit această condamnare Bisericii din Milan, pentru a fi ratificată[9]. Ambrozie i-a convocat pe episcopii din provincia sa şi a ţinut cu ei un sinod. Ereticii condamnaţi la Roma au fost de asemenea condamnaţi la Milan şi episcopii l-au înştiinţat pe Siricie printr-o scrisoare sinodală[10], în care ei expun şi resping erorile susţinute de Iovinian şi adepţii săi, printre care se număra Avxentie. Acesta era probabil vechiul episcop arian de Milan, sau poate intrigantul despre care noi vom vorbi în curând şi împotriva căruia Ambrozie a trebuit să ducă lupte grele.

După moartea împăratului Graţian, Valentinian al II-lea, colegul său, l-a trimis pe Ambrozie la Maxim, care se proclamase împărat şi domnea asupra unei mari părţi a Apusului. Valentinian nu era decât un copil. Iustina, mama sa, îl detesta pe Ambrozie, căci ea era ariană; dar ea a înţeles că marele episcop era singurul om care putea s-o apere şi a avut încredere în loialitatea lui. Ambrozie a plecat la Mayence unde se găsea Maxim. Pacea a fost încheiată cu condiţia ca Maxim să fie recunoscut ca împărat în Galia, Spania şi insulele britanice.

Iustina, în fanatismul ei arian, a uitat de îndată serviciul pe care Ambrozie i-l făcuse, când pericolul a dispărut. În timpul vieţii lui Valentinian I, soţul ei, ea îşi disimulase sentimentele; ea şi le dezvăluise cu prudenţă câtă vreme trăise cumnatul ei, Graţian; dar din momentul în care s-a văzut în posesia puterii împărăteşti, cu tutela tânărului ei fiu, ea s-a arătat pe faţă ariană.

Numele bătrânului episcop arian Avxentie era iubit de sectari. Un intrigant, venit din Sciţia meridională şi care se numea Mercurin, a luat acest nume pentru a-l ascunde pe al său, cunoscut prea bine de compatrioţii săi. El i-a întâlnit la Milan pe sciţi sau goţi care alcătuiau anturajul Iustinei şi care erau în comuniune cu arienii, fără a cunoaşte nimic din discuţiile ariene. Noi am arătat cum Ulfila acceptase condiţiile împăratului Valens, fără a îmbrăţişa erezia şi nevăzând în formula înşelătoare de la Rimini decât o logomahie teologică. Relaţiile goţilor cu arienii le-au devenit fatale celor dintâi. Ei s-au obişnuit puţin câte puţin să vorbească ca ei, şi ei au devenit arieni fără să ştie prea bine în ce consta arianismul. Goţii de la curtea Iustinei s-au declarat în favoarea lui Avxentie, pe care l-au ales ca episcop al lor, şi acest personaj nedemn a devenit principala unealtă a intrigilor Iustinei împotriva lui Ambrozie.

Acest sfânt episcop era atât de iubit de întreg poporul şi întregul oraş cunoştea atât de bine sentimentele rele ale Iustinei, încât nici măcar puterea împărătească nu putea sluji planurilor nelegiuite ale arienilor[11].

Ambrozie a fost chemat într-o zi la palat. Vroiau să-l facă să cedeze arienilor o biserică. Aflând poporul de aceasta şi temându-se să nu se folosească violenţa împotriva sa, s-a adunat o mulţime la locuinţa împărătească cu o astfel de vehemenţă încât nimic nu o putea opri. Trupele care au fost trimise pentru a o opri au fost neputincioase şi Iustina a fost silită să-l roage pe Ambrozie însuşi să liniştească poporul, făgăduindu-i că nu va acorda nici o biserică arienilor.

Pericolul odată trecut, Iustina a fost mai pretenţioasă şi a cerut pentru arieni o biserică nouă pe care Ambrozie însuşi o sfinţise de curând. Între el şi delegaţii palatului împărătesc început negocieri, dar marele episcop s-a opus cu o tărie admirabilă. Poporul a aplaudat cu entuziasm conduita sa cu adevărat arhierească.

S-a revenit la Biserica Portiana, pe care o ceruseră la început şi care era situată în afara zidurilor [oraşului]. Ambrozie a rămas inflexibil.

În duminica Floriilor, pe când Ambrozie era ocupat cu instruirea catehumenilor, Iustina a trimis oameni pentru a pune mâna pe Biserica Portiana; poporul s-a răzvrătit şi s-ar fi purtat rău cu agenţii de la curte fără intervenţia clericilor pe care Ambrozie i-a trimis pentru a-i scăpa [pe agenţii curţii]. Această răzmeriţă a slujit drept pretext pentru întemniţări, amenzi şi insulte de tot felul împotriva poporului.

În miercurea din Săptămâna Mare, soldaţii au ocupat biserica nouă şi s-au aşezat deja tapiserii aduse de la palat pentru ca Avxentie să poată săvârşi slujba cu solemnitate; dar poporul a invadat biserica şi a umplut-o în întregime. Ambrozie, care slujea în vechea biserică, nu a putut decât să plângă aflând de pericolul care ameninţa poporul său şi întregul oraş. Dar curajul său nu a slăbit şi el a poruncit să fie lipsiţi de împărtăşania de Sfintele Paşti toţi soldaţii care nu se vor retrage. Cea mai mare parte s-a supus sfântului episcop şi a mers la vechea biserică ca să se roage împreună cu el.

Un delegat de la împărat s-a dus să-l găsească la vechea biserică. Ambrozie s-a retras puţin deoparte pentru a-l primi. Delegatul i-a spus: ,,Cum sunteţi atât de îndrăzneţ ca să vă opuneţi poruncilor împăratului ?” ,,Eu nu ştiu, răspunse Ambrozie, despre ce poruncă vorbiţi, şi nu ştiu în ce constă îndrăzneala mea”. ,,De ce, adăugă delegatul, aţi trimis preoţi la biserică ? Dacă sunteţi un tiran, eu vreau să ştiu pentru a hotărî măsurile pe care trebuie să le iau împotriva voastră”.

După ce a relatat cum s-au petrecut lucrurile, Ambrozie adăugă: ,,Dacă acestea sunt acţiuni ale unui tiran, eu am arme pentru a mă apăra, dar în numele lui Hristos. Eu am puterea de a vă oferi trupul meu. De ce întârziaţi să mă loviţi, dacă eu sunt un tiran ? În Legea Veche, regalitatea era dată de preoţi şi nu era uzurpată; se spunea în popor că suveranii doreau mai mult preoţia decât doreau preoţii suveranitatea; Hristos a fugit pentru a nu fi rege. Noi avem tirania noastră; tirania preotului este slăbiciunea; fiindcă sunt slab, eu sunt puternic. Împăratul pe care Dumnezeu l-a scăpat de toţi duşmanii trebuie să aibă grijă să nu fie propriul lui tiran. Maxim nu spunea că eu sunt tiranul lui Valentinian, el care se plângea că misiunea mea l-a împiedicat să treacă în Italia. Preoţii nu au fost niciodată tirani, dar ei au avut de suferit adesea din partea tiranilor”.

Aceste răspunsuri au făcut-o pe Iustina să înţeleagă că ea nu-l va supune niciodată pe Ambrozie. Prin urmare, s-a anunţat a doua zi amnistie deplină pentru răzmeriţa din zilele precedente şi s-au dat înapoi amenzile cerute. Oraşul a fost în culmea bucuriei; soldaţii care rămăseseră lângă biserica nouă au luat parte la bucurie. Toţi au mers să sărute cu evlavie altarele în semn de pace şi reconciliere.

Dar pacea nu a fost de lungă durată. Avxentie, susţinut de Iustina, a obţinut de la Valentinian o lege potrivit căreia formula înşelătoare a Sinodului de la Rimini era impusă sub pedepsele cele mai aspre; bisericile trebuiau să fie date celor care acceptau formula, şi cei care i se opuneau, adică ortodocşii, trebuiau să sufere exilul sau moartea[12].

În virtutea acestei legi, Ambrozie a fost somat să se ducă la palat pentru a fi judecat acolo sau ca să lase bisericile lui Avxentie care accepta formula de la Rimini.

După ce a deliberat cu episcopii ortodocşi care se aflau la Milan, Ambrozie i-a scris lui Valentinian că, după legile împăratului, tatăl său, nici un episcop nu putea fi judecat decât de episcopi; că el nu putea deci să se supună, aşa cum făcuse Avxentie, unui arbitraj laic. ,,Nu de la laici trebuie să înveţe episcopul credinţa sa; când este vorba de dogmă, împăraţii înşişi trebuie judecaţi de episcopi, şi nu episcopii de împăraţi.

Avxentie să vină la biserică să-şi expună credinţa înaintea poporului; dacă poporul îl ascultă şi-l urmează, eu nu voi fi invidios.

Cum vreţi ca eu să aleg judecătorii[13] ? După legea promulgată, nu se poate spune ceva contrar [credinţei] fără a se expune la pedeapsa capitală. Prin urmare, pe judecătorii pe care îi voi alege, îi voi expune în mod necesar la moarte sau la trădare.

Am oroare de formula de la Rimini şi sunt ataşat credinţei Sinodului de la Niceea; nici moartea, nici sabia nu mă vor putea separa de ea. Această credinţă este cea a împăratului Teodosie pe care ar trebui să-l consideraţi tatăl vostru; ea este credinţa mărturisită de gali şi spanioli; nu trebuie alcătuite legi pentru a hotărî lucruri de credinţă; episcopilor le aparţine decizia. Dacă Avxentie vrea să discute dogma într-un sinod, eu consimt la aceasta; dar mai întâi abrogaţi legea voastră potrivit căreia nu trebuie să aibă loc nici o dezbatere.

Eu m-aş fi supus poruncilor voastre, dacă episcopii şi poporul nu m-ar fi împiedicat spunându-mi că în Biserică trebuie tratate chestiuni de credinţă. Voi m-aţi fi putut exila de multă vreme; dar astăzi eu nu aş putea părăsi altarul lui Hristos fără a-l ceda [arienilor]. Dacă aş putea prevedea că bisericile nu vor fi date arienilor, aş pleca în exil; dar nu va fi aşa; asiguraţi-ne că nimeni nu va fi tulburat pe tema bisericilor şi faceţi cu mine ceea ce veţi vrea”.

După ce i-a scris astfel lui Valentinian, Ambrozie s-a retras în biserică şi poporul a alergat acolo pentru a-l proteja şi a veghea asupra vieţii sale; atunci Ambrozie le-a rostit o cuvântare pentru a-i întări şi mângâia.

,,Văd că tocmai voi, păzitorii mei – le spune el –, v-aţi tulburat deodată, peste măsură. Mă mir ce altceva însemnează aceasta decât că aţi văzut poate sau aţi auzit prin tribuni că nu m-am împotrivit ordinului imperial care cere ca eu să plec de aici unde vreau, îngăduind ca, dacă vrea cineva, să aibă putinţa de a mă urma. V-aţi temut aşadar să nu părăsesc biserica şi, îngrijindu-mă de scăparea mea, să vă las pe voi ?

Dar aţi putut să aflaţi ce am voit şi eu să se ştie: nu este în puterea mea să părăsesc Biserica, fiindcă mă tem mai mult de Stăpânul lumii, decât de împăratul acestui timp. Desigur, dacă vor să mă ia în vreun fel din biserică, poate fi vătămat trupul, nu sufletul. Eu sunt pregătit, dacă va face el ceea ce este în dreptul puterii imperiale, să mă supun la ceea ce este dreptul unui preot.

De ce vă tulburaţi ? De voie nu vă voi părăsi niciodată, iar silit nu ştiu să lupt. Voi putea să sufăr, voi putea să plâng, voi putea să gem; împotriva armelor, a soldaţilor, a goţilor, armele mele sunt lacrimile. Acestea sunt mijloacele prin care luptă preoţii. În alt fel nici nu pot şi nici nu trebuie să mă împotrivesc, iar să fug şi să părăsesc Biserica nu-mi este în fire, ca să nu creadă cineva că am făcut-o de teama vreunei osânde grele. Ştiţi şi voi înşivă că împăraţilor de obicei le arăt respect, nu supunere, că mă supun cu plăcere chinurilor, dar nu mă tem de ceea ce mi se pregăteşte”[14].

Curajosul episcop i-a rugat pe credincioşi să nu se expună pentru el. ,,Dacă Dumnezeu vrea, spune el, ca eu să mor, voi nu veţi reuşi să împiedicaţi aceasta; dacă Dumnezeu vrea să mă salveze, în zadar îmi vor întinde curse şi vor face comploturi împotriva mea”. El s-a ridicat cu putere împotriva lui Avxentie şi l-a făcut responsabil de violenţele pe care le provocase deja legea ariană a lui Valentinian. El a răspuns acuzaţiilor vagi care i-au fost aduse, ca aceea că a înşelat poporul prin imnurile pe care le-a compus.

Valentinian nu a îndrăznit să-l pedepsească cu asprime pe Ambrozie. El a fost chiar silit să oprească persecuţiile pe care le pricinuise legea sa. Într-adevăr, Maxim, acest uzurpator care domnea asupra unei părţi din Apus şi care râvnea Italia, i-a scris lui Valentinian[15] că dacă nu înceta să-i prigonească pe ortodocşi, va porni împotriva lui în fruntea armatei sale. Temându-se că acesta îşi va transpune în fapt ameninţarea, Valentinian şi Iustina l-au rugat pentru a doua oară pe Ambrozie să meargă la Maxim pentru a-l face să renunţe la războiul împotriva lor.

Ambrozie nu a vrut să se răzbune pentru persecuţiile al căror obiect era, şi a plecat spre Treves unde locuia Maxim[16]. Sfântul episcop îl socotea pe Maxim vinovat de moartea împăratului Graţian; prin urmare, el nu trebuia să intre în comuniune nici cu el, nici cu cei care erau în relaţii cu el în chestiunile religioase. Maxim a fost ofensat şi nu a putut suporta reproşurile puternice pe care i le-a făcut Ambrozie. El a poruncit sfântului episcop să părăsească ţinuturile sale şi s-a pregătit de război împotriva lui Valentinian.

Ambrozie s-a grăbit să-i scrie acestui împărat[17] pentru a-l lămuri cu privire la adevăratele intenţii ale uzurpatorului, şi a sosit curând după aceea la Milan.

El l-a întâlnit la Treves pe marele Sfânt Martin, însărcinat de asemenea cu o misiune pe lângă Maxim.

Noi trebuie să-l facem cunoscut pe acest om extraordinar şi să aruncăm o privire retrospectivă asupra Bisericii Franţei.

Martin s-a născut în Sabaria, Panonia[18], din părinţi distinşi după cele lumeşti, dar idolatri, şi el a fost crescut la Pavia, în Italia. Tatăl său, la început soldat, a devenit apoi tribun militar. El însuşi, încă din tinereţe, a fost înrolat în armată. Aceasta era împotriva dorinţei sale, deoarece, încă din primii ani de viaţă, evlaviosul copil nu avea râvnă decât pentru a-I sluji lui Dumnezeu. La vârsta de 10 ani, el a fugit la biserică în ciuda părinţilor săi, a cerut să fie făcut catehumen şi, de atunci, s-a dedicat lui Dumnezeu într-un mod atât de deosebit încât, după 2 ani, el s-ar fi retras într-o pustie pentru a fi cu totul singur, dacă slăbiciunea vârstei nu l-ar fi împiedicat să împlinească evlaviosul său proiect. Sufletul său, preocupat mereu de mânăstiri şi biserici, cugeta deja la marile lucruri pe care le va face mai târziu.

Împăraţii dând poruncă să fie înrolaţi toţi copiii veteranilor, Martin a fost denunţat de însuşi tatăl său, care nu privea fără durere dorinţa sa pentru credinţă, şi, la vârsta de 15 ani, el a fost legat de jurământul militar. El s-a mulţumit cu un singur sclav pentru a-l însoţi în armată, şi încă era el mai mult slujitorul lui decât stăpânul lui; îi făcea cele mai umile slujbe, până la a-i scoate încălţămintea; ei aveau o singură masă şi adeseori el era cel care servea la masă.

El a fost 23 ani în armată înainte de a primi botezul, şi s-a păstrat curat de viciile atât de comune din armată. Bunătatea sa faţă de tovarăşii săi de arme, dragostea, răbdarea, smerenia sa erau admirabile; înfrânarea sa era mai presus de orice laudă; şi, din acest punct de vedere, el era mai mult monah decât ostaş. Pentru toate aceste virtuţi, el s-a învrednicit de stima şi afecţiunea armatei. A-i ajuta pe cei bolnavi, a-i sprijini pe cei nenorociţi, a-i hrăni pe cei săraci, a-i îmbrăca pe cei lipsiţi de veşminte; aceste fapte frumoase, caracteristice celor care au fost curăţiţi prin botez, el le făcea înainte de a fi fost născut din nou (prin botez); ucenic credincios al Evangheliei, el nu se preocupa de ziua de mâine şi nu-şi păstra din leafa sa decât necesarul pentru hrana sa zilnică.

Într-o zi, era în timpul unei ierni atât de grele încât mulţi mureau de frig, Martin a întâlnit la porţile oraşului Amiens un sărac aproape gol. El nu avea decât armele şi mantaua sa; văzând că acest nenorocit implora în zadar pe trecători să aibă milă de el, a înţeles că acest om respins de toţi ceilalţi îi era rezervat; dar ce putea el să facă ? El se lipsise deja de celelalte veşminte ale sale din dragoste; el şi-a scos sabia, şi-a tăiat mantaua în două, i-a dat jumătate săracului şi s-a acoperit cum a putut cu cealaltă jumătate.

Această uniformă nouă i-a făcut să râdă pe câţiva nesăbuiţi; dar cel mai mare număr dintre ei, şi cei mai înţelepţi, şi-au reproşat în sinea lor că nu au făcut această operă de caritate, când ar fi putut să-l îmbrace pe cel sărac aproape fără a se dezveli ei înşişi. În noaptea care a urmat acestei fapte bune, Martin L-a văzut în vis pe Iisus Hristos îmbrăcat cu jumătatea de manta pe care i-o dăduse sărmanului. Domnul îl privea cu dragoste, l-a făcut să remarce haina care-L acoperea şi spuse îngerilor care erau cu El: ,,Cel care m-a îmbrăcat cu această haină este Martin, catehumen încă”. Iisus Hristos amintea cuvintele pe care le spusese odinioară: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40).

Această vedenie nu i-a inspirat sfântului bărbat nici un sentiment de slavă deşartă; dar atins de bunătatea dumnezeiască, el a cerut botezul; el era atunci în vârstă de 38 ani. El nu a părăsit serviciul (militar) îndată după aceea, ci a plecat, la rugăminţile tribunului său care îl iubea mult şi care-i făgăduise să se lepede de lume odată cu el, la sfârşitul slujbei sale de tribun. Cu această nădejde, Martin a slujit încă aproape 2 ani (în armată), după botezul său.

După ce şi-a părăsit slujba, el s-a dus pe lângă Sfântul Ilarie, episcop de Poitiers, a cărui credinţă şi lucrări evlavioase erau cunoscute şi admirate pe atunci de întreaga lume. În timpul petrecut alături de el, Ilarie a căutat să şi-l apropie mai mult şi să-l lege de slujba dumnezeiască, hirotonindu-l diacon; dar văzând că se împotriveşte cu putere sub pretextul nevredniciei sale, acest bărbat de o mare înţelepciune a înţeles că nu-l putea învinge decât oferindu-i o sarcină potrivită cu smerenia sa. Prin urmare, el i-a poruncit să primească rangul de exorcist. Martin nu a îndrăznit să-l refuze pentru a nu părea că-l dispreţuieşte ca fiind prea umil.

La puţin timp după aceea, el a fost avertizat în vis să meargă să-şi viziteze patria pentru a lucra la convertirea părinţilor săi cufundaţi încă în întunericul idolatriei. El a plecat cu consimţământul Sfântului Ilarie, care a vărsat multe lacrimi şi l-a rugat stăruitor să se întoarcă alături de el. Martin era trist la plecare şi le-a spus fraţilor săi că va avea mult de suferit în călătoria sa; el nu se înşela deloc.

Traversând Alpii, el a căzut în mâinile hoţilor. Unul dintre ei ridicase deja securea deasupra capului său când altul i-a reţinut braţul şi a oprit lovitura care i-ar fi adus moartea. I-au legat mâinile la spate şi a fost lăsat în paza unui brigand, care trebuia să-l jefuiască de tot ce avea. Acest om trebuia să-l ducă într-un loc îndepărtat şi pe drum l-a întrebat cine era şi dacă îi era frică; Martin i-a răspuns că era creştin şi că nu fusese nicicând mai liniştit, deoarece el ştia că mai ales în pericol Dumnezeu făcea să strălucească milostivirea Sa. ,,Îmi este teamă doar pentru voi, a adăugat el, căci ocupându-vă cu tâlhăriile, vă faceţi nevrednici de bunătatea lui Iisus Hristos”. Şi, vestindu-i Evanghelia, el i-a vorbit într-un mod atât de convingător încât hoţul a primit credinţa, l-a dus pe omul lui Dumnezeu pe calea sa, l-a implorat să se roage pentru el şi s-a călugărit. Lui Martin însuşi îi plăcea să povestească această întâmplare.

Ajuns în patria sa, Martin a convertit-o pe mama sa şi numeroase alte persoane; dar tatăl său a rămas în superstiţiile idolatriei. Sfântul bărbat, aproape singur, a combătut erezia care invadase în special Illyria; el s-a împotrivit făţărniciei preoţilor nelegiuiţi care o adoptaseră şi a avut mult de suferit. Bătut cu vergi în public şi silit să părăsească oraşul, el s-a întors în Italia şi s-a oprit în apropiere de Milan unde a întemeiat o mică mânăstire. Urmărit până în singurătatea sa de Avxentie, episcopul de Milan şi conducătorul arienilor din Italia, el a fost copleşit de insulte şi forţat să se retragă în Insula Gallinaire, unde l-a însoţit un preot de o mare sfinţenie. O perioadă de timp, el a trăit acolo numai cu rădăcini; apoi s-a întors la Poitiers.

Ilarie, vrând să-l ţină aproape de el şi să-i mulţumească dorinţa de singurătate, l-a trimis într-o mânăstire (aflată) la mică depărtare de oraş. Aceasta este Mânăstirea Liguge, situată pe micul râu numit Clein. Martin a luat acolo cu el un catehumen care s-a ataşat de el, dornic să urmeze exemplul unui om atât de sfânt; după puţine zile, acest catehumen a fost cuprins de o febră puternică şi a murit atât de subit încât nu a fost timp pentru a-l boteza.

Martin lipsea. Întorcându-se după 3 zile, el a găsit cadavrul înconjurat de monahii care plângeau cu amărăciune; el şi-a amestecat lacrimile cu cele ale fraţilor săi; dar cuprins deodată de Duhul lui Dumnezeu, el a poruncit tuturor celor care erau de faţă să părăsească chilia, a închis uşa şi s-a întins peste cadavru rugându-se cu fervoare. Simţind că i s-a împlinit rugăciunea, el s-a ridicat şi a rămas cu ochii aţintiţi la cel mort, aşteptând cu o credinţă de nezdruncinat urmarea rugăciunii sale şi milostivirea dumnezeiască; abia trecuseră două ore când el a văzut un freamăt slab al membrelor celui răposat care a început să-şi mişte pleoapele şi să facă efort pentru a-şi deschide ochii; Martin a scos de îndată un strigăt puternic şi a adus cu voce tare mulţumiri Domnului. Auzindu-l, cei care rămăseseră la uşa chiliei, s-au grăbit să intre şi au avut fericirea de a-l vedea viu pe cel pe care îl lăsaseră mort. Readus la viaţă, catehumenul a primit botezul, a vieţuit mulţi ani şi a fost printre noi, spune Sulpiciu Sever, prima mărturie a puterii lui Martin, al cărui nume a devenit de atunci foarte vestit şi care a fost privit ca un sfânt, ca un bărbat puternic şi cu adevărat apostolic.

El era vrednic de aceste două titluri datorită nenumăratelor sale minuni şi râvnei fierbinţi. Idolatria a cedat în oraşe ca urmare a străduinţelor numeroşilor apostoli care au lucrat timp îndelungat pământul Galiei. Însă ea se refugiase în satele unde domnea graţie ignoranţei care-i servea drept zid de apărare. Acolo Martin a combătut-o; dar după ce a evanghelizat satele, el s-a întors în mânăstirea sa de la Liguge.

El iubea această singurătate şi a trebuit să se folosească o stratagemă pentru a-l smulge din ea, atunci când au vrut să-l urce în scaunul episcopal din Tours, care rămăsese vacant la moartea Sfântului Lidorie. Acest sfânt episcop, în decursul celor 33 ani cât a durat episcopatul său[19], a cultivat cu greutăţi inimaginabile acest pământ care nu a putut fi însămânţat altădată prin truda Sfântului Gatien; el a avut mângâierea de a întemeia acolo o Biserică înfloritoare care nu a crezut că-i poate da un urmaş mai vrednic ca Sfântul Martin.

Dar dificultatea era de a-l aduce la Tours; s-au folosit de acest artificiu[20]: un cetăţean din oraş pe nume Ruricius s-a aruncat la picioarele sale şi l-a implorat să vină să-i tămăduiască soţia despre care spunea că este bolnavă. Biruit de împrejurări, Martin a plecat la drum şi la puţin timp după aceea a fost înconjurat de un număr mare de persoane care stăteau din loc în loc pentru a nu avea posibilitatea de a fugi. Astfel el a fost condus, sub bună pază, până la Tours, unde o mulţime incredibil de mare se strânsese din toate oraşele învecinate pentru a asista la alegerea sa; aveau cu toţii un singur gând: Martin este vrednic de episcopat, fericit oraşul care-l va avea ca păstor.

Cu toate acestea, câţiva episcopi convocaţi pentru hirotonirea sa nu erau de aceeaşi părere cu poporul. În ochii lor, Martin era un personaj mult prea umil, un bărbat cu o înfăţişare mizerabilă, murdar, cu părul nearanjat şi în consecinţă nevrednic de demnitatea episcopală. Mulţimea, mai înţeleaptă, şi-a bătut joc de nebunia acestor episcopi care, prin dispreţul lor, îi aduceau laudă sfântului bărbat şi care nu au putut să împiedice ceea ce credincioşii vroiau însuflaţi de Dumnezeu.

Printre aceşti episcopi era unul[21] pe nume Defenseur, care s-a împotrivit cu cea mai mare îndărătnicie. L-au crezut numit de Dumnezeu Însuşi în fragmentul Sfintei Scripturi care s-a citit înainte de alegere. Citeţul neputând ajunge din cauza mulţimii până la locul unde erau adunaţi episcopii, unul dintre cei de faţă a luat Psaltirea, a deschis-o la întâmplare şi a citit acest verset: Din gura pruncilor şi a celor ce sug, ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să sfărâmi pre vrăjmaşul şi izbânditorul (Psalmi 8, 3). La aceste cuvinte poporul a scos un strigăt mare şi Defenseur[22] a fost silit să renunţe la opoziţia sa.

Ajuns episcop, Martin a fost acelaşi ca în mânăstirea sa[23]: aceeaşi smerenie în sufletul său, aceeaşi simplitate în înfăţişarea sa exterioară. Împlinind toate îndatoririle pe care i le impunea noua sa demnitate, el nu a părăsit nici viaţa, nici virtuţile unui monah. Adeseori el se retrăgea într-o chilie mică alăturată bisericii; dar nenumăratele vizite care-i tulburau singurătatea l-au determinat să înfiinţeze o mânăstire la două mile de oraş. Locul pe care l-a ales era atât de retras încât putea să fie foarte bine comparat cu o pustie; stânci foarte înalte tăiate în vârf îl înconjurau pe o latură; pe cealaltă parte era înconjurat de râul Loire care, în acest loc, face o cotitură; nu se putea ajunge în această incintă decât pe un singur drum foarte îngust. Martin şi-a construit acolo o chilie de lemn; un mare număr de fraţi au venit să împartă cu el noua sa locuinţă şi şi-au săpat grote în stâncă. Numărul lor a crescut până la 60; toţi imitau în viaţa lor pe cea a învăţătorului lui, care era o regulă vie.

În această mânăstire[24], nimeni nu avea nimic al său, totul era comun; fraţii nu puteau nici să vândă, nici să cumpere; unica lor îndeletnicire era copierea cărţilor, încă această ocupaţie era rezervată celor mai tineri; ceilalţi îşi petreceau zilele în rugăciuni; ei aproape nu ieşeau din chiliile lor decât pentru a se reuni în paraclis, luau masa în comun după perioada de post, şi nu foloseau vin decât în cazurile în care erau siliţi de boală.

Cea mai mare parte dintre ei erau îmbrăcaţi în ţesături din păr de cămilă şi ar fi fost considerată o crimă a purta ţesături mai moi. Acest lucru era cu atât mai uimitor cu cât mulţi dintre ei, de origine distinsă, nu s-au dedicat acestei umilinţe şi pocăinţe decât după o educaţie aleasă şi plină de desfătări. Mulţi au devenit episcopi mai târziu; căci, spune Sulpiciu Sever, ce oraş, ce Biserică nu ar fi dorit să aibă păstori din mânăstirea lui Martin !

Această mânăstire a fost numită Marmoutier[25].

La sfârşitul secolului al IV-lea, noi vom vedea ridicându-se un mare număr de alte mânăstiri prin grija sfântului episcop de Tours. Era obiceiul său de a întemeia aceste colonii evlavioase în locurile pe care el le cucerea pentru Iisus Hristos[26]. Acestea erau fortăreţe duhovniceşti, adăposturi ale curajoşilor soldaţi ai crucii care lucrau pentru păstrarea cuceririlor sale şi-l ajutau în lucrarea dificilă pe care el o întreprindea de a lumina satele cu învăţăturile religiei.

El nu şi-a limitat călătoriile apostolice la eparhia sa, ci a evanghelizat toate ţinuturile învecinate, ţinutul carnuţilor[27], Armorica, unde Sfântul Corantin, ucenicul său, a fost mai apoi episcop[28], şi chiar ţinutul eduilor[29]. Pretutindeni cuvântul său, sprijinit cu nenumărate minuni, avea cele mai mari reuşite; nu s-ar putea spune cum a distrus templele, idolii, arborii veneraţi în mod superstiţios; îi plăcea să muncească el însuşi, cu propriile mâini, la distrugerea lor[30]; de obicei, atunci când păgânii se opuneau, el le vorbea cu atâta blândeţe încât îi câştiga şi-i determina să facă ei înşişi treaba[31]; uneori, el întâlnea mai multă împotrivire.

Într-o zi[32], într-un sat din ţinutul eduilor, un grup de ţărani s-a aruncat asupra lui şi unul dintre ei, mai furios decât ceilalţi, l-a ameninţat cu o sabie pe care o avea în mână. Martin şi-a descoperit capul şi l-a oferit pentru lovitură; ţăranul, fără să ezite, a ridicat braţul, dar a căzut îndată pe spate şi, pătruns de teamă, a cerut iertare sfântului apostol.

Altă dată[33], după ce a distrus un vechi templu, Martin a început să taie un pin care era alături; dar preotul idolatru şi toţi locuitorii satului s-au opus la aceasta; în zadar a încercat să-i convingă că acest copac nu avea nimic sacru, că trebuia să-l distrugă deoarece era închinat demonului, şi că ei nu trebuiau să-L slujească decât pe adevăratul Dumnezeu. ,,Dacă tu ai câtăva încredere în acest Dumnezeu, îi spune un om din mulţime, mai îndrăzneţ ca ceilalţi, aşază-te sub copac, noi îl vom doborî, şi tu îl vei primi în braţele tale. Dacă Dumnezeul tău este cu tine, precum spui, acest copac, căzând, nu-ţi va putea face nici un rău”.

Martin acceptă condiţia şi ţăranii, la rândul lor, consimt să taie copacul lor venerat. El era înclinat într-o parte; crezând toţi că va cădea în partea aceea, ei l-au pus acolo pe Martin şi îndată au început cu toţii bucuroşi să taie copacul. Era acolo o mulţime imensă de oameni care priveau. În curând pinul s-a clintit. Călugării care-l însoţeau pe Martin erau palizi şi tremurau; ei îşi pierduseră toată credinţa, toată nădejdea şi nu aşteptau decât moartea lui; cât despre el, era liniştit şi plin de încredere în Domnul.

Deodată, se face auzit un trosnet înspăimântător, copacul va cădea şi-l va zdrobi; el îşi face semnul crucii şi de îndată acest copac pe jumătate căzut se îndreaptă ca purtat de o furtună violentă, şi este pe cale să cadă în partea opusă cu riscul de a strivi toţi privitorii care se aşezaseră acolo ca într-un loc sigur. Un strigăt puternic se înalţă din mulţime, ţăranii vestesc minunea, monahii plâng de bucurie, toţi împreună laudă numele lui Iisus Hristos. În acea zi a venit mântuirea în acest ţinut; aproape toţi au primit punerea mâinilor[34], s-au lepădat de păcate şi au crezut în Iisus Hristos.

În aceeaşi perioadă cu Sfântul Martin, mulţi alţi apostoli vesteau Evanghelia în ţinuturile galilor, unde domnea încă idolatria. Unul dintre cei mai vestiţi era Marcelinus[35] – Sfântul Marcelin, care a venit din Africa cu doi însoţitori, Domnin şi Vichentie. Provincia Alpilor Maritimi a fost teatrul lucrării lor. Ei au propovăduit întâi în Embrun şi, pentru a-şi face propovăduirea mai eficientă, au construit în apropiere de oraş un paraclis mic unde îşi petreceau în rugăciuni timpul pe care nu îl dedicau activităţilor apostolatului.

Dumnezeu a binecuvântat râvna lor şi păgânii au venit în număr mare pentru a le cere botezul. Sfântul Eusebiu de Verceil, înştiinţat de succesul lor, i-a scris lui Emilian, episcopul Valenciei, pentru a-i propune să-l hirotonească pe Marcelin episcop de Embrun; în ciuda opoziţiei sale, el a fost hirotonit şi i-a trimis să propovăduiască la Digne pe cei doi însoţitori ai săi, care au întemeiat acolo o biserică al cărei prim episcop a fost Domnin; Vichentie i-a urmat (în scaun).

Cât despre Marcelin, el a avut mângâierea de a converti atâţia idolatri încât nu a mai rămas decât unul singur în Embrun. Într-o zi, el l-a invitat la masă şi i-a reproşat blând că nu urmează exemplul tuturor celorlalţi. Idolatrul i-a răspuns că el nu putea părăsi cultul zeilor săi, fiindcă nu văzuse nici una din minunile care i se atribuiau; în acel moment s-a spart vasul în care i se turna să bea. Dacă puteţi, i-a spus atunci idolatrul lui Marcelin, să uniţi cioburile acestui vas spart, eu voi crede în dogma pe care o învăţaţi. Sfântul episcop s-a rugat lui Dumnezeu cu smerenie şi râvnă, minunea s-a înfăptuit şi idolatrul s-a convertit.

Asemenea Alpilor Maritimi, Cea de-a doua Lyonneză[36] a avut apostolii săi: Sfântul Exuperie a întemeiat Biserica din Bayeux; Sigibold pe cea din Seez, Ereptiolus pe cea din Coutance; Leontie pe cea din Avranches. Biserica din Rennes datează de asemenea cam din această perioadă, deşi creştinismul a fost propovăduit mult mai devreme în Armorica[37]. Biserica din Angers îl recunoaşte ca pe cel dintâi episcop al său pe Defenseur, care s-a opus alegerii Sfântului Martin[38].

Sfântul Ambrozie care se născuse în Galia a păstrat întotdeauna o afecţiune pentru Biserica care l-a văzut născându-se. El a întreţinut o corespondenţă evlavioasă cu mai mulţi episcopi de-ai săi, între alţii cu Sfântul Febadie de Agen şi Sfântul Delfin de Bordeaux; dar el nu a scris acestor doi sfinţi decât epistole comune, deoarece ei îşi purtau unul altuia o afecţiune atât de delicată încât îl rugaseră pe prietenul lor comun, Ambrozie, să nu le despartă deloc numele în epistolele pe care le scria lor[39].

Sfântul episcop de Milan i-a scris şi lui Justus[40] sau Sfântul Just de Lyon, care l-a consultat de mai multe ori cu privire la câteva chestiuni de comentariu sfânt. Sfântul Just era pe atunci unul din cei mai sfinţi episcopi din Galia. La Sinodul din Achileea el a primit de la Sfântul Ambrozie mărturii ale celui mai mare respect[41]; el avea o conştiinţă atât de delicată[42] încât şi-a părăsit Biserica şi a fugit în pustia Thebaidei pentru a plânge simpla aparenţă a unei greşeli.

În acelaşi an în care s-a ţinut Sinodul de la Achileea, priscilianismul a fost condamnat în Galia.

Această erezie nu era decât cea a gnosticilor, fără să conţină însă sistemele absurde ale lui Valentin. Sub raport dogmatic, ea se apropia mai mult de manihei decât de partizanii Pleromei[43]; în ce priveşte moralitatea, priscilianiştii îi preţuiau la fel şi pe unii şi pe alţii. Ei au apărut în Spania şi l-au avut drept conducător pe Priscilian, care a fost adus în sectă de o femeie pe nume Agapia şi de retorul Elpidie. Aceste două personaje fuseseră primii adepţi ai unui oarecare Marcu, originar din Memphis, care a adus din Egipt în Spania această dogmă hidoasă, pe care un alt Marcu o adusese altădată în Galia.

Priscilian, care a dat numele său noilor gnostici, era, spune Sulpiciu Sever[44], un om dintr-o familie nobilă şi foarte bogată. El era elocvent şi instruit, dar agresiv şi îi plăceau discuţiile. Ar fi fost fericit dacă nu şi-ar fi întinat inteligenţa prin studii corupte ! El deţinea un tezaur moral mai preţios decât toate bogăţiile sale, deoarece se născuse cu calităţi extraordinare. Privegherile şi posturile erau uşoare pentru el. Dărnicia sa era mare, ca şi sobrietatea sa. Din nefericire, el adăuga acestor calităţi mult orgoliu; se fălea mai ales cu erudiţia sa profană şi se credea că, în tinereţe, s-a consacrat magiei.

Odată câştigat pentru erezie, Priscilian a sedus pe mulţi alţii prin sofismele sale şi dezmierdările sale înşelătoare. Femeile mai cu seamă, atât de avide de lucruri noi, atât de puţin tari în credinţă şi totodată atât de curioase, alergau la el în număr mare: el înşela pe toată lumea prin cuvintele sale şi înfăţişarea sa exterioară, care nu emana decât umilinţă, şi curând toată Spania a fost întinată de dogma sa perfidă şi necurată; mai mulţi episcopi nici măcar nu s-au ruşinat să devină adepţii lui.

Văzând acestea, Higin, episcop de Cordoba, l-a avertizat pe Idachie, episcop respectabil prin vârsta sa înaintată. S-a adunat la Saragossa un sinod la care se aflau episcopii din Aquitania. Ereticii nu au îndrăznit să se prezinte acolo. Dogma lor a fost condamnată, şi episcopii au încredinţat executarea sentinţei lor lui Itachie, episcop de Sossuba. Priscilianiştii nevrând să se supună, Itachie i-a urmărit cu o rigoare extremă, i-a pârât judecătorilor laici şi a obţinut chiar de la Graţian, pe atunci împărat, un decret care nu numai că îi izgonea din oraşe şi biserici, ci poruncea să-i urmărească pretutindeni.

Gnosticii s-au ascuns atunci: frica i-a risipit, şi Priscilian, însoţit de doi episcopi, Instant şi Salvian, s-a îndreptat către Roma pentru a se justifica în faţa lui Damas, care era atunci episcop al Romei. În Aquitania, aceşti eretici au fost primiţi cu cinste de cei care nu-i cunoşteau; ei au răspândit acolo erorile lor şi au corupt mai ales bunul şi credinciosul popor din Elusa. Alungaţi din Bordeaux de episcopul Delfin, ei s-au oprit la Eucrocia, au făcut câţiva adepţi şi şi-au continuat călătoria cu un cortegiu infam de femei. Printre ele erau Eucrocia şi fiica sa Procula care, o spunea toată lumea, fiind însărcinată cu Priscilian, a recurs la crimă pentru a-şi ascunde josnicia.

Ajungând la Roma, papa Damas nu a vrut să se necinstească primindu-i. Ei s-au dus la Milan, dar Ambrozie a avut aceeaşi oroare faţă de ei. Ei au recurs la curteni, care nu au fost atât de scrupuloşi şi care au obţinut de la împărat un decret opus celui dobândit de Itachie şi potrivit căruia ei trebuiau reintegraţi în Bisericile lor[45].

Maxim biruindu-l pe Graţian, s-a declarat împărat al mai multor provincii ale imperiului, între altele Galia şi Spania, şi şi-a ales Treves ca reşedinţă. Itachie s-a dus acolo şi i-a denunţat pe priscilianişti. Maxim a convocat un sinod la Bordeaux. Priscilian şi ucenicii săi au fost condamnaţi acolo, dar ei au făcut apel la împărat referitor la sentinţa episcopilor: Idachie şi Itachie i-au urmărit înaintea acestui tribunal.

,,În această chestiune, vinovaţii şi acuzatorii îmi displac deopotrivă, spune Sulpiciu Sever[46]; eu spun sincer că Itachie era foarte departe de a fi un sfânt; el era de o îndrăzneală neruşinată, mare vorbitor, prieten al mesei bune şi luxului. El a împins nebunia până la a-i privi ca ucenici ai lui Priscilian pe toţi cei care se dedicau postului. Acest mizerabil a avut chiar îndrăzneala de a-l acuza de erezie pe vestitul Martin, acest bărbat cu adevărat apostolic. Martin, care era atunci la Treves, nu a încetat să-i ceară lui Itachie să renunţe la acuzaţia sa, şi să-l roage pe Maxim să nu verse sângele acestor eretici; el spunea că era suficient că au fost alungaţi din biserici printr-o judecată episcopală; că era nelegiuit şi neobişnuit ca un judecător laic să se pronunţe într-o cauză pur spirituală. Atâta timp cât s-a aflat în Treves, judecata a fost amânată şi, înainte de plecarea sa, el a obţinut de la împărat făgăduinţa de a nu vărsa sângele celor vinovaţi”.

După ce a plecat el, episcopii Magnus şi Rufus au schimbat în întregime hotărârile lui Maxim, care a încredinţat procesul prefectului Evodius, om de o asprime intransigentă.

Priscilian a compărut de două ori înaintea lui, prefectul s-a convins de obscenităţile cele mai josnice [ale acestuia], l-a condamnat şi l-a aruncat în închisoare. Împăratul l-a judecat a fi demn de moarte şi sentinţa a fost executată. Ucenicii au avut, în parte, soarta învăţătorului lor, iar cei care nu au fost omorâţi au fost exilaţi. Itachie nu a contribuit la această sentinţă; el a înţeles că se va face încă mai detestabil în faţa tuturor episcopilor dacă, după ce a fost acuzator, va deveni judecător; el a lăsat ca sentinţa să fie pronunţată de alţii, aşa cum s-a şi întâmplat. Aceste acte de cruzime nu au eradicat erezia, care a tulburat încă 15 ani întreaga Spanie; nu a putut nici măcar să fie abolită în întregime.

După moartea lui Priscilian, Martin a trebuit să meargă la curte cu scopul de a cere îndurare pentru câţiva nenorociţi. Mai mulţi episcopi se aflau atunci la Treves, aveau relaţii cu Itachie şi făcuseră cauză comună cu el. În momentul în care ei se gândeau mai puţin, au fost înştiinţaţi că Martin era pe punctul de a sosi, şi toţi îndată s-au tulburat, au vorbit în şoaptă şi s-au sfătuit între ei. În ajun, la sfatul lor, împăratul hotărâse să se trimită trupe în Spania, pentru a-i căuta din nou pe ereticii care se puteau afla acolo încă şi pentru a-i priva de bunurile şi viaţa lor.

Cu siguranţă, mulţi credincioşi au fost hărţuiţi odată cu ereticii în această expediţie cumplită, căci nu se examina atât de mult credinţa, pentru a recunoaşte un priscilianist, cât mina sa, ţinuta sa, paloarea sa etc. Martin nu putea accepta astfel de cruzimi; episcopii itachieni ştiau aceasta şi ceea ce îi făcea mai ales să fie predispuşi la teamă şi nelinişte era faptul că Martin nu vroia să fie în comuniune cu ei, deoarece conduita sfântului episcop de Tours trebuia să aibă cea mai mare influenţă asupra opiniei publice.

Deci, episcopii vinovaţi au alergat numaidecât la împărat care, la solicitarea lor, a trimis doi ofiţeri în întâmpinarea lui Martin pentru a-l împiedica să intre în oraş dacă nu promite să fie în pace cu toţi episcopii care erau acolo. Martin le răspunde, cu diplomaţie, că el vine în pace cu Iisus Hristos. Aceştia l-au lăsat să intre. Era noapte; Martin s-a dus totuşi la biserică pentru a se ruga, şi a doua zi se va duce la palat.

El se ducea acolo să mijlocească pentru Narses şi Leucadie care, prea loiali nefericitului Graţian, îşi atrăseseră ura învingătorului său; el l-a rugat totodată pe Maxim să nu-şi trimită tribunii în Spania; sfântul bărbat era plin de bunăvoinţă nu numai faţă de creştinii care ar fi avut mult de suferit, ci şi faţă de eretici. Timp de două zile, împăratul nu a luat nici o hotărâre, fie din asprime, fie din avariţie, cum au crezut unii, fiindcă el dorea cu ardoare bunurile persoanelor pe care vroia să le omoare, spune Sulpiciu Sever.

La puţin timp după această vizită a lui Martin, itachienii, cu care el nu era în comuniune, au venit la împărat: este problema lor, spun ei, dacă autoritatea episcopului de Tours vine din nou să stârnească neruşinarea lui Teognist[47], care a îndrăznit să-i condamne; el nu ar fi trebuit să primească în oraş un astfel de om care nu este doar apărătorul ereticilor, ci vrea să-i răzbune pe ei; moartea lui Priscilian a fost inutilă dacă Martin vrea s-o răzbune.

După acest frumos discurs, ei s-au aruncat plângând la picioarele lui Maxim şi l-au implorat să-şi folosească autoritatea împotriva duşmanului lor. Ei nu erau departe de a cere pentru el soarta ereticilor; dar împăratul, prea devotat, adevărat, acestor episcopi nevrednici, nu admira mai puţin credinţa, sfinţenia şi virtuţile lui Martin. Cu toate acestea, el a încercat să-l convingă să intre în comuniune cu itachienii.

El l-a chemat în secret, l-a primit cu cea mai mare amabilitate, i-a spus că ereticii au fost executaţi după o judecată civilă şi că el nu are prin urmare nici un motiv pentru a nu fi în comuniune cu Itachie şi adepţii săi; că Teognist este singurul care s-a separat de ei şi în plus el acţionează mai degrabă din ură decât din orice alt motiv; în fine, că un sinod l-a declarat pe Itachie nevinovat.

Martin a fost prea puţin convins; împăratul s-a enervat, l-a părăsit brusc şi, la puţin timp după aceea, a poruncit să se meargă la închisoare pentru a-i masacra pe cei pentru care el venise să ceară îndurare. Sfântul episcop nu a aflat de această decizie decât seara; el a alergat la palat şi a făgăduit că va intra în comuniune cu Itachie dacă vor fi cruţaţi nefericiţii săi clienţi[48] şi dacă se chemau înapoi tribunii care plecaseră deja spre Spania. Maxim nu a ezitat; el a fost de acord cu toate măsurile.

Or, a doua zi trebuia să fie hirotonit Felix, om foarte sfânt şi vrednic de a fi făcut episcop în cele mai bune circumstanţe. Martin a luat parte la slujbă, considerând că era mai bine să cedeze pentru un timp decât să fie masacraţi nefericiţii care aveau deja sabia deasupra capetelor lor; însă, în pofida stăruinţelor puternice ale episcopilor, el nu a vrut niciodată să le semneze scrisorile de comuniune. El a plecat a doua zi, foarte trist şi profund mâhnit de a fi fost în comuniune o singură dată cu vinovaţii.

În timp ce Martin era la Treves[49], iar episcopii itachieni îşi necinsteau caracterul episcopal printr-o adulaţie josnică faţă de Maxim, acest favorit crud al victoriei, el a fost singurul care a dat exemplul unei vrednicii cu adevărat apostolice; în timp ce venea să ceară [de la împărat], el arăta mai curând că nu se supune şi, în ciuda insistenţelor puternice ale împăratului, el a refuzat multă vreme să mănânce la masa sa. ,,Eu nu pot, spunea el, să fiu comeseanul unui om care a smuls unui împărat tronul său, iar altuia viaţa sa”.

Maxim pretindea că nu a uzurpat imperiul, ci că l-a primit de la soldaţii săi; el a trebuit în consecinţă, spunea el, să-l apere cu arma în mână; victoriile sale erau un semn al voinţei lui Dumnezeu şi nici unul din duşmanii săi nu fusese omorât decât în luptă. Conformându-se raţiunilor sale sau rugăminţilor sale, Martin a acceptat în cele din urmă să ia masa cu el. Foarte bucuros că a dobândit această favoare, Maxim a invitat, ca pentru o zi de sărbătoare, cei mai iluştri comeseni, prefecţii, consulul Evodius, om deosebit de virtuos, doi comiţi ridicaţi la cele mai înalte funcţii, fratele şi unchiul său. El a aşezat în mijlocul lor un preot, însoţitorul lui Martin, şi el însuşi l-a pus de-a dreapta sa.

În timpul mesei, potrivit cutumei, un ofiţer a oferit cupa împăratului care a întins-o mai întâi sfântului episcop, sperând s-o primească din mâna sa; dar el, considerând că, după demnitatea episcopală, nimic nu era mai înalt ca demnitatea preoţească, a oferit cupa preotului său după ce a băut. Împăratul şi toţii comesenii au înţeles şi au admirat această faptă a lui Martin, şi au spus la curte că sfântul bărbat a făcut la masa împăratului ceea ce nici un alt episcop nu ar îndrăzni să facă la masa celui din urmă magistrat.

Maxim avea pentru Martin cea mai adâncă evlavie[50]; adesea, el se întreţinea cu el despre chestiunile sale duhovniceşti, slava sfinţilor, veşnicia fericirii lor; dar împărăteasa avea pentru el încă mai mult respect. Precum femeia din Evanghelie, ea îi spăla picioarele cu lacrimile sale şi i le ştergea cu părul său. Ea nu ţinea cont nici de bogăţiile sale, nici de demnitatea sa, nici de coroana sau porfira sa, şi nu putea fi desprinsă de picioarele preafericitului. Ea a obţinut de la soţul ei să-i servească ea însăşi o masă.

În pofida tuturor străduinţelor sale, Martin a fost silit să accepte. Ea însăşi a pregătit-o, a pus masa şi a aşezat scaunul pentru sfântul episcop, i-a adus apa pentru a-şi spăla mâinile, l-a servit precum o roabă şi cu o modestie şi smerenie desăvârşite. După o masă uşoară, Martin s-a retras şi împărăteasa a strâns cu grijă resturile pe care ea le-a preferat mâncărurilor celor mai fastuoase.

Acest fel de veneraţie nu ne poate mira, când ne gândim la sfinţenia deosebită a lui Martin.

,,Dacă ar fi cu putinţă, spune Sulpiciu Sever[51], să istorisim faptele sale exterioare, niciodată, spun cu sinceritate, nu s-ar putea face cunoscută viaţa sa lăuntrică, conduita sa obişnuită, duhul său îndreptat pururi către cer, statornicia sa în înfrânare şi post, privegherile şi rugăciunile sale, nopţile sale la fel de sfinte ca zilele. Timpul mesei îl închina lui Dumnezeu şi cugeta la El chiar în mijlocul ocupaţiilor zilnice; el nu folosea hrana şi somnul decât pentru exigenţele imperioase ale firii; în el totul era mare şi sfânt.

O, om cu adevărat fericit, în care nu a fost nicicând viclenie ! nejudecând, necondamnând pe nimeni, nefăcând nimănui nici un rău pentru rău ! El avea o astfel de răbdare că, episcop fiind, răbda injuriile personale ale clericilor mai mici în rang, le lăsa nepedepsite atât cât era posibil, nu-i oprea din acest motiv pe clerici de la îndatoririle lor şi nu-i iubea mai puţin. Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, nici măcar puţin emoţionat; nici vesel, nici trist, el purta pe chip expresia unei fericiri cu totul cereşti, părea mai presus de firea omenească; întotdeauna avea pe buze numele lui Iisus Hristos şi în inimă pacea, mila şi îndurarea.

Cât despre duşmanii săi, el plângea păcatele pe care le comiteau căutând, cu limbile lor înveninate, să-i tulbure liniştea; fiindcă acest sfânt bărbat avea duşmani, pe cei care erau geloşi pe sfinţenia şi virtuţile sale; ei urau la el ceea ce nu vedeau la ei şi nu aveau curajul de a-l imita. Noi spunem cu tristeţe, adaugă Sulpiciu Sever, că aceşti duşmani, în număr foarte mic este adevărat, erau episcopi”.

Aceşti episcopi erau itachienii despre care noi am vorbit. ,,Credinţa lui Martin, viaţa sa, minunile sale, mai spune Sulpiciu Sever[52], m-au umplut de dorinţa de a-l vedea şi, în acest scop, am făcut o călătorie foarte plăcută inimii mele. Deja concepusem planul de a-i scrie viaţa; eu am aflat, pe cât de mult posibil, împrejurările [vieţii sale] din propria sa gură, sau cel puţin de la cei care fuseseră martorii ei.

Nu s-ar putea crede cu câtă smerenie şi cu câtă bunătate m-a primit; el se bucura întru Domnul că îl preţuiam atât de mult încât să întreprind o călătorie anume pentru a-l vedea. Nefericitul de mine ! abia îndrăznesc să spun că, atunci când a binevoit să mă primească la masa sa, mi-a oferit el însuşi apa pentru a-mi spăla mâinile. Seara, el mi-a spălat picioarele şi eu nu am avut puterea să-l refuz; virtutea sa m-a fermecat într-atât încât eu priveam ca pe o fărădelege a nu consimţi la aceasta.

Conversaţia sa avea mereu drept subiect necesitatea de a fugi de ademeniri şi de a lepăda povara lumii pentru a-L urma în libertate pe Domnul Iisus. El ne-a dat pilda vestitului Paulin care, dispreţuind bogăţii nemăsurate pentru a-L urma pe Iisus Hristos, era aproape singurul care, în vremurile noastre, împlinea întocmai cuvântul Evangheliei. El ne-a încurajat să-l imităm şi socotea secolul nostru fericit de a avea un astfel de model care făcea cu putinţă ceea ce putea trece drept imposibil înainte: un bogat, lepădându-şi bogăţiile şi dându-le celor săraci.

Câtă însemnătate ! Câtă demnitate în cuvintele sale ! Cum grăia el cu râvnă şi entuziasm despre virtute ! Cu câtă uşurinţă tâlcuia el Sfânta Scriptură ! ,,Eu ştiu, adaugă Sulpiciu Sever, că în ce priveşte ştiinţa sa, am întâlnit mulţi neîncrezători; este adevărat că el însuşi era fără studii; dar eu adeveresc în Iisus Hristos şi nădejdea noastră comună că niciodată nu am auzit ieşind din gura altui om atâta ştiinţă exprimată într-un limbaj desăvârşit. Acesta era un mic avantaj în mijlocul tuturor virtuţilor sale; dar în fine, acest dar chiar nu i-a lipsit”.

Paulin, pe care Sfântul Martin l-a dat drept pildă ucenicilor săi, era atunci admirat de toată Biserica; fiu al lui Pontius Paulin, prefect în Galia, aparţinând uneia dintre cele mai ilustre familii din imperiu[53], a eclipsat prin virtuţile sale onorurile care-i împodobiseră pe străbunii săi.

El s-a născut la Ebremagus, lângă Bordeaux; tatăl său i l-a dat, în copilărie, pe vestitul Ausone ca dascăl. Ausone, poet şi retor, demn de reputaţia sa, a cultivat cu grijă înclinaţiile fericite ale elevului său şi a făcut din el un scriitor perfect, un poet elegant. El era de multă vreme dornic să ducă o viaţă sfântă; din fericire, prin practicarea virtuţilor, Paulin a avut cei mai iscusiţi învăţători. El i-a cunoscut pe Sfântul Martin, Sfântul Victricie de Rouen, a avut relaţii apropiate cu Sfântul Delfin, episcop de Bordeaux, şi cu Sfântul preot Amandus, cu care a păstrat toată viaţa sa o corespondenţă mişcătoare. Sfaturile acestor oameni virtuoşi, susţinute de pildele şi încurajările Terasiei, virtuoasa sa soţie, l-au detaşat puţin câte puţin de lume şi i-au inspirat intenţia de a urma calea desăvârşită a sfaturilor evanghelice.

După botezul său, pe care l-a primit din mâinile Sfântului Delfin, el s-a retras în Spania pentru a trăi acolo necunoscut şi a nu se ocupa decât de sfinţirea sa; aici el şi-a pierdut fiul. Această nenorocire l-a determinat să rupă legăturile care-l ţineau încă legat de pământ; de comun acord cu soţia sa, el a respectat de atunci o curăţie strictă, şi-a schimbat veşmintele pentru a avertiza lumea că el nu mai face parte din ea, şi a dat prin el pilda cea mai desăvârşită a unui adevărat creştin; credincioşii din Barcelona au avut pentru el o astfel de admiraţie încât în ziua de Naşterea Domnului, în timpul slujbei, ei l-au prins şi l-au dus în pofida lui înaintea episcopului rugându-l să-l hirotonească preot.

,,Eu, care nu sunt decât un vierme şi nu om, scria el atunci Sfântului Amandus[54], am refuzat, sau mai curând nu am îndrăznit să accept să fiu făcut slujitor în casa Domnului. Dar ei m-au silit, mărturisesc eu; sechestrat, aproape sufocat de mulţime, în ciuda dorinţei mele de a vrea să treacă de la mine acest potir, eu am fost nevoit să spun Domnului: Facă-se voia Ta şi nu a mea … Iată-mă deci bătrân[55], cel puţin după nume şi prin cinul meu, dar în realitate foarte tânăr şi încă copil”. ,,Dar, îi spune prietenului său Sulpiciu Sever[56], eu nu am consimţit să fiu hirotonit în Biserica din Barcelona decât cu condiţia să nu fiu legat deloc de ea, hirotonit numai pentru slujba Domnului, fără a fi desemnat pentru o biserică particulară”.

El se gândea încă de atunci să se retragă la Nola, lângă mormântul Sfântului Felix; plan pe care îl pune în aplicare după ce şi-a vândut averea sa imensă, pe care Ausone o numeşte regatul lui Paulin. El nu şi-a păstrat decât o casă şi o grădină mică lângă Nola, unde a întemeiat o mânăstire.

Din acest loc de retragere, el întreţinea relaţii frecvente cu prietenii săi din Galia, cu Sfântul Delfin care-l botezase, cu Sfântul Amandus, Sfântul Aper care, împreună cu soţia sa Amanda, a mers pe urmele lui Paulin şi ale Terasiei, şi mai ales cu Sulpiciu Sever, cel care îl iubea într-un mod deosebit de delicat.

Sulpiciu Sever a imitat, de asemenea, nobilul exemplu al lui Paulin şi, de tânăr, el a preferat crucea onorurilor şi plăcerilor. Lumea pe care a părăsit-o i-a adus insulte şi jigniri; el a fost tulburat şi a vrut să răspundă acestor critici absurde, dar Paulin l-a făcut curând să renunţe la această idee, scriindu-i[57]:

,,Prea iubitul meu frate ! Fie ca paşii noştri să nu se îndepărteze deloc de calea Domnului şi de cărarea cea îngustă ! Prietenii din lume ne latră, dar ce contează cuvintele lor neştiutoare şi nebune ! Nu ştim noi oare din Sfintele Scripturi ce trebuie să gândim despre ei şi despre noi ? Puternic legaţi de cuvântul Domnului, să lăsăm să treacă injuriile şi ura nelegiuiţilor, ei merg în întuneric şi soarele dreptăţii nu a răsărit pentru ei; sub limba lor este venin de aspidă care otrăveşte duhul, omoară sufletul dacă prin urechi intră până în inimă …

Omule al lui Dumnezeu, fugi de ei. Tu te temi de Dumnezeu, ai deci în tine principiul înţelepciunii; nu le explica deloc motivele conduitei tale, ca şi cum ei ar fi mai înţelepţi decât tine; dacă ei socotesc absurd ceea ce facem noi, bucură-te în adâncul conştiinţei tale de a fi făcut lucrarea lui Dumnezeu şi de a fi împlinit povaţa lui Iisus Hristos …

Fie ca oamenii de lume să-şi păstreze plăcerile lor, onorurile lor, bogăţiile lor, dacă ei totuşi au toate acestea; să ne lase nouă ceea ce ei numesc sărăcia noastră, nebunia noastră … Cât despre tine, ostaş al lui Iisus Hristos, înarmat cu coiful mântuirii, cu zaua dreptăţii, cu pavăza credinţei, cu sabia adevărului, cu tăria Sfântului Duh să fii statornic în luptele cereşti; şi, în izvorul înţelepciunii, în fluviul de apă vie care este în inima ta, să stingi săgeţile aprinse ale vrăjmaşului”.

Credincios sfaturilor lui Paulin, Sever s-a devotat în întregime slujirii lui Dumnezeu, fără nici o grijă faţă de criticile lumii.

,,O, prea iubitul meu frate[58] ! îi scrie atunci pustnicul de la Nola, convertirea ta este o minune mai mare decât convertirea mea. Tu erai în floarea vârstei, copleşit de laude, mai puţin obosit de greutăţile bogăţiilor, deşi la fel de bogat ca mine; tu erai pe scena lumii şi gloria baroului; tu ţineai sceptrul elocvenţei; deodată, tu ai aruncat jugul înjositor al păcatului, ai rupt legăturile mortale ale trupului şi sângelui. Nici bogăţiile tale sporite printr-o alianţă cu o familie de consul, nici atracţia pentru păcat, nici perspectiva unei tinereţi nevinovate nu te-au putut face să uiţi de poarta strâmtă a mântuirii, de calea grea a virtuţii, pe calea largă a celor mulţi. Tu eşti fericit că ai fugit de adunarea celor fără de lege, că ai refuzat să te opreşti în calea păcătoşilor, că nu ai vrut să te aşezi pe scaunul pierzătorilor, că ai preferat să te înclini la picioarele Răstignitului printr-o smerenie desăvârşită”.

După convertirea sa, Sever s-a retras lângă Elusone, în Narbonnaise, într-un sat numit Primuliacum. Slujitorii săi l-au urmat acolo; i-a făcut fraţi întru Iisus Hristos şi a înfiinţat astfel mânăstirea lui.

Paulin dorea cu ardoare ca el să vină să locuiască la Nola cu el şi Sever chiar i-a promis iniţial aceasta.

,,Mărturisesc, îi scria Paulin[59], deşi nimic nu mi-ar fi mai plăcut decât prezenţa ta, că dorinţa pe care o am de a te vedea este încă mai puternică de când mi-ai promis că vei aduce cu tine mai mulţi fraţi de mânăstire. Crezi că va veni în curând acest moment, care va lumina îndată ziua în care te voi primi cu o ceată de aleşi ai lui Dumnezeu, în sânul mânăstirii mele, a preafericitului Felix[60], care va fi patronul nostru comun … Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm, să fim veseli, căci este bine şi frumos ca fraţii să locuiască împreună … Eu văd deja mica mea grădină mai bine cultivată prin grija lucrătorilor Domnului care vin cu tine; cât de uşor va fi să se facă o cultură pentru cei pe care Iisus Hristos i-a ales să lucreze în via Sa şi pe care nu i-a lăsat fără muncă în marea întindere a acestei lumi !”

Sever nu a dat curs cererilor stăruitoare ale prietenului său drag Paulin; boala l-a împiedicat să-şi ţină făgăduinţa. În loc să se ducă la Nola, el s-a dus la Tours, lângă Sfântul Martin, aşa cum am relatat. El a devenit ucenicul său, l-a urmat în multe din drumurile sale apostolice, l-a studiat cu grijă, i-a chestionat pe martorii faptelor sale minunate şi a revenit apoi în singurătatea sa de lângă Elusone, pentru a redacta acolo ceea ce a văzut şi a aflat cu certitudine despre faptele sfântului episcop de Tours.

El a trimis această lucrare lui Paulin; acest pustnic evlavios şi vestit, atât de capabil de a o aprecia, a publicat-o el însuşi la Roma[61], unde a avut un succes imens; el a citit-o evlavioasei Melania care a putut să-l admire şi pe Martin, după ce a fost martoră la virtuţile eroice ale sihaştrilor din Palestina şi Thebaida. Înşişi aceşti îngeri pe pământ nu au citit fără uluire povestirea atâtor virtuţi, vrednice de un monah evlavios, unite cu cele ale unui mare episcop.

,,Nu ţi-ar fi fost dat să scrii viaţa lui Martin, îi spunea Paulin lui Sever[62], dacă printr-o inimă curată n-ai fi făcut gura ta vrednică de laude atât de sfinte. Fii deci binecuvântat de Dumnezeu pentru că ai scris viaţa unui episcop atât de sfânt, a unui mărturisitor atât de vestit şi de a o fi făcut cu cuvinte atât de frumoase şi cu o afecţiune aşa de îndreptăţită. El, de asemenea, este fericit de a se fi învrednicit de un istoric demn de credinţa şi virtuţile lui. Viaţa sa, făcută cunoscută astfel, va fi spre slava lui Dumnezeu şi scrierea ta o va păstra în amintirea oamenilor”.

Lucrarea lui Sulpiciu Sever merită cu prisosinţă aceste elogii: se găsesc acolo reunite cea mai elegantă simplitate şi cea mai blândă evlavie; se simte că este viaţa unui sfânt scrisă de un sfânt.

Martin nu a trăit mult după publicarea istoriei sale. El i-a apărut în vis lui Sulpiciu Sever[63], ţinând în mâini scrierea despre viaţa sa, i-a dat binecuvântarea sa şi s-a înălţat la cer. Sever s-a gândit că acest vis îi vestea moartea sfântului episcop şi, într-adevăr, după puţin timp au venit să-l avertizeze că doi călugări veniseră din Tours pentru a-i face cunoscută moartea părintelui lor.

Sfântul Martin a murit la Candes, la confluenţa Loirei cu Vienne[64]; el se dusese acolo pentru a rezolva câteva neînţelegeri apărute în rândul clerului acestei Biserici. Simţindu-se aproape de moarte, el i-a chemat pe aceia dintre ucenicii săi care îl însoţiseră şi le-a vestit că îi va părăsi în curând. La această veste, ei au vărsat multe lacrimi:

,,Părintele nostru, spuneau ei, de ce ne părăseşti ? Cui vrei să ne laşi ? Lupi înfricoşători vor să împrăştie turma şi cine ne va putea apăra după moartea păstorului nostru ? Tu doreşti să te uneşti cu Iisus Hristos, dar răsplata ta, dacă este amânată, nu va fi nici mai puţin mare, nici mai puţin sigură. Ai milă de noi şi nu ne părăsi”. Acest părinte bun, care îi iubea duios, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile şi s-a adresat lui Dumnezeu: ,,Doamne, Îi spune el, dacă eu sunt încă de trebuinţă poporului Tău, nu refuz lucrarea, ca să Se facă voia Ta”. Împărţit între dorinţa de a merge la Dumnezeu şi dragostea pentru ucenicii săi, el ezita şi nu vroia nici să-i părăsească, nici să mai fie mult timp despărţit de Iisus Hristos.

Prin urmare, el a renunţat la dorinţele sale şi la voinţa sa pentru a se supune, cu încredere, voinţei Domnului. Deşi chinuit de o febră arzătoare, el nu a încetat să vorbească cu Dumnezeu, silindu-şi trupul să se supună duhului şi dedicându-i lui Dumnezeu toate momentele pe care le mai avea de petrecut pe pământ. El a vrut să fie culcat pe cenuşă şi ţesătură aspră din păr de capră. Ucenicii săi l-au rugat să-i lase să pună sub el nişte paie: ,,Nu, fiii mei, le-a spus el, trebuie ca un creştin să moară pe cenuşă, aş face rău dacă nu v-aş da această pildă”.

El avea tot timpul mâinile şi ochii ridicaţi spre cer; preoţii, care alergaseră să fie în jurul lui, au vrut să-l întoarcă pe o parte pentru a-i aduce puţină mângâiere. ,,Fraţii mei, le spune el, lăsaţi-mă să privesc cerul mai mult decât pământul, sufletul meu află astfel drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a merge la Dumnezeu”. După aceste cuvinte, el l-a văzut pe demon lângă el: ,,Ce faci aici, fiară crudă, îi spune el, tu nu vei găsi nimic în mine care să-ţi aparţină; eu mă duc în sânul lui Avraam”. Spunând aceste cuvinte, el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

De îndată ce zvonul morţii sale s-a răspândit, oamenii au alergat la Candes din toate părţile. Locuitorii din Poitiers au dorit să aibă trupul său şi au pretins că doar l-au împrumutat celor din Tours. Aceştia au invocat, în favoarea lor, obiceiul ca episcopii să fie înmormântaţi în bisericile lor şi au încheiat neînţelegerea răpind, în secret, în timpul nopţii, trupul sfântului lor episcop; ei l-au îmbarcat pe Vienne şi pe Loire l-au condus, ca în biruinţă până la Tours[65].

,,O mulţime extraordinară, spune Sulpiciu Sever[66], a alergat pentru a cinsti convoiul său. Oraşul întreg a ieşit în întâmpinarea lui; din satele şi oraşele învecinate au alergat în mulţime. Ce jale în inimile tuturor ! Călugării, în special, resimţeau o durere profundă. Ei erau în jur de 2.000; aceasta era cea mai frumoasă slavă a lui Martin căci, după pilda sa, această mare familie s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu. Această ceată evlavioasă, cu faţa palidă şi îmbrăcată cu mantii lungi, bătrâni aplecaţi de nevoinţe, tineri preoţi afierosiţi lui Iisus Hristos, toţi mergeau în faţa bunului păstor care părea să conducă în faţa lui turma sa.

Fecioarelor le era ruşine să-l plângă pe acela pe care-l ştiau că este în sânul Domnului; sub aparenţa unei bucurii sfinte, ele îşi ascundeau durerea. Credinţa le interzicea lacrimile; dar afecţiunea le făcea uneori să plângă. Durerea lor era la fel de evlavioasă ca bucuria pe care le-o inspira slava părintelui lor.

Trebuia să fie iertaţi cei care plângeau şi să fie felicitaţi cei care se bucurau, căci era bine să fie plâns Martin, dar şi să se bucure de biruinţa sa.

Mulţimea, cântând imne, a însoţit trupul preafericitului până la locul de înmormântare”.

Se poate pune în opoziţie comportarea diferită a lui Martin şi Ambrozie la curtea lui Maxim. În timp ce Ambrozie i-a refuzat uzurpatorului sărutul frăţesc, care era în uz atunci, ca semn de comuniune, Martin a intrat în comuniune cu Maxim. Dar trebuie remarcat că sfântul episcop de Tours s-a căit pentru respectul său atunci când el a fost martor la violenţele exercitate împotriva ereticilor. El nu a vrut ca episcopul să se arate partizan al acestor violenţe.

Din acest punct de vedere, el era în comuniune deplină de sentimente cu Ambrozie, care îi condamna şi el cu tărie pe episcopii care se amestecau în proces şi cereau moartea vinovaţilor. În ochii Sfântului Ambrozie, episcopul nu are de îndeplinit decât o misiune de pace şi dacă trebuie să urmărească greşeala, nu poate cere împotriva vinovaţilor pedepsele justiţiei laice[67].

Episcopii buni au cerut uneori împăraţilor intervenţia împotriva idolatriei şi ereziei; dar cei răi au solicitat doar sentinţe violente împotriva persoanelor.

Ambrozie s-a întors de la Treves, iar Valentinian şi Iustina au înţeles că Maxim se îndrepta către Italia pentru a-i alunga de acolo. Ei l-au chemat pe Teodosie, care a plecat de îndată de la Constantinopol cu o armată şi s-a îndreptat către Panonia pentru a-l întâlni pe Maxim.

Înainte de a pleca, el a poruncit unui episcop să reconstruiască o sinagogă pe care era acuzat că a dărâmat-o. Ambrozie a aflat acest fapt la Achileea şi a scris de îndată lui Teodosie care s-a îndreptat către Milan, după înfrângerea şi moartea lui Maxim.

În scrisoarea sa[68], Ambrozie l-a făcut în mod foarte iscusit pe împărat să înţeleagă că, în ciuda evlaviei şi bunelor sale intenţii, el putea să se înşele şi că datoria unui episcop era de a-i da un sfat fără a-i lipsi respectul datorat demnităţii imperiale. Decizia care a fost obţinută de la el putea să aibă cele mai triste consecinţe şi să încurajeze sentimentele rele ale evreilor şi păgânilor, care nutreau o ură profundă împotriva creştinilor.

Episcopul acuzat, spune el, nu a fost ascultat, nu a fost judecat. Prin urmare, el nu poate fi obligat la o construcţie nelegiuită pe care caracterul lui sfânt îi interzice s-o întreprindă. El trebuia să se opună pentru a-şi face datoria; dacă vor să-l silească să îndeplinească poruncile împărăteşti, vor face din el un mucenic. Presupunând că episcopul ar fi ars cu adevărat sinagoga, evreii nu au ars multe biserici şi case episcopale, fără a fi judecaţi pentru aceasta ?

Scrisoarea episcopului de Milan nu a avut succesul total pe care îl putea aştepta. La întoarcerea sa la Milan, el a hotărât să-l determine pe împărat să facă o judecată mai strictă. Teodosie, mergând la Biserică[69], Ambrozie i s-a adresat public şi i-a spus că harul pe care l-a primit de la Dumnezeu îl obligă la mai multă recunoştinţă.

,,Când am coborât din amvon, [Teodosie] mi-a spus: Despre noi ai vorbit. I-am răspuns: Am vorbit despre cele ce-ţi sunt ţie de folos. Atunci a zis: Într-adevăr, despre repararea sinagogii luasem o hotărâre prea aspră împotriva episcopilor, dar totul s-a îndreptat. Monahii fac multe nelegiuiri. [El făcea aluzie la monahii care demolaseră un templu păgân şi împotriva cărora fusese nevoit să ia măsuri aspre ca împotriva episcopului căruia i se imputa că incendiase o sinagogă. Teodosie vorbind atât de aspru despre monahi], atunci Timasius, şeful cavaleriei şi al infanteriei, a început să spună cuvinte tari împotriva monahilor. I-am răspuns: Eu vorbesc cu împăratul cum se cade, fiindcă-l ştiu că are frică de Dumnezeu. Cu tine, care grăieşti vorbe atât de grele, va trebui să mă port altfel.

Apoi, după ce am stat puţin, i-am zis împăratului: Dă-mi siguranţa că o faci pentru tine, linişteşte-mi sufletul. Pe când el stătea lângă mine şi dădea din cap binevoitor, dar nu făgăduia nimic lămurit, iar eu stăteam lângă el, a zis că va da şi un ordin scris. Îndată am început să-i spun să întrerupă orice urmărire, pentru ca sfetnicul imperial cu prilejul cercetării să nu-i înjosească pe creştini cu vreo ocară. A făgăduit că va face precum l-am rugat. I-am zis: Dă-ţi cuvântul. Şi am repetat: Dă-ţi cuvântul. Iată, a zis, îmi dau cuvântul. Şi aşa m-am apropiat de jertfelnic”[70] şi a slujit liturghia.

Teodosie avea mari calităţi şi o evlavie sinceră, dar avea adeseori o mânie necumpătată. Pentru o răzmeriţă care a izbucnit la Thessalonic, el a vrut să se răzbune în mod exemplar. Episcopii, şi mai cu seamă Ambrozie, l-au implorat să nu facă nimic şi să ierte. Dar ofiţeri de la curte i-au dat împăratului sfaturi contrare. El a sfârşit prin a le urma şi a dat ordin de a masacra un anumit număr de locuitori, fără a se preocupa dacă erau vinovaţi sau nu[71].

Abia dăduse acest ordin crud, că el s-a căit; dar când a ajuns contraordinul, era prea târziu şi masacrul avusese loc.

Când vestea masacrului a ajuns la Milan, mai mulţi episcopi gali şi italieni erau reuniţi acolo în sinod. Ei au condamnat cu tărie o astfel de cruzime şi au părut miraţi că Ambrozie, a cărui autoritate era cunoscută, nu a avut suficientă influenţă asupra împăratului pentru a o împiedica. Ambrozie nu era vinovat; dar el a înţeles că în nişte circumstanţe atât de grave trebuia să acţioneze cu prudenţă. Teodosie nu era atunci la Milan. Fiind avertizat de întoarcerea sa, Ambrozie a părăsit oraşul sub pretextul că are nevoie de aer de ţară, dar, în realitate, pentru a nu merge în întâmpinarea împăratului.

De la ţară el i-a scris lui Teodosie o scrisoare emoţionantă pentru a-l avertiza de crima pe care o comisese. El i-a spus că trebuia să se supună pocăinţei publice stabilită de Biserică; şi că el nu va putea sluji liturghia în prezenţa lui dacă nu se decidea să se supună pocăinţei canonice. Ambrozie s-a întors la Milan, iar Teodosie a venit la biserică; dar sfântul episcop l-a oprit la intrare şi i-a amintit de datoria pe care, ca fiu al Bisericii, trebuia s-o împlinească.

,,Împăratul David, spune Teodosie, a fost mai vinovat decât mine pentru că el a adăugat la desfrânare şi moartea. Dacă tu l-ai imitat în păcatul său, imită-l şi în pocăinţa sa”, [i-a spus Ambrozie]. La aceste cuvinte, Teodosie s-a prosternat la pământ, vărsând lacrimi şi cerându-I lui Dumnezeu iertare pentru greşeala sa. Poporul, în genunchi, s-a rugat împreună cu el şi s-a văzut un mare suveran, lipsit de însemnele autorităţii sale, prosternat umil printre cei care se pocăiau în timpul stabilit de legile Bisericii.

Teodosie nu a fost împăcat cu Biserica decât la opt luni după crima sa; timpul pocăinţei sale a fost scurtat ţinând seamă de căinţa sa şi de dovezile de mâhnire pe care le-a dat în mod public în adunarea credincioşilor.

După pocăinţa sa, Teodosie s-a întors la Constantinopol, dar a revenit în curând la Milan cu fiul său Onorie şi tânărul Valentinian. El s-a dus la Roma şi cea mai mare parte a marilor familii, care rămăseseră păgâne până atunci, au îmbrăţişat creştinismul. În timpul şederii sale la Roma, Teodosie a dat o lege foarte severă contra maniheilor care erau foarte numeroşi în acest oraş. De asemenea, el a dat legi severe împotriva diaconiţelor şi monahilor care, sub pretextul evlaviei, produceau adeseori scandaluri.

Noi vom avea ocazia să vorbim despre călugării sfinţi, care cinsteau viaţa monahală şi despre călugării falşi, care nu practicau deloc învăţăturile pe care le mărturiseau.

Teodosie s-a străduit să distrugă rămăşiţele păgânismului în tot imperiul şi, spre sfârşitul vieţii sale, el i-a dat lui Teofil, episcop de Alexandria, puterile cele mai extinse privind această chestiune. În aplicarea acestei autorităţi, Teofil nu a folosit toată prudenţa necesară şi a dat ocazia izbucnirii unei revolte teribile în care o mulţime considerabilă de creştini şi păgâni au fost omorâţi sau răniţi. Forţa publică a venit în ajutorul creştinilor şi cea mai mare parte a templelor păgâne a fost distrusă. Se citează în special faimosul templu al lui Serapis. Statuia acestui zeu fals a fost distrusă şi sanctuarul său, demolat până la temelie, a fost înlocuit cu o biserică creştină[72].

Patimile dintre creştini şi idolatri erau violent întreţinute. Aceştia din urmă, care îi prigoniseră pe creştini timp de trei secole, nu puteau să vadă fără invidie victoria adversarilor lor. Pretutindeni ei se uneau cu evreii pentru a face creştinilor cel mai mare rău; aceştia din urmă se răzbunau pe cât de des puteau şi, în răzbunarea lor, ascultau mai mult de patimă decât de milostivirea creştină.

Dacă se examinează faptele la rece, istoricul conştiincios nu se poate înfrâna să nu pună cea mai mare parte a greşelilor pe seama idolatrilor, care se arătau întotdeauna mai fanatici şi mai cruzi decât creştinii.

În timpul domniei sale, Teodosie a dat numeroase legi; cea mai mare parte sunt foarte aspre împotriva idolatrilor, apostaţilor şi ereticilor.

Când a părăsit din nou Apusul, el l-a lăsat acolo pe tânărul Valentinian ca împărat. Iustina murise şi Valentinian, credincios exemplelor lui Teodosie, se făcea remarcat prin ortodoxia sa. Dar se ştia că el avea un caracter slab şi păgânii au stăruit foarte tare pe lângă el pentru a-l face să abolească legile promulgate de Gratian şi Teodosie împotriva lor.

Valentinian, care nu avea decât 20 ani, nu se simţea în stare să se opună la asemenea presiuni. El îl chema fără încetare pe Teodosie şi-l ruga să revină în Apus dacă nu vroia să-l oblige pe el însuşi să se refugieze în Răsărit.

Barbarii ameninţau Imperiul de Apus, iar Valentinian a plecat spre Galia. Sosit la Vienne, el l-a rugat pe Sfântul Ambrozie să vină să-l boteze. Dar sfântul episcop de Milan nu a avut timp să vină. Valentinian a fost omorât de ofiţerii din palatul lui. În acelaşi timp, un oarecare Eugen s-a declarat împărat.

Teodosie s-a îndreptat cu o armată spre Imperiul de Apus, după ce a încredinţat Imperiul de Răsărit celor doi fii ai săi, Arcadie şi Onorie.

Eugen, trădat de partizanii săi, a fost dat în mâna lui Teodosie, care l-a condamnat la moarte pentru a răzbuna moartea lui Valentinian. Teodosie s-a dus apoi la Milan şi l-a chemat acolo pe fiul său, Onorie, căruia i-a dat Imperiul de Apus. Arcadie a fost făcut împărat al Răsăritului.

La puţin timp după aceste împărţiri, Teodosie s-a întors în Răsărit. El a murit la începutul anului 395.

După Constantin, nici un împărat nu a fost atât de creştin şi atât de mare ca Teodosie. El a împlinit opera lui Constantin, distrugând rămăşiţele idolatriei; el s-a arătat preocupat în mod constant de distrugerea a tot ce putea reprezenta un obstacol pentru influenţa socială a creştinismului, fără a săvârşi însă violenţe împotriva celor care perseverau în idolatrie sau erezie. Multe dintre legile lui sunt foarte aspre; dar se recunoaşte în general că în practică s-a micşorat mult din rigoarea lor.

Istoria poate să-i facă pe drept reproşuri lui Teodosie, dar el este unul dintre cei mai mari suverani care au condus Imperiul Roman.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Faustinus şi Marcelinus, Libel. Prec.

   [2] Lib. Pontif., Vit. Siric.

   [3] D. Coustant, Epist. Roman. Pontif.; Labbe, Concil., tomul II.

   [4] Siricie, Epist. ad Himer., § 1.

   [5] Ibid., § 20.

   [6] Ieronim, In Jovin., I, 13, 25; Siricie, Epist. et Decret., Epist. VII. Această epistolă este în general recunoscută ca autentică. Celelalte epistole ale lui Siricie sunt respinse sau ca apocrife, sau ca îndoielnice de cei mai serioşi şi mai imparţiali erudiţi.

   [7] Siricie, Epist. IX. Această epistolă este în general socotită autentică, deşi ea a fost atribuită când lui Damas, când Sfântului Ambrozie. Noi o vom considera ca fiind a Sfântului Ambrozie.

   [8] Sfântul Ambrozie, Epist. 15 şi 16.

   [9] Epist. Siric. inter op. S. Ambros. ante Epist. 42.

   [10] Sfântul Ambrozie, Epist. 42.

   [11] Sfântul Ambrozie, Epist. 20, ad Marcell. Soror.

   [12] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 13; Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 16; Cod. Theod., lib. ult.; Sfântul Ambrozie, Epist. 21, ad Valentin., et Serm. cont. Auxent.

   [13] N.tr.: În Epistola 21, către Valentinian, Sfântul Ambrozie spune că tribunul şi notarul Dalmatius a venit cu poruncă din partea împăratului ca sfântul să aleagă judecători, aşa cum procedase Avxentie. Şi mai jos explică faptul că dacă în judecata lor, judecătorii laici aleşi de el vor respecta adevărul credinţei, potrivit legii, vor fi surghiuniţi sau ucişi. A se vedea, în limba română, Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 113 şi urm..

   [14] N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 116.

   [15] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 14.

   [16] Sfântul Ambrozie, De obit. Valentinian.

   [17] Sfântul Ambrozie, Epist. 24, ad Valentinian.

   [18] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini.

   [19] Sfântul Grigorie de Tours, Hist. Franc., cartea a X-a, nr. 31.

   [20] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 6.

   [21] Episcopul de Angers.

   [22] N.tr.: Este un joc de cuvinte în limba franceză: numele episcopului Defenseur se poate traduce apărător sau izbânditor, ca în citatul din Psaltire.

   [23] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 7.

   [24] Ibid.

   [25] Majus monasterium, mânăstire mare; de la aceasta s-a transformat în Mair-moustier sau Moutier, şi în cele din urmă Marmoutier.

   [26] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 10.

   [27] N.tr.: Carnuţii erau un popor celt din Galia Centrală, iar teritoriul lor corespundea diocezelor de Chartres, Orleans şi Blois şi era socotit centrul politic şi religios al naţiunii galice.

   [28] La Quimper-Corantin.

   [29] N.tr.: Eduii erau un popor galic din Gallia Lugdunensis, care ocupa ţinutul dintre Saone şi Loire în Franţa de astăzi

   [30] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 10.

   [31] Ibid., c. 14.

   [32] Ibid., c. 13.

   [33] Ibid., c. 10.

   [34] Adică, botezul, însoţit de mirungere.

   [35] Bolland., 20 aprilie.

   [36] N.tr.: Galia lyonneză (Gallia Lugdunensis, în latină), sau Lyonneza, era o provincie a Imperiului Roman denumită după capitala sa Lugdunum (astăzi, Lyon). În 297, sub Diocleţian, Lyonneza a fost divizată în două provincii: Prima Lyonneză, cu capitala la Lugdunum, şi Cea de-a doua Lyonneză sau Lyonneza armoricană, cu capitala la Rotomagus (Rouen). Constantin cel Mare va împărţi încă o dată aceste două provincii, rezultând în total patru provincii lyoneze.

   [37] A se vedea Gallia Christiana, Sanmarth. şi Cl. Rob.

   [38] Actele Sfântului Firmin pun un episcop la Angers, în secolul III.

   [39] Sfântul Ambrozie, Epist. 87.

   [40] Ibid., Epist. 8.

   [41] Act. Concil. Aquil., apud Sirm.

   [42] Vita S. Justi, apud Bolland., 2 septembrie. Această viaţă a fost scrisă în secolul al V-lea, de preotul Constans, autorul celei a Sfântului Ghermano de Auxerre.

   [43] N.tr.: Valentin a fost fondatorul unei importante secte gnostice din secolul al II-lea; Pleroma face parte din sistemul său gnostic şi este constituită din eoni în număr de 30 – 15 perechi de eoni masculini şi feminini – şi este o ierarhie a împărăţiei cereşti.

   [44] Sulpiciu Sever, Hist. Sac., cartea a II-a. Noi îl vom urma pe acest istoric pentru tot ceea ce este legat de priscilianism.

   [45] Sulpiciu Sever, Hist., cartea a II-a.

   [46] Sulpiciu Sever, Dial. 3, § 15.

   [47] Se ignoră unde era episcop acest Teognist care i-a condamnat pe prietenii lui Itachie.

   [48] N.tr.: Plebeu care se punea sub protecţia unui patrician faţă de care îşi abandona o parte din drepturile sale civile şi politice.

   [49] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 23.

   [50] Sulpiciu Sever, Dial. 2, § 7.

   [51] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 24.

   [52] Sulpiciu Sever, Vita B. Martini, c. 26.

   [53] A se vedea Paulin, Oper., Prolegomena. Patrolog., tomul 61.

   [54] Paulin, Epist. 2 ad Amandum.

   [55] Cuvântul preot înseamnă bătrân, πρεσβυς.

   [56] Paulin, Epist. 1 ad Sever.

   [57] Paulin, Epist. 1 ad Sever, nr. 2, 3, 7.

   [58] Paulin, Epist. 5 ad Sever, nr. 5.

   [59] Paulin, Epist. 5 ad Sever, nr. 15, 16 (A se vedea etiam Epist. 17).

   [60] Sfântul Felix de Nola, pentru care Sfântul Paulin avea o evlavie mişcătoare.

   [61] Sulpiciu Sever, Dial.

   [62] Paulin, Epist. 11 ad Sever, nr. 11.

   [63] Sulpiciu Sever, Epist. ad Aurel.

   [64] Sulpiciu Sever, Epist. ad Bassul.

   [65] Sfântul Grigorie de Tours, Hist., cartea I, c. 47.

   [66] Sulpiciu Sever, Epist. ad Bassul.

   [67] Sfântul Ambrozie, Epist. 25.

   [68] Sfântul Ambrozie, Epist. 40 ad Theod.

   [69] Sfântul Ambrozie, Epist. 41.

   [70] N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri II, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, p. 199.

   [71] Sfântul Ambrozie, Epist. 59; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 17; Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 18; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 25.

   [72] În această privinţă se reproşează creştinilor că ar fi ars faimoasa bibliotecă din Alexandria care ar fi fost aşezată la Serapion sau Templul lui Serapis. Acest reproş fiind reînnoit în zilele noastre, noi am publicat o broşură în care am dovedit: 1. că Serapionul, alcătuit dintr-un număr mare de edificii spaţioase, nu a fost ars; 2. că singur sanctuarul lui Serapis a fost demolat; 3. că biblioteca din Alexandria nu era probabil în clădirile care alcătuiau Serapionul; 4. că aceste clădiri au existat mai multe secole după presupusul lor incendiu; 5. că istoricul Orose, sub domnia lui Teodosie al II-lea, a văzut la Serapion dulapuri pline cu cărţi, aşa cum existau în toate templele; 6. că textul acestui istoric nu a fost înţeles – care este singurul text ce oferă ocazia de a-i acuza pe creştini că au dat foc bibliotecii din Alexandria.

   A se vedea Epistole către dl. dr. Leon Le Fort, Paris, Josse, librar, 31, Rue de Sevres, 1875.

   Prima bibliotecă din Alexandria a fost incendiată în timpul expediţiei lui Iulius Cezar împotriva lui Antonius. Cea de-a doua, alcătuită în principal din colecţia luată de Antonius regilor Pergamului, a fost incendiată de califul Omar, după cucerirea de către turci şi nu de creştini în secolul al IV-lea.