Pagini de istorie nr. 27
ISTORIA BISERICII PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a IX-a Anii 382–406 4 Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la Chene – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur
În perioada în care Augustin răspândea în Apus luminile geniului său, Răsăritul avea în persoana lui Ioan, supranumit Ioan Gură de Aur sau Gură de Aur, unul dintre cei mai elocvenţi episcopi prin care se slăveşte Biserica creştină[1].
Ioan se născuse într-o familie de origine latină, stabilită la Antiohia. Tatăl său, pe nume Secundus, avea demnităţi şi bogăţii care i-ar fi deschis fiului său calea către cinstiri vremelnice, dacă Dumnezeu nu l-ar fi chemat să fie una dintre cele mai strălucite lumini ale Bisericii Sale. Ioan era înzestrat cu un geniu blând, dragoste de ştiinţă, onestitate profundă şi cu o astfel de dragoste de dreptate, încât nu putea fi împiedicat de a lua partea dreptăţii, cu riscul de a displăcea oamenilor celor mai elevaţi. Aceşti oameni îmbrăcau înţelepciunea în menajamente nelimitate, nu numai pentru persoane, ci pentru anumite fapte rele pe care căutau să le diminueze. Ioan nu înţelegea aceste menajamente. Credincios învăţăturii lui Hristos, el spunea da sau nu, fără menajamente, de când vedea dreptatea în cauza respectivă.
Oamenii cu acest caracter au întotdeauna prieteni şi admiratori; dar ei au mult mai mulţi duşmani; deoarece ei întâlnesc în drumul lor puţini oameni oneşti şi mulţi oameni ambiţioşi, imorali, diplomaţi, fără a-i socoti pe scepticii care nu înţeleg convingerile decât dacă ele produc ceva în bani sau în onoruri, şi pe indiferenţi care se pronunţă împotriva oricărui lucru care ar putea să-i distragă de la apatia lor naturală.
Teofil, episcopul Alexandriei, era omul care, prin fire, trebuia să resimtă cea mai mare antipatie pentru Ioan. El era, într-adevăr, un episcop mândru de familia sa; pasionat de tot ceea ce putea să-l scoată în evidenţă; prieten al cinstei şi influenţei; dispus să sacrifice totul ambiţiei sale; acoperindu-şi patimile sub vălul râvnei pentru Biserică şi dogma sănătoasă. El l-a cunoscut pe Ioan la Antiohia, atunci când acesta, tânăr încă, începea să strălucească în rândurile clerului din acest oraş; el a văzut, de la prima privire, că era un om inflexibil, pe care trebuia să-l frângă, dacă ar fi intrat vreodată în luptă împotriva lui, şi pe care nu l-ar fi făcut niciodată să părăsească cărarea îngustă a binelui.
Ioan nu a primit botezul în copilăria sa. Pentru a-l primi, el a aşteptat să fie în stare să-i aprecieze avantajele. Era atunci un obicei aprobat de Biserică. El şi-a făcut studiile cu multă grijă; s-a dedicat mai ales elocvenţei sub îndrumarea lui Libanius, foarte bătrân pe atunci, dar care continua să se bucure de reputaţia primului retor al imperiului. Libanius a activat la Antiohia între anii 354-390. Ioan a urmat lecţiile sale cu asiduitate; Libanius l-a deosebit atât de mult de alţi elevi ai săi, încât el a spus, murind, că ar fi vrut să-l aibă drept succesor la catedra sa, dacă creştinii nu i l-ar fi răpit.
Ioan avea la început gândul de a se consacra baroului; el a pledat de mai multe ori cu o elocvenţă remarcabilă; dar el a văzut curând că nedreptatea se ascundea prea adeseori în dezbaterile a ceea ce se numeşte de obicei dreptate şi a fost dezgustat de cariera de avocat. El s-a ataşat de Sfântul Meletie, episcop ortodox al Antiohiei, care a nutrit pentru tânărul Ioan cea mai vie afecţiune, datorită inteligenţei atât de remarcabile pe care a văzut-o la el, şi înclinaţiilor pe care le arăta pentru practicarea virtuţilor creştine. Meletie l-a botezat şi i-a dat lui rangurile minore pentru a-l introduce în rândul clerului.
Ioan Gură de Aur a trăit mulţi ani ca un simplu cleric, studiind Sfânta Scriptură cu prietenii săi, printre care era Teodor care a fost după aceea episcop de Mopsuestia în Cilicia. Fără a fi monah, el urma rânduielile vieţii monahale. El nu avea decât 25 ani când episcopii din provincia Antiohia l-au remarcat pe el şi pe unul din prietenii săi pe nume Vasilie, pentru a-i ridica la episcopat. Şi unul şi celălalt se temeau de această povară a cărei importanţă o înţelegeau. Vasilie a fost luat prin surprindere de episcopii care l-au hirotonit. Ioan s-a ascuns după ce şi-a schimbat hotărârea, ca să nu fie hirotonit la fel ca prietenul său Vasilie. Deci el nu a fost ridicat la episcopat, dar Vasilie, devenit episcop, i-a reproşat că l-a trădat când şi-a schimbat hotărârea de a face ceea ce făcuse el însuşi. Ioan Gură de Aur l-a mângâiat scriind cartea sa Despre preoţie, una din cele mai frumoase cărţi care au fost scrise despre acest subiect.
Scăpând de episcopat, el s-a retras în munţi, în împrejurimile Antiohiei, pentru a duce acolo viaţa monahală. El a trăit singur timp de 2 ani, într-o peşteră, şi în acest timp a învăţat pe dinafară toate Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Atunci a scris cartea Despre căinţă şi apologia stării monahale. Biserica, şi monahii în special, erau atunci (375) prigoniţi cumplit de împăratul Valens.
Ioan Gură de Aur avea o sănătate delicată. Austeritatea vieţii monahale l-au făcut cu totul bolnav, şi el a fost nevoit să se retragă din munţii în care trăia de câţiva ani, pentru a se întoarce în Antiohia (380). El era acolo în momentul în care trupul Sfântului Meletie a fost adus din Constantinopol, de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic; el a rămas ataşat de Flavian pe care acest sinod l-a dat drept succesor al lui Meletie, în ciuda pretenţiei Apusului şi Egiptului de a-l recunoaşte pe Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei.
Ioan Gură de Aur a scris în această epocă, şi nu era încă decât diacon, lucrarea sa Contra păgânilor şi tratatul său împotriva clericilor care pretindeau că pot locui cu fecioare. Deci el era cunoscut nu numai ca orator şi monah auster, ci şi ca scriitor distins, atunci când Flavian l-a hirotonit preot (386). Începând din această perioadă, influenţa sa a crescut prin intermediul predicilor pe care a fost însărcinat să le ţină.
Elocvenţa sa era atât de strălucitoare, de convingătoare, încât lumea alerga în număr mare pentru a-l asculta. El avea o uşurinţă uimitoare de a grăi şi cuvântul era pentru el doar expresia luminoasă şi limpede a gândurilor adeseori profunde şi întotdeauna drepte. Pe bună dreptate, el a fost aşezat în primul rând al oratorilor; el i-a egalat cu siguranţă pe cei doi mari oratori ai antichităţii, Demostene şi Cicero.
Primul cuvânt pe care l-a adresat poporului a fost rostit în ziua hirotonirii sale. Tot oraşul a alergat pentru a-l asculta. După aceea, el a predicat foarte des, alternativ cu episcopul Flavian, pentru care avea o stimă profundă sinceră.
În cuvântările sale, el explica Sfânta Scriptură, îi ataca pe evrei şi pe eretici, mai ales pe eunomienii care erau pe atunci cei mai numeroşi şi cei mai subtili; el se folosea de ocazia marilor sărbători creştine pentru a expune tainele religiei; în sfârşit, el prindea ocaziile pentru a da credincioşilor sfaturi bune. Aceasta a făcut-o în mod special în timpul insurecţiei din Antiohia (387).
Împăratul Teodosie, punând un nou impozit, poporul din Antiohia s-a revoltat şi a răsturnat statuile lui Teodosie şi împărătesei. Dar curând fiecare a înţeles că împăratul putea să se răzbune teribil pentru ofensa care-i fusese adusă şi a alergat la biserică pentru a implora clemenţa dumnezeiască. Ioan Gură de Aur a profitat de această dispoziţie pentru a da poporului îndemnuri măreţe. Cum ei aplaudau, el a răspuns: „Nu bătând din palme îmi daţi elogiile pe care le doresc, ci urmând adevărul”. Omiliile sale cu ocazia statuilor au produs un efect imens asupra întregului popor creştin.
În timp ce Ioan Gură de Aur mângâia poporul Antiohiei, Flavian a alergat la Constantinopol pentru a domoli mânia împăratului şi a-l convinge să ierte turma sa. În omiliile lui Ioan Gură de Aur se găseşte relatarea emoţionantă a întrevederii lui Flavian şi Teodosie. Acest mare împărat i-a iertat şi oraşul era deja în sărbătoare atunci când Flavian a sosit pentru a prăznui Paştele cu credincioşii săi.
Împăratul Teodosie murind, fiul său, Arcadie, asociat de mulţi ani la conducerea imperiului, pentru Răsărit, i-a succedat la Constantinopol. Celălalt fiu al său, Onorie, a fost împărat al Apusului.
Arcadie îl avea ca prim ministru pe Evtropie, care era adevăratul împărat, deoarece el guverna imperiul şi pe împăratul însuşi. Evtropie, pentru a-şi păstra influenţa, a hotărât să-l căsătorească cu o femeie care nu putea să aibă nici o pretenţie la tron, cu scopul de a-l lega de el prin legăturile recunoştinţei. El a pus ochii pe Eudoxia, fiica unui franc pe nume Bauto, ofiţer în armata romană sub Graţian şi Teodosie. Eudoxia trăia la Constantinopol într-o retragere modestă, şi frumuseţea sa strălucitoare nu dăduse naştere la nici o bârfă. Ea urma cu seriozitate lecţiile filozofului Pansofios şi devenise foarte bine instruită.
Pentru a-l seduce pe împărat, Evtropie nu a avut nevoie decât să strecoare în camera împărătească portretul Eudoxiei. Arcadie s-a îndrăgostit şi Eudoxia a devenit curând împărăteasă.
De îndată, tânăra femeie modestă şi studioasă a devenit mândră, îndrăzneaţă, nesătulă de plăceri, de fast şi de bani, şi s-a dedat acestor vicii cu o ardoare pe care cetăţenii Bizanţului o numeau o furie barbară[2].
Arcadie era cinstit în fond, dar fără inteligenţă; anturajul avea asupra sa o influenţă pe care nu o bănuia. Era mai curând eunuc decât bărbat, şi atunci când un curtezan abil ca eunucul Evtropie a pus mâna pe el, el a devenit sclavul lui.
Reputaţia sfinţeniei şi elocvenţei lui Ioan Gură de Aur ajunsese până la Arcadie, când scaunul episcopal al oraşului împărătesc a devenit vacant prin moartea lui Nectarie (397). Episcopii, preoţii şi cei mai respectaţi dintre credincioşi l-au indicat pe ilustrul preot din Antiohia ca fiind vrednic să ocupe cel dintâi scaun al Bisericii Răsăritene. Paladie, istoric al lui Ioan Gură de Aur, afirmă că Evtropie însuşi l-a convins pe împărat să-l aleagă. Dar cel mai dificil era de a învinge smerenia lui Ioan Gură de Aur, care nu acceptase decât cu greu slujirile preoţeşti, şi care avea să se împotrivească cu siguranţă, atât cât putea, să ia asupra sa o povară atât de grea ca cea a episcopatului, mai ales la Constantinopol. El făgăduise că nu va părăsi niciodată Antiohia, şi locuitorii acestui oraş aveau pentru el o asemenea veneraţie încât au împiedicat plecarea sa prin toate mijloacele pe care le aveau în puterea lor.
Se cunoşteau aceste predispuneri, iată de ce Asterie, comite de Răsărit, a primit poruncă să înşele vigilenţa locuitorilor Antiohiei şi smerenia lui Ioan Gură de Aur. Deci, el l-a rugat pe acesta să vină cu el să viziteze o biserică din afara zidurilor oraşului. Ioan Gură de Aur, nebănuind nimic, s-a urcat în carul lui Asterie. Acesta l-a luat cu sine repede până la Bagras, prima etapă pe drumul către Constantinopol; acolo el a găsit un mijoc de transport public şi doi ofiţeri ai împăratului însărcinaţi să-l ducă pe Ioan Gură de Aur la Constantinopol.
Orice împotrivire era inutilă, şi sfântul proet s-a lăsat dus în oraşul împărătesc.
Arcadie a convocat acolo mai mulţi episcopi pentru a face hirotonirea lui Ioan Gură de Aur mai solemnă. Printre ei era Teofil al Alexandriei, care ar fi vrut să-l vadă pe Isidor, unul din preoţii săi, ridicat pe scaunul Constantinopolului. El se temea de Ioan Gură de Aur, de virtutea sa austeră, de fermitatea sa, de independenţa sa nobilă. Obişnuit să exercite o mare influenţă la curte, el a înţeles că, cu un episcop ca Ioan Gură de Aur, el nu ar fi putut niciodată să recurgă la aceste mijloace viclene care-i fuseseră până atunci atât de reuşite.
Pentru a împiedica hirotonirea sa, el i-a atacat reputaţia şi i-a adus mai multe acuzaţii calomnioase. Ioan Gură de Aur, care nu dorea episcopatul, nu a încercat să se apere; dar prietenii săi l-au atacat pe Teofil şi au făcut un memoriu împotriva lui, care i-a fost comunicat lui Evtropie de episcopii cărora le-a fost adresat. Evtropie i l-a arătat lui Teofil spunându-i că, dacă menţine acuzaţiile împotriva lui Ioan Gură de Aur, va fi judecat, dar că el însuşi trebuia de asemenea să răspundă acuzaţiilor aduse împotriva lui. Teofil nu a dorit să înceapă acest dublu proces şi a consimţit, împotriva dorinţei sale, să fie hirotonit Ioan Gură de Aur.
El a fost hirotonit pe 26 februarie 398.
Sfântul Ioan Gură de Aur a început îndată să-şi înveţe poporul, aşa cum făcuse la Antiohia. Predicile sale s-au bucurat de acelaşi succes, şi adeseori ascultătorii săi îl întrerupeau prin aclamaţii şi aplauze. Ioan Gură de Aur era sensibil la acestea, cum spune el însuşi, pentru că era om, dar prefera să-şi vadă ascultătorii profitând de sfaturile sale şi corectându-şi viciile.
Devenit episcop, Ioan Gură de Aur nu şi-a schimbat deloc modul de viaţă. El a rămas călugărul sobru şi auster, în ciuda sănătăţii sale delicate; el îşi dedica studiului Sfintei Scripturi tot timpul de care putea dispune. Din dragoste pentru frugalitate şi de asemenea din cauza slăbiciunii stomacului său, el mânca întotdeauna singur, nu invita pe nimeni la masa sa şi nu accepta niciodată invitaţiile care i se făceau. El dădea săracilor tot ceea ce s-ar fi cheltuit în plus acasă la el pentru lux şi de prisos. Dacă auzea că-l acuzau de zgârcenie şi că nu-şi împlinea îndatoririle de ospitalitate nici măcar faţă de episcopii care veneau la Constantinopol, el nu se preocupa câtuşi de puţin, şi se mulţumea să împlinească liniştit îndatoririle sale faţă de Dumnezeu, de poporul său şi de săraci. Atunci când a făcut economii, el a întemeiat spitale pentru cei bolnavi. El ţinea să fie cel mai sărac dintre cei săraci.
Era necesar ca un astfel de episcop să aibă o influenţă fericită asupra turmei sale. Prin urmare, era cu neputinţă a estima numărul creştinilor ale căror vicii le-a îndreptat, al ereticilor pe care i-a luminat, al păgânilor pe care i-a convertit.
Una dintre marile preocupări ale lui Ioan Gură de Aur era de a organiza rugăciunile publice.
Încă de la începutul Bisericii, credincioşii se adunau pentru a săvârşi liturghia, pentru a citi Sfânta Scriptură, pentru a cânta psalmi şi imnuri; dar rugăciunile Bisericii, în special liturghia, nu fuseseră scrise de teama de a nu fi profanate de blasfemiile păgânilor. De la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, păgânismul a fost învins şi nu mai exista nici un inconvenient de a publica în scris toate rugăciunile folosite pentru săvârşirea sfintelor taine. Credincioşii puteau astfel să aibă o cunoaştere desăvârşită.
Trebuia de asemenea ca dintr-un număr considerabil de imnuri şi cântări folosite în diversele biserici să fie alese cele care corespundeau cel mai bine obiceiurilor şi uzanţelor fiecărei Biserici în particular. Sfântul Vasilie făcuse această alegere pentru Biserica sa din Cezareea, şi noi avem încă liturghia pe care el a redactat-o după obiceiurile apostolice. În Apus, Ghelasie şi Grigorie, episcopi de Roma, Ambrozie de Milan şi mai mulţi episcopi ai Bisericii Franţei au făcut o muncă asemănătoare pentru Bisericile lor. Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut-o, de asemenea, pentru Biserica sa din Constantinopol.
Liturghia, aşa cum a redactat-o el, a fost acceptată în general de toate Bisericile din Răsărit; ceea ce nu a împiedicat aceste Biserici să aibă cel mai mare respect pentru vechile liturghii apostolice, din care cele ale Sfinţilor Vasilie şi Ioan Gură de Aur nu erau decât rezumatul. De fapt, se pot compara cu cele care se găsesc în Constituţiile Apostolice şi cea care a fost atribuită Sfântului Iacov al Ierusalimului, şi ne vom convinge că riturile esenţiale şi sensul rugăciunilor şi imnurilor sunt aceleaşi; că în ansamblul riturilor şi rugăciunilor nu există decât scopul de a se supune preceptului Învăţătorului: ,,Aceasta faceţi întru pomenirea mea”[3] reamintind viaţa, moartea, înmormântarea, învierea, înălţarea şi domnia veşnică a lui Hristos.
Toate liturghiile răsăritene şi cele mai vechi liturghii apusene care veniseră din Răsărit cu întemeietorii Bisericilor din Apus aveau toate acelaşi caracter; riturile se succedau în aceeaşi ordine; doar imnurile erau mai scurte în unele Biserici, mai lungi în altele, toate având acelaşi sens.
Organizatorii rugăciunilor Bisericii, cum era Ioan Gură de Aur, nu au alcătuit rugăciunile şi imnurile; ei doar au adunat şi au pus în ordine ceea ce au găsit în amintirile şi practica celor mai vechi Biserici.
Ioan Gură de Aur a pus în ordine nu numai rugăciunile liturghiei, ci şi imnurile care trebuiau cântate la diferitele ceasuri ale zilei şi nopţii. Arienii făcându-şi obiceiul de a traversa oraşul în procesiune cântând litanii care conţineau erorile lor, Ioan Gură de Aur a alcătuit litanii ortodoxe pe care credincioşii le cântau pe străzile oraşului pentru a răspunde arienilor; aceştia, fiind atacaţi de ortodocşi, s-au văzut privaţi de dreptul de a-şi continua procesiunile; dar ortodocşii le-au continuat încă mult timp.
Ioan Gură de Aur veghea cu o solicitudine cu adevărat pastorală asupra fecioarelor, văduvelor şi monahilor care formau diferite grupări foarte utile Bisericii. Abuzul se strecurase alături de bine în cea mai mare parte a Bisericilor; Ioan Gură de Aur a corectat abuzurile şi a încurajat binele în toate modurile. Dădea el însuşi exemplu de toate virtuţile pe care le cerea celor care mărturiseau o viaţă mai desăvârşită decât cea a creştinilor obişnuiţi. Foarte sever faţă de el însuşi, sfântul episcop arăta faţă de păcătoşi atâta blândeţe şi milă, încât novaţienii făceau din aceasta o crimă.
Sisinie, episcopul acestor sectanţi din Constantinopol, a scris o carte virulentă împotriva sfântului care, spunea el, distrugea sfintele rigori ale pocăinţelor canonice. Ioan Gură de Aur respecta legile Bisericii; dar aceste legi nu au interzis niciodată dragostea şi mila pentru cei păcătoşi.
Ioan Gură de Aur a încercat mai ales să formeze un cler smerit, dezinteresat, instruit. Mulţi preoţi, sub pretextul desăvârşirii, nu se căsătoreau; dar ţineau cu ei surori duhovniceşti, fecioare sau diaconiţe. Acest obicei se statornicise în toate Bisericile, dar mai cu seamă în cea a Romei, unde se dădea impresia unei mai mari râvne pentru celibat. Rezultau adeseori mari scandaluri. Ioan Gură de Aur a atacat acest abuz, fiind un simplu preot în Antiohia; el l-a atacat cu acelaşi zel în Constantinopol. El a alungat din rândurile clerului pe cei care erau necinstea sau ruşinea [clerului] prin viciile lor şi s-a înconjurat de oameni virtuoşi, demni de a sluji drept exemplu poporului credincios. El şi-a făcut astfel mulţi duşmani care au devenit uneltele servile ale persecutorilor săi, atunci când împărăteasa Eudoxia s-a declarat împotriva lui.
Eudoxia era invidioasă pe Evtropie, care conducea imperiul şi pe împărat însuşi. Acest eunuc era ambiţios, orgolios, răutăcios; el a făcut multe legi rele, şi lucra ca Biserica să fie dispreţuită. Ioan Gură de Aur nu-i admitea nici reproşurile, nici sfaturile; el se adresa însuşi împăratului, la care Eudoxia îi înlesnea un acces facil.
Ajungând la curte, Eudoxia a conceput un plan pentru a-l răsturna pe Evtropie pentru a domina, în locul lui, pe împărat. Evtropie nu a putut ajunge la marea avere [pe care o avea] când era la curte, fără să-şi fi făcut mulţi duşmani.
Arcadie era religios şi Ioan Gură de Aur îi inspira un respect profund prin marile sale virtuţi, elocvenţa sa şi duhul său profund creştin.
Eudoxia a înţeles toate foloasele pe care le putea trage din influenţa lui Ioan Gură de Aur pentru a-l pierde pe Evtropie. Marele episcop, martor la tot răul pe care acest eunuc îl făcea imperiului şi Bisericii, a fost fericit să aibă în împărăteasa Eudoxia un sprijin care dădea o nouă autoritate mustrărilor sale.
Fără să ştie, Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit drept unealtă a Eudoxiei, care recursese în acelaşi timp la Gainas, un got care se alăturase imperiului şi era invidios pe influenţa lui Evtropie.
În timp ce Ioan Gură de Aur, călăuzit doar de dragostea pentru bine, căuta să contrabalanseze influenţa vătămătoare a lui Evtropie, Gainas s-a prezentat cu îndrăzneală la împărat şi i-a cerut dizgraţia favoritului său. Arcadie cel slab a înţeles că Gainas şi goţii săi l-ar fi dat jos de pe tron dacă nu-l sacrifica pe Evtropie. Acesta, aflând că era urmărit de soldaţi care vroiau să-l omoare, a fugit la biserică şi s-a pus sub protecţia lui Ioan Gură de Aur. Sfântul episcop, care-l avertizase cu severitate pe ministru când se afla la putere, l-a primit cu milă pe cel nenorocit în biserica sa şi i-a dat un refugiu pe care nimeni nu îndrăznea să-l violeze.
Poporul a alergat în număr mare să-l vadă în umilinţă pe cel care, cu câteva zile înainte, avea întreg imperiul la picioarele sale.
Cu această ocazie, Sfântul Ioan Gură de Aur a ţinut poporului un cuvânt despre Evtropie, un episod de elocvenţă demn de a fi aşezat alături de cele mai frumoase cuvântări ale lui Demostene. El a făcut tabloul puterii de care s-a bucurat fostul ministru şi al greşelilor care îi grăbiseră dizgraţia. El nu l-a jignit pe nenorocitul care-l asculta; dacă el vorbea despre greşelile şi nenorocirile sale, era pentru a stârni, în favoarea sa, compasiunea credincioşilor; toţi, ascultându-l pe bunul păstor, au izbucnit în lacrimi şi l-au compătimit pe mizerabilul care era demn doar de ura poporului.
După câteva zile, Evtropie a fugit din biserică; dar a fost recunoscut şi arestat; mai întâi exilat în Cipru, el a fost apoi judecat şi condamnat la moarte. Gainas a abuzat îndată de autoritatea care i-a fost acordată. El a cerut o biserică pentru arieni în centrul oraşului. Ioan Gură de Aur, în prezenţa împăratului, s-a opus acestei cereri cu o asemenea elocvenţă şi energie, încât Gainas însuşi nu a îndrăznit să insiste. El însuşi dobândise o asemenea stimă pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, încât l-a primit cu veneraţie atunci când marele episcop l-a căutat în Tracia unde el făcea, în fruntea trupelor sale, pustiiri îngrozitoare.
Conduita tot atât de frumoasă pe cât energică şi cu adevărat creştină a Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de Evtropie şi Gainas a sporit influenţa sa asupra împăratului. Aşadar, Eudoxia se afla în faţa unui om care putea contrabalansa puterea pe care ea vroia s-o exercite asupra soţului ei. Ea ştia că Ioan Gură de Aur era incoruptibil; că el putea să fie un cenzor sever; că el putea să-l lămurească pe împărat de tot ce se petrecea la curte. Prin urmare, trebuia să-l piardă în ochii lui Arcadie, şi Eudoxia a dedicat acestei lucrări tot ceea ce avea ea mai viclean, mai subtil şi mai influent.
Exista la curte un personaj oarecare cunoscut sub titlul de comitele Ioan. El era în acelaşi timp confidentul intim al lui Arcadie şi amantul Eudoxiei. Toată lumea, cu excepţia lui Arcadie, cunoştea relaţiile adultere ale Eudoxiei cu Ioan, şi când s-a născut cel de-al patrulea copil, care a fost de atunci Teodosie al II-lea, poporul l-a numit „fiul comitelui Ioan”.
Eudoxia trebuia să-şi menţină amantul în graţiile soţului ei şi, prin el, să-l guverneze pe împărat şi imperiul; deoarece, la viciile sale feminine, Eudoxia adăuga un amor dezordonat pentru putere şi onoruri suverane. Ea a făcut să-i fie decernat titlul de Augusta şi a dispus să-i fie plimbată statuia prin toate provinciile pentru a primi omagiile publice, ceea ce nu se făcuse până atunci decât pentru împăraţii înşişi. Senatul Romei a adresat plângeri lui Arcadie care, aflat sub jugul soţiei sale, nu le-a dat nici o atenţie.
Ca toţi oamenii de la curte favorizaţi, comitele Ioan devenise odios poporului. Se cerea public capul său, şi atunci când gotul Gainas s-a revoltat şi a adus oraşul împărătesc în pragul distrugerii, el a cerut, ca o condiţie de pace, sacrificarea a trei oameni de la curte printre care era comitele Ioan. Arcadie i-a predat cu uşurinţă. Gainas avându-l în stăpânirea sa l-a adus în cortul său unde se afla un soldat cu sabia scoasă şi un butuc. El i-a poruncit să se pregătească de moarte. Ioan a îngenuncheat şi şi-a pus capul pe butuc. Soldatul s-a prefăcut că face un mare efort pentru a-i tăia capul, şi i-a făcut doar o uşoară crestătură pe gât. Comitele Ioan era aproape mort de frică. Gainas şi-a bătut joc de el şi l-a exilat în Tracia. Dar după ce faimosul got a murit, Ioan a revenit la curte şi a fost din nou în graţiile lui Arcadie şi ale Eudoxiei. Poporul, într-o răscoală, a vrut să-l omoare. Duşmanii Sfântului Ioan Gură de Aur au pretins că el determinase exilul său. Ioan a putut scăpa de această acuzaţie, dar Eudoxia a crezut zvonul care fusese răspândit împotriva lui Ioan Gură de Aur, şi ura sa a crescut împotriva sfântului arhiepiscop.
Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur nu putea să aibă resentimente faţă de ea [împărăteasa Eudoxia], căci el nu căuta defel să contrabalanseze influenţa sa asupra împăratului. Nu era văzut niciodată la curte pentru a-l flata pe împărat sau a intra în graţiile sale.
Eudoxia căuta să formeze oamenilor de la curte o idee puţin favorabilă lui Ioan Gură de Aur. Ea a transformat virtutea lui inflexibilă în caracter aspru, dur, refractar. Ea l-ar fi vrut la picioarele sale alături de toţi cei ambiţioşi; dar sfântul episcop avea alte lucruri de făcut decât să flateze o femeie uşuratică; şi el nu se preocupa nici de intrigile, nici de calomniile pe care ea şi le permitea împotriva lui.
Eudoxia a format o ligă împotriva lui; în ea se distingeau mai ales trei femei, prietene intime ale împărătesei şi confidentele sale. Ele se numeau Marsa, Castricia şi Evgrafia. Ele erau văduve, bogate şi de moravuri uşoare. Marsa era rudă cu Eudoxia. Aceasta din urmă, pe cât de avidă pe atât de imorală, nu pierdea nici o ocazie pentru a-şi mări averea, şi nu se da înapoi pentru aceasta de la nici o nedreptate.
Sub pretextul cel mai lesnicios, ea punea mâna pe bunuri care nu-i aparţineau; astfel, ea a furat via unei văduve sărace fiindcă ea a găsit că strugurii sunt buni. Tot oraşul vorbea despre această nedreptate care amintea de cea a lui Iezavel care a furat via lui Navute[4]. Ioan Gură de Aur s-a făcut ecoul rumorii publice şi i-a spus Eudoxiei de la înălţimea amvonului: „Nu îngădui să fii numită o nouă Iezavel şi să se amintească istorisirea din Scriptură, despre via lui Navute”.
În profunda şi rigida sa onestitate, el nu putea păstra tăcerea cu privire la neorânduielile Eudoxiei şi ale prietenelor ei. Evgrafia, care nu mai era tânără dar vroia să pară încă, era ţinta – din partea arhiepiscopului – acestor săgeţi deştepte pe care o femeie cochetă nu le iartă niciodată. El râdea de atracţiile învechite pe care ea le împrumuta de la pictură şi care-i dădeau fizionomia unei mumii egiptene. El îi dădea câteodată sfaturi în particular şi îi spunea: „De ce vă siliţi trupul să întinerească când el nu poate ? Vă puneţi părul în bucle pe frunte pentru a-i înşela pe cei care vă văd, dar, credeţi-mă, nu faceţi decât să vă arătaţi ridurile”.
Evgrafia a devenit principala duşmană a lui Ioan Gură de Aur. Ea era foarte bogată şi foarte influentă. Casa ei a devenit locul de întâlnire al tuturor celor care se plângeau de arhiepiscop: preoţi, monahi, oameni de la curte, femei de moravuri uşoare. În această oficină de imoralitate s-au fabricat calomniile pe care au îndrăznit să le producă împotriva unui sfânt căruia nu i se putea reproşa niciodată pe drept decât rigiditatea sa în împlinirea îndatoririlor sale.
Puţin îi păsa lui Ioan Gură de Aur că se vorbea de veşmântul său sărăcăcios, de statura sa mică, de slăbiciunea sa; el nu se preocupa nici de glumele proaste care se făceau pe această temă la Evgrafia, nici de calomniile pe care nimeni nu le credea. Eudoxia, cunoscând toate prostiile care ieşeau din casa Evgrafiei, îl distra pe bietul Arcadie cu bufoneriile inventate de glumeţi imorali care formau o curte la bătrâna cochetă; ea diminua astfel influenţa sfântului episcop asupra spiritului soţului ei slab. Ioan Gură de Aur nu lua în seamă deloc acest lucru; şi el nu făcea nici măcar, în favoarea împăratului, excepţie de la regula pe care şi-o impusese de a nu accepta niciodată să mănânce în afara umilei sale case. El se preocupa atât de puţin de hrană, încât petrecea zile întregi fără să mănânce şi încât cinstita diaconiţă Olimpiada era silită adeseori să-l oblige să accepte puţină hrană către seară.
Alături de adevăraţii monahi care edificau Biserica de Răsărit prin spectacolul virtuţilor lor sublime, se formase o grupare de falşi monahi care străbăteau diversele ţări şi care dădeau pretutindeni spectacolul viciilor şi fanatismului lor. Li se dădea, după diversele ţări pe care le scandalizau, diferite nume, ca masalini, euhiţi, paanini, hipsisteri, eufemiţi, satanieni şi altele. Din punct de vedere dogmatic, ei făceau un amestec incoerent de dogme creştine şi păgâne; ei nu aveau reşedinţe fixe. Ei erau urmaţi de femei care simulau de asemenea anumite aparenţe monahale; ei dormeau sau se găseau în promiscuitatea cea mai ruşinoasă; nu munceau pentru a-şi câştiga existenţa şi nu aveau altă resursă decât cerşetoria. În oraşe, ei se plimbau prin locurile publice având plete lungi, după obiceiul filozofilor cinici, şi erau luaţi mai curând de saltimbanci decât de monahi[5].
Ioan Gură de Aur, care rămăsese monah adevărat în episcopat, îi detesta pe sectanţii care nu puteau, cu fanatismul şi erorile lor, decât să dăuneze respectului de care erau vrednici adevăraţii monahi. Deci el a încercat să oprească vagabondajul care se ascundea sub înfăţişări respectabile, şi a vrut să-i silească pe falşii monahi rătăcitori să trăiască în comunitate ca adevăraţi monahi. În fruntea lor era unul pe nume Isaac, om plin de îndrăzneală şi perfidie. El se opusese deja mai multor episcopi şi îi acuzase în satirele sale înaintea poporului. El a fost îndată unul din musafirii asidui în casa Evgrafiei, şi unul din duşmanii cei mai neruşinaţi ai lui Ioan Gură de Aur.
Sfântul episcop avea 53 ani, şi el nu era decât de 3 ani pe scaunul Constantinopolului atunci când curtea imperială a început lupta împotriva lui. Această luptă era inegală. Ioan Gură de Aur nu avea de partea sa decât poporul care-l iubea din tot sufletul, şi pe adevăraţii creştini care sunt întotdeauna rari în poziţiile sociale înalte. El avea împotriva lui pe împărăteasă şi pe toate femeile de moravuri uşoare pe care le atacase; pe bogaţii răi cărora le prezentase, fără să le atenueze, învăţăturile aspre ale Evangheliei; pe preoţii şi monahii răi cărora le reproşase, fără menajamente, imoralitatea, lăcomia pântecelui şi zgârcenia, viciile lor favorite; în fine, pe cei ambiţioşi care se aşezau întotdeauna de partea celui mai puternic. Armata marelui episcop era slabă în faţa unor asemenea falange: câţiva oameni cu sinceritate creştini, diaconiţe evlavioase şi sfioase şi un popor fără influenţă.
Ioan Gură de Aur şi-a făcut de asemenea duşmani printre episcopii care recunoşteau înalta autoritate a scaunului său.
Către anul 400, 22 episcopi din Asia şi Sciţia[6], printre care erau Sfântul Teotim, mitropolit de Tomis, şi Ammon, mitropolit de Andrinopol, se aflau la Constantinopol pentru diferite chestiuni urgente care priveau Bisericile lor. Toţi aceşti episcopi erau reuniţi, într-o duminică, pentru sfânta liturghie, împreună cu Ioan Gură de Aur, când Eusebiu, episcop de Valentinianopol, le-a prezentat o petiţie împotriva unui episcop din Asia. Această petiţie era adresată în special lui Ioan Gură de Aur.
În ea acest episcop era acuzat: 1. de a-şi fi cumpărat scaunul episcopal şi de a vinde hirotonirile episcopilor din provincia sa ecleziastică; 2. de a fi topit vase de argint şi de a-şi fi însuşit marmura care aparţinea Bisericii; 3. de a fi pus mâna pe fondurile donate Bisericii de Basilina, mama lui Iulian Apostatul; 4. de a păstra în slujba sa un servitor vinovat de crimă şi care nu a făcut penitenţă pentru crima sa; 5. de a fi luat înapoi pe soţia sa de care trebuise să se separe pentru a fi hirotonit episcop, şi de a fi avut cu ea mai mulţi copii în timpul episcopatului său.
După ce a citit petiţia, Eusebiu, ridicându-şi vocea, a spus: „Episcopul acuzat este aici, este Antonin, episcop de Efes; cei care au cumpărat de la el hirotonia lor sunt de asemenea aici, în număr de 6. Vânzători şi cumpărători ai Sfântului Duh sunt aici, în aceeaşi adunare”. Exprimându-se astfel, el i-a dat lui Ioan Gură de Aur petiţia pe care o citise. Ioan Gură de Aur a refuzat să o primească şi i-a spus lui Eusebiu: „Dacă tu ai vreun motiv pentru a te pronunţa împotriva lui Antonin, fă-o fără mânie şi nu atrage deloc scandal asupra Bisericii”. El l-a însărcinat pe prietenul său Pavel de Heracleea, care părea favorabil lui Antonin, să-i consulte în particular pe cei doi adversari şi să lucreze împăcarea lor. El a ridicat şedinţa şi a trecut în altar, aşteptând ora la care trebuia să înceapă sfânta liturghie.
Eusebiu l-a urmat acolo şi i-a prezentat din nou petiţia sa implorându-l, cu voce tare, să facă dreptate într-o chestiune care privea cinstea religiei. Poporul credincios nu înţelegea nimic din rugăminţile stăruitoare ale lui Eusebiu. Pentru a opri scandalul, Ioan Gură de Aur l-a rugat pe Pansofie de Pisidia să săvârşească sfânta liturghie în locul său şi s-a retras cu ceilalţi episcopi în baptisteriu. Eusebiu i-a însoţit acolo. Ioan Gură de Aur i-a reproşat în termeni foarte duri impertinenţa conduitei sale; Antonin şi ceilalţi acuzaţi au negat delictele de care-i învinovăţea Eusebiu.
„Tu trebuie să ai dovezi pentru ceea ce afirmi, i-a spus Ioan Gură de Aur lui Eusebiu, căci nu se acuză fraţii de astfel de fărădelegi fără a avea dovezile în mână. – Eu îţi voi aduce martori, a răspuns Eusebiu; dar, pentru moment, ei sunt în Asia. – Du-te să-i cauţi, i-a replicat Ioan Gură de Aur, şi eu voi reuni un sinod care va decide între Antonin şi tine”.
Eusebiu a plecat şi nu a adus martori. Deci Antonin a putut să-şi redobândească liniştit Biserica; el a cumpărat tăcerea lui Eusebiu; dar nu a profitat multă vreme de rodul simoniei sale şi a murit în momentul în care Ioan Gură de Aur a trimis, de comun acord cu sinodul său, comisari pentru a-i reuni pe episcopii din Asia şi a se pronunţa între Antonin şi Eusebiu.
Cei doi duşmani s-au împăcat făcând inutilă convocarea judecătorilor.
După moartea lui Antonin, clerul şi credincioşii din Efes s-au dedat la mii de intrigi în ce-l priveşte pe succesorul său; candidaţii erau numeroşi, căci scaunul episcopal al Efesului era unul dintre cele mai ilustre şi mai bogate din Asia. Partidele se agitau şi scandalul era la apogeul său când, la rugămintea celor mai cinstiţi membri ai clerului şi a adevăraţilor credincioşi, Ioan Gură de Aur s-a dus la Efes pentru a-i prezida pe episcopii care aveau dreptul să asiste la alegere. În prezenţa uneltirilor şi intrigilor la care a fost martor, Ioan Gură de Aur, de comun acord cu episcopii, a considerat că trebuia să treacă peste regulile obişnuite. El l-a propus pe diaconul său Heraclide pentru scaunul din Efes; episcopii au consimţit la aceasta şi Heraclide a fost hirotonit în mod solemn.
Acesta era un monah bătrân din Schit, foarte evlavios şi foarte învăţat. El era vrednic de episcopie, dar concurenţii săi şi comploturile lor l-au umplut de amărăciune şi, ca Ioan Gură de Aur, el a murit mucenic al datoriei sale.
Ioan Gură de Aur se afla la Efes, înconjurat de un mare număr de episcopi aparţinând diverselor provincii ale Asiei proconsulare, a cărei capitală era Efesul. Scaunul din Efes, potrivit legilor care guvernau atunci jurisdicţiile episcopale, avea întâietate asupra tuturor mitropoliţilor şi episcopilor proconsulatului asiatic. Numai episcopul de Constantinopol, capitala Imperiului de Răsărit, avea dreptul să prezideze alegerea titularului acestui scaun important.
Aşadar, întregul episcopat asiatic era reprezentat la Efes alături de Ioan Gură de Aur. Eusebiu, vechiul acuzator al lui Antonin, s-a prezentat în faţa adunării episcopale, cerându-şi iertare de a se fi lăsat cumpărat de cel pe care-l acuza, cerând să fie repus în scaunul său, deoarece el fusese depus de comisarii însărcinaţi cu judecarea lui Antonin; el a oferit, în schimb, a face să compară martori împotriva celor 6 episcopi pe care-i acuzase.
Cauza a fost admisă şi câţiva episcopi au alcătuit un tribunal pentru a-i judeca.
Cei 6 episcopi au fost aduşi, condamnaţi şi admişi doar la împărtăşania înăuntrul altarului, din cauza caracterului cu care ei erau îmbrăcaţi.
S-au pus în locul lor 6 episcopi virtuoşi şi capabili.
În reuniunile lor, episcopii diferitelor provincii au denunţat scandalurile de care mai mulţi confraţi se făceau vinovaţi, şi l-au rugat pe Ioan Gură de Aur să-i însoţească. Astfel, el s-a dus în provinciile Licia, Caria, Pamfilia, Frigia şi Pont. Treisprezece episcopi au fost depuşi şi înlocuiţi în aceste provincii. Cei care au dorit să vadă în aceste acte un abuz de autoritate, au dovedit că ei nu înţelegeau natura lor. Ioan Gură de Aur nu i-a depus nicidecum pe episcopi şi a aşezat alţii în locul lor în virtutea unei autorităţi care-i aparţinea personal. El i-a însoţit doar pe episcopii fiecărei provincii pe care-i întâlnise la Efes şi care-l rugaseră să le vină în ajutor pentru reforma Bisericilor. Episcopii vinovaţi nu au fost depuşi defel de Ioan Gură de Aur, ci de episcopii din aceeaşi provincie cu ei; tot ei au ales pe noii episcopi.
De asemenea, la cererea episcopilor din Nicomidia, el s-a dus în acest oraş şi, de comun acord cu ei, el l-a judecat şi l-a depus pe episcopul pe nume Gherontie.
Acesta era un medic bătrân din Milan care a ştiut să-l înşele pe marele Ambrozie însuşi, care îl considerase vrednic de a intra în rândurile clerului său. Gherontie, devenit diacon, a continuat să fie medic şi s-a făcut chiar necromant. Depus de Ambrozie, Gherontie s-a dus la Constantinopol unde a reuşit perfect. Reintegrat în cler de Eladie al Cezareei, el a fost hirotonit preot de către el şi înălţat, prin influenţa sa, pe scaunul Nicomidiei. Curând, el a făcut să se vorbească puţin cam mult despre el, şi Nectarie, episcop de Constantinopol, a fost însărcinat să înceapă o procedură împotriva episcopului magician. Nectarie era un episcop cinstit, dar, om de lume şi puţin politic, el a dat înapoi în faţa neplăcerilor pe care i le atrăgea o astfel de cauză.
Aşa stăteau lucrurile când Ioan Gură de Aur i-a urmat în Nicomidia pe episcopii care-l acuzau pe mitropolitul lor.
Ioan Gură de Aur nu era, precum Nectarie, un diplomat dispus să tolereze mai degrabă nedreptatea decât să facă zgomot. Gherontie, declarat vinovat, a fost depus în ciuda ţipetelor populaţiei pe care ştiuse s-o câştige mai degrabă ca medic şi magician decât ca episcop.
Ioan Gură de Aur s-a întors la Constantinopol, după ce făcuse mult bine Bisericii, dar el nu putuse să contribuie la depunerea atâtor episcopi răi fără să-şi facă mulţi duşmani.
În timpul absenţei sale, Severian, pe care-l însărcinase să aibă grijă de Biserica sa, abuzase de încrederea sa şi îl trădase. El era episcop de Gabala în Siria şi, în ciuda accentului său sirian, cuvântările pe care le rostea în limba greacă la Constantinopol plăceau datorită ştiinţei exegetice a oratorului[7].
Ioan Gură de Aur avea încredere în el, în pofida anumitor fapte care-i atrăseseră, din partea marelui episcop, câteva dojeni juste. Severian avea la Constantinopol un concurent în ce priveşte elocvenţa. Acesta era Antioh, episcop de Ptolemaida în care Ioan Gură de Aur avea de asemenea încredere şi care, precum Severian, s-a declarat duşmanul său atunci când a crezut că este în interesul său să-l trădeze. Antioh nu era învăţat, dar se exprima uşor şi s-a îndrăznit câteodată a i se da, ca episcopului Constantinopolului, supranumele de Hrisostom sau Gură de Aur. El se credea fără îndoială mai vrednic decât marele orator căruia posteritatea i-a consacrat acest titlu slăvit. Probabil din gelozie, el s-a pronunţat împotriva adevăratului Ioan Gură de Aur.
Cât despre Severian, moravurile sale erau uşoare şi era cunoscut tot atât la teatru pe cât la biserică.
Rigidul episcop de Constantinopol a aflat, la întoarcerea sa din Asia, multe fapte care l-au convins că Severian nu se arăta vrednic de încrederea pe care i-o acordase. Dojenile sale au fost primite prost şi el a fost nevoit să-l îndepărteze din Biserica sa pe colaboratorul său infidel.
Eudoxia era ea însăşi de moravuri prea uşoare pentru a nu-l aprecia pe Severian care practica în privinţa sa o toleranţă de care el însuşi avea nevoie. Ea a intervenit între el şi Ioan Gură de Aur şi a reuşit să-i împace cel puţin în aparenţă.
Se poate crede că Eudoxia vroia să păstreze la Constantinopol un om care i-ar fi fost foarte util în intrigile pe care le urzea de atât de multă vreme împotriva unui sfânt episcop a cărui virtute rigidă era pentru moravurile sale o mustrare neîncetată. Severian era bine primit la Evgrafia. Curtenii care-l criticau pe Ioan Gură de Aur şi chiar elocvenţa sa, îl lăudau pe episcopul de Gabala şi găseau un şarm inexprimabil chiar în pronunţia sa siriană.
Eudoxia aducând pe lume un copil care a fost mai târziu Teodosie al II-lea, ea nu a vrut să aştepte întoarcerea lui Ioan Gură de Aur, pe atunci în Asia; Severian a fost cel care l-a botezat. Se poate crede că acest episcop fusese înştiinţat despre proiectele concepute împotriva lui Ioan Gură de Aur, şi că el se flata că-i va urma pe scaunul Constantinopolului, atunci când va fi condamnat şi depus.
Eudoxia şi Evgrafia şi-au pregătit bateriile pentru a-şi atinge scopul. Ele îi aveau deja alături pe Severian şi Antioh. Ele l-au câştigat de asemenea pe Acachie, un vechi prieten al lui Ioan Gură de Aur, episcop de Vereea, care venise atunci la Constantinopol. Ioan Gură de Aur a vrut să-l primească la el acasă. Acachie a fost de acord, crezând că locuieşte într-un palat demn de primul episcop al Răsăritului. El a fost foarte dezamăgit văzându-se într-o mânăstire. El s-a crezut dispreţuit. Eudoxia şi Evgrafia i-au înveninat sentimentele rele; bătrânul episcop, slab de înger şi împovărat de 80 ani, s-a lăsat prins în linguşelile intrigantelor de la curte, şi repeta cui vroia să-l asculte, vorbind despre Ioan Gură de Aur: „Îi pregătesc o supă”.
Dar îl menajau încă pe marele episcop. La întoarcerea sa din Asia, el a fost primit de tot poporul său, cu manifestări de bucurie şi a fost condus ca un triumfător din port până la locuinţa sa. Epuizat de oboseala călătoriei, Ioan Gură de Aur şi-a dat întâlnire cu poporul pentru a doua zi, la biserica episcopală, pentru a-i mulţumi. El a fost aclamat cu entuziasm, mai ales când a spus credincioşilor săi: „Nu-mi pare rău că am lipsit atât de mult timp, căci eu am avut încredere în integritatea credinţei voastre … În timpul absenţei mele, voi aţi fost o soţie castă care şi-a respins adulterii; ca un câine vigilent, voi aţi urmărit lupii, în timpul absenţei păstorului; călători abili, voi aţi salvat nava lipsită de comandantul ei; războinici curajoşi, voi nu aţi avut nevoie de un general pentru a câştiga victoria”.
Ioan Gură de Aur cunoştea din scrisorile diaconului său Serapion tot ceea ce s-a făcut în absenţa sa pentru a îndepărta duhul poporului său; în francheţea sa cu adevărat creştină, el şi-a felicitat poporul pentru fidelitatea sa, cu riscul de a aţâţa mai mult ura duşmanilor săi.
El şi-a făcut unul nou, şi dintre cei mai cruzi, în episcopul Alexandriei, Teofil.
Noi am arătat deja câteva trăsături de caracter ale acestui episcop care unea cu o subtilitate profundă o ipocrizie, un orgoliu, o avariţie, o ambiţie, care făceau din el unul din tipurile cele mai hidoase, printre episcopii răi care au necinstit Biserica.
Noi am relatat cum Teofil, după ce a fost origenist şi prieten al monahilor cei mai inteligenţi din singurătatea Egiptului, s-a pronunţat dintr-o dată în favoarea antropomorfiţilor şi i-a persecutat pe vechii săi prieteni, prea virtuoşi pentru a aproba faptele pe care i le-au inspirat avariţia şi ambiţia sa. Ofensat în patimile sale, Teofil a împins până la violenţele cele mai atroce persecuţia sa împotriva monahilor instruiţi pe care-i făcea origenişti şi, mai ales, împotriva marilor fraţi care, de mai mult de o jumătate de veac, erau obiectul unei cinstiri universale. Izgoniţi din Egipt şi Palestina, şi stigmatizaţi de sentinţa Sinodului din Alexandria care îi excomunicase ca eretici, marii fraţi şi 50 dintre prietenii lor s-au îmbarcat pentru Constantinopol pentru a cere protecţia lui Ioan Gură de Aur şi a împăratului.
Coborând de pe vasul care-i adusese [în Constantinopol], ei s-au dus la casa sfântului episcop care cunoştea deja cauza lor, prin zvonul pe care Teofil îl răspândise în legătură cu acest subiect. El i-a primit pe monahi cu bunătate, dar i-a făcut să înţeleagă că el nu-i putea găzdui la el, din cauza excomunicării pe care şi-o atrăseseră de la păstorul lor direct: „Eu vă voi găzdui, le spune el, la Mânăstirea Bisericii Anastasia, voi nu veţi fi primiţi în comuniune, dar veţi putea asista la slujbele publice; diaconiţele vor avea grijă de voi, aşteptând ca problema voastră să fie examinată de un nou sinod”.
Deci, Ioan Gură de Aur a primit apelul celor pe care Teofil îi condamnase; şi el i-a convins să nu supună deloc împăratului o cauză care, prin natura sa, era pur ecleziastică.
Ioan Gură de Aur ştia astfel să-i împace pe cei care cereau de la el mila şi prudenţa creştine. Dacă Teofil nu ar fi fost călăuzit decât de dragostea pentru ortodoxie, cum pretindea el, nu s-ar fi temut de o judecată, un apel, care era conform canoanelor Bisericii; dar el ştia că fusese nedrept; el se temea că nedreptatea sa va fi descoperită şi condamnată. Teofil, făcând numai rău, avea grijă să se acopere de cele mai frumoase aparenţe; el nu vroia ca ipocrizia sa să fie dezvăluită.
El ştia că Ioan Gură de Aur era prea virtuos pentru a se preta la învoieli. Deci el nu se gândea să-l câştige; a luat hotărârea de a-l pierde. Deoarece plătea spioni care-l ţineau la curent cu tot ce se întâmpla la curte, el nu putea să ignore intrigile Eudoxiei şi Evgrafiei; ura cu care curtenii îl onorau pe Ioan Gură de Aur, şi gelozia episcopilor ambiţioşi şi imorali de care Eudoxia vroia să se folosească. El trebuia foarte firesc să intre în complot şi duşmanii lui Ioan Gură de Aur nu puteau decât să accepte printre ei, ca o favoare, un om puternic prin scaunul său episcopal, prin bogăţiile sale, prin influenţa sa la curte, şi care nu se dădea înapoi de la nici un exces pentru a-şi satisface orgoliul jignit.
Ioan Gură de Aur îl cunoştea prea bine pe Teofil pentru a nu încerca mai întâi să-l liniştească. El i-a scris pentru a-i anunţa sosirea monahilor egipteni la Constantinopol. „Ei au venit, spune el, pentru a-şi prezenta cauza înaintea împăratului. Eu i-am deturnat, dar mi-e teamă ca ei să nu revină la prima lor idee. Le-am pus întrebări despre credinţa lor şi nu am găsit nimic heterodox în învăţătura lor. Iertaţi-i şi ridicaţi excomunicarea emisă împotriva lor. Ei vor dobândi astfel pacea. În cazul în care nu veţi socoti să faceţi ceea ce vă cer, nu aţi vrea mai bine să trataţi chestiunea într-o adunare episcopală pe care o voi convoca, decât să o lăsaţi să ajungă la tribunalul împăratului ? Vă consult asupra acestui punct, şi vă cer părerea”.
Această scrisoare atât de înţeleaptă l-a înfuriat pe Teofil: „Nu cred, îi răspunde el, că tu poţi să ignori canoanele Sinodului de la Niceea, care interzic episcopilor să judece cauzele din afara hotarelor jurisdicţiei lor. Dacă nu le cunoşti, îţi recomand să le studiezi; atunci tu nu vei accepta o petiţie împotriva mea. În cazul în care trebuie să fiu judecat, eu trebuie să fiu [judecat] de episcopii din Egipt şi nu de tine, care eşti departe de aici la 75 zile”[8].
Ioan Gură de Aur nu vroia să-l judece pe Teofil, şi acest orgolios a schimbat dinadins chestiunea. Fără îndoială, episcopul de Constantinopol nu avea dreptul să-l judece pe cel al Alexandriei; dar, potrivit canoanelor Sinodului de la Niceea şi ale altor sinoade ale Bisericii, el credea că, într-o cauză de suspiciune legitimă, se putea, la Constantinopol ca în altă parte, să se reexamineze cauza unor oameni onorabili care spun că sunt persecutaţi şi condamnaţi pe nedrept şi că valorează mai mult reexaminarea în sinod decât aducerea ei înaintea tribunalelor laice.
Aşadar, Ioan Gură de Aur era în dreptul său. El nu s-a emoţionat deloc în faţa impertinenţelor lui Teofil şi i-a scris cu dragoste pentru a-l readuce la sentimente mai paşnice. În timp ce el îi scria astfel, Teofil a făcut să fie înlăturat cu forţa din Biserica sa Dioscor, episcop de Hermopolis, unul dintre cei patru mari fraţi, care în pofida lui fusese făcut episcop al celei mai mici Biserici a Egiptului. A făcut ca el să fie depus, şi Dioscor, pentru a scăpa de violenţele sale, a fugit în taină şi s-a îmbarcat pentru Constantinopol.
Sosirea sa a fost răspunsul la cea de-a doua scrisoare a lui Ioan Gură de Aur. Marele episcop părea să nu înţeleagă ce era condamnabil în conduita lui Teofil. El a continuat să-i scrie pentru a-l îndemna la pace; şi îi încuraja totodată pe marii fraţi să aibă răbdare.
În loc să urmeze sfaturile lui Ioan Gură de Aur, Teofil nu se gândea decât la răzbunare. S-a aflat deodată că o navă venind din Egipt aducea la Constantinopol o delegaţie a episcopului Alexandriei. Ea era alcătuită dintr-un episcop, patru stareţi şi câţiva dintre monahii cei mai compromişi în persecuţia marilor fraţi. Teofil îi însărcinase pe trimişii săi cu un mesaj în care îl ruga pe împărat să-i alunge din Constantinopol pe călugării egipteni care găsiseră acolo un refugiu. Aceşti călugări, spunea el, fuseseră excomunicaţi de un sinod şi declaraţi vinovaţi de erezie, magie, rebeliune împotriva Bisericii şi statului. Crima de magie avea, în codul imperiului, o importanţă excepţională şi era pedepsită aproape întotdeauna cu moartea.
Teofil îi însărcinase pe trimişii săi să împartă la curte daruri bogate şi sume de bani foarte importante. El avea acoliţii săi în palat şi se bucura acolo de o influenţă excepţională. Trimişii săi spuneau în plus că erau gata să aducă dovezi în sprijinul a tot ceea ce afirma episcopul Alexandriei. Ei răspândeau în oraş relatări fanteziste împotriva monahilor pe care veneau să-i acuze, şi se sprijineau mai ales pe crima de magie care aţâţa în mod special mânia poporului. Bieţii monahi nu puteau să mai iasă fără a fi insultaţi. Drept urmare, ei au hotărât să lase deoparte sfaturile lui Ioan Gură de Aur şi au redactat un act de acuzare împotriva lui Teofil, căruia îi reproşau crime numeroase şi grave. Ei au adresat acest act de acuzare lui Ioan Gură de Aur însuşi.
Atunci el trebuia să se declare judecătorul lui Teofil sau să-şi abandoneze oaspeţii care s-ar fi adresat unei alte jurisdicţii. El a luat această ultimă hotărâre, deoarece monahii îl puneau în situaţia de a-l judeca pe Teofil, ceea ce el nu putea face după canoanele Bisericii.
Conduita lui Ioan Gură de Aur a fost cât se poate de corectă, şi simpatia sa pentru marii fraţi nu l-a făcut deloc să uite legea. Duşmanii săi au găsit totuşi în această conduită motive de incriminare.
S-a răspândit zvonul că Ioan Gură de Aur fusese crud faţă de bunii călugări egipteni care veniseră la el să ceară dreptate; că el nu a vrut să-i fie alături în ultimele sale clipe unuia dintre ei care tocmai murise. Ura duşmanilor lui Ioan Gură de Aur servea astfel marilor fraţi; aceasta i-a convins să se adreseze direct împăratului, să întrebuinţeze mijlocirea împărătesei, şi să ceară dreptate împotriva persecutorului lor. Monahii au urmat aceste sfaturi şi au fost anunţaţi de ziua în care ei o puteau vedea pe împărăteasă la Biserica Sfântul Ioan. Eudoxia s-a prefăcut surprinsă la vederea lor; ea le-a făcut semn marilor fraţi să se apropie de trăsura sa şi le-a spus: „Binecuvântaţi-mă şi rugaţi-vă pentru împărat, pentru copiii mei şi pentru imperiu. Eu voi face ca în curând să se întrunească un sinod şi ca Teofil să vină acolo, chiar dacă el va refuza”[9].
După câteva zile, un decret imperial a convocat un sinod, şi Elafie, unul din ofiţerii Eudoxiei, a plecat pentru a-i înmâna lui Teofil o citaţie pentru a compărea înaintea sinodului şi a împăratului.
Ioan Gură de Aur nu credea deloc într-un decret care nu fusese obţinut decât de duşmanii săi. Teofil gândea cu totul altfel; el credea că episcopul de Constantinopol vroia să se răzbune pentru intervenţiile sale în afacerea marilor fraţi, şi îmbina în cugetul său toate mijloacele la care putea să recurgă pentru a face ca Ioan Gură de Aur să fie depus din episcopat.
Ura pe care o nutrea faţă de Ioan Gură de Aur trebuia să-l apropie de împărăteasă şi de toţi duşmanii sfântului episcop. După ce l-a citat ca acuzat, Eudoxia trebuia să facă din Teofil un judecător pentru a satisface ura lor comună.
Teofil şi-a montat planul împotriva lui Ioan Gură de Aur. Pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor marilor fraţi, el a adus mai întâi împotriva lor acuzaţia de origenism; el a adus aceeaşi acuzaţie împotriva lui Ioan Gură de Aur, care, pentru a susţine erezia lor, ar fi încălcat canoanele Bisericii, protejând monahi condamnaţi după lege şi erijându-se în judecătorul altor episcopi. Pentru a avea un sprijin în acuzaţia sa de origenism, Teofil l-a adus în cauza sa pe venerabilul Epifanie, care se bucura pe drept de o reputaţie de sfinţenie, dar a cărui râvnă împotriva aşa-ziselor erezii ale lui Origen mergea până la fanatism.
Epifanie avea atunci aproape 80 ani. Vârsta şi sfinţenia sa impuneau respect; Teofil conta mult pe intervenţia unui atât de respectabil episcop. El s-a înjosit în faţa sa până la cele mai detestabile linguşeli, asigurându-l că dacă el abandonase oribilele erezii ale lui Origen, făcuse aceasta la sfaturile sale pentru care îi era dator. Epifanie, în simplitatea sa cinstită, a crezut ceea ce i-a scris Teofil, şi şi-a imaginat că ducându-se la Constantinopol va face credinţei un serviciu deosebit. Pentru a-i stârni râvna, Teofil îi trimisese documentele faimosului său sinod din Alexandria împotriva origenismului, şi părea să facă din bunul episcop de Salamina arbitrul suveran în chestiune.
Epifanie şi-a luat în serios rolul pe care i-l impunea Teofil. El a convocat episcopii din Cipru, le-a dictat un decret împotriva origenismului şi l-a trimis, împreună cu actele sinodului din Alexandria, tuturor episcopilor din Răsărit şi în special lui Ioan Gură de Aur. Epifanie vroia să le trimită episcopului de Constantinopol printr-un delegat special; Teofil l-a împiedicat şi a adăugat la actele sinoadelor din Alexandria şi Cipru o scrisoare în care îl convingea să reunească pe episcopii săi sufragani şi să ia aceleaşi decizii pe care le luaseră Teofil şi Epifanie.
Ioan Gură de Aur a pus deoparte scrisoarea şi documentele şi nu le-a dat nici o importanţă. El ştia că, sub chestiunea origenismului, Teofil îşi ascundea ura împotriva tuturor duşmanilor săi. Era o crimă foarte ‘găsită’, atunci când el nu avea de adus altă acuzaţie. Epifanie avea mai multă credinţă şi nu era călăuzit decât de dragostea pentru adevărata ortodoxie; dar dacă motivele sale erau mai curate decât cele ale lui Teofil, fanatismul său era la fel de orb şi intolerant; el punea o adevărată pasiune în ceea ce urmărea.
Însă Ioan Gură de Aur, după câteva zile de reflecţie, a socotit că nu trebuia să dispreţuiască cu totul actele pe care le primise; el a înţeles că Teofil îl atrăsese pe Epifanie pentru a da mai mare importanţă acuzaţiilor pe care se pregătea să le prezinte, şi îşi ascundea sentimentele sale rele, sub veneraţia de care bătrânul episcop de Salamina se bucura pe bună dreptate. Aşadar, el se pregătea pentru a-şi susţine lupta.
Duşmanii săi se bucuraseră să-l vadă acuzat de episcopi de mai multe delicte pe care se puteau baza pentru a-l depune. Dacă nu este origenist, se spunea, el s-a împărtăşit cu preoţi şi monahi excomunicaţi, şi astfel este excomunicat el însuşi. Noi am spus cu ce prudenţă, poate excesivă, s-a purtat Ioan Gură de Aur faţă de monahii egipteni; el le-a dat ospitalitate ca unor nenorociţi fără refugiu pe care-i considera persecutaţi pe nedrept, dar nu s-a împărtăşit cu ei in sacris, gândind că o condamnare, chiar nedreaptă, pronunţată de un tribunal trebuia considerată valabilă până când ea ar fi fost corectată de un tribunal superior.
Prin urmare, nu i se putea reproşa nimic lui Ioan Gură de Aur în această privinţă; dar ura nu este scrupuloasă şi se leagă de cele mai zadarnice aparenţe când este vorba să piardă un duşman. Eudoxia şi-a pus autoritatea sa în slujba tuturor duşmanilor lui Ioan Gură de Aur; episcopii răsăriteni au fost convocaţi la Constantinopol; Teofil a plecat cu mare gală; Epifanie, înainte de plecarea sa, a scris tuturor episcopilor răsăriteni să meargă la Constantinopol unde trebuia să se discute chestiuni serioase legate de credinţă. El a ajuns printre primii la Constantinopol. Ioan Gură de Aur l-a primit cu cinste, în fruntea clerului său şi i-a oferit ospitalitate. Epifanie a refuzat; el arăta chiar o oarecare ezitare în a comunica cu Ioan Gură de Aur[10].
Uitând canoanele Bisericii, el a săvârşit, încă de la sosirea sa, liturghia şi a hirotonit un diacon într-o biserică care era în jurisdicţia episcopului de Constantinopol. El i-a convocat chiar pe episcopii care se aflau la Constantimopol ca şi cum ar fi fost şeful lor, şi le-a dat la semnat hotărârile dogmatice ale sinoadelor din Alexandria şi Cipru împotriva cărţilor şi opiniilor lui Origen.
Mulţi episcopi au semnat aceste hotărâri din respect pentru Epifanie; dar alţii au refuzat şi în special Teotim, episcop de Sciţia, care a răspuns astfel la propunerea lui Epifanie: „Epifanie, nu vreau să insult un om care este mort de atât de multă vreme, şi nu vreau să comit o faptă rea, condamnând lucruri pe care strămoşii noştri nu le-au respins; mai ales când ştiu că nu există deloc învăţături rele în cărţile lui Origen”. Deschizând în acelaşi timp o carte de Origen, el a început să citească din ea şi să expună dogmele Bisericii. După lectura sa, el a adăugat: „Cei care insultă astfel de cărţi nu sunt îndeajuns de atenţi decât ca ei înşişi să aducă injurii, vrând să le acopere de dispreţul lor”.
Teotim era episcop de Tomis, metropolă din Sciţia. El era renumit prin sfinţenia sa; a lucrat pentru convertirea hunilor care invadaseră Sciţia şi a altor barbari care se amestecaseră cu populaţia de pe cele două maluri ale Dunării. Minunile sale i-au adus printre huni supranumele de Dumnezeul romanilor. El a scris mai multe lucrări, şi istoricii au remarcat că el purta părul lung după obiceiul filozofilor epocii.
Nu se ştie ce i-a răspuns Epifanie lui Teotim, dar este cert că el nu şi-a schimbat opinia şi a continuat să-l critice pe Origen. Duşmanii lui Ioan Gură de Aur, vrând să abuzeze de simplitatea sa, l-au convins să meargă la Biserica Sfântul Ioan pentru a săvârşi acolo liturghia şi a-i critica pe origenişti, pe monahii egipteni şi chiar pe Ioan Gură de Aur. Acesta din urmă, fiind avertizat că el punea în aplicare acest sfat rău, l-a trimis la el pe diaconul său Serapion care l-a întâlnit aproape de biserică şi i-a dat un bilet astfel conceput: „Epifanie, tu ai făcut multe lucruri împotriva rânduielilor; mai întâi, ai făcut o hirotonie în bisericile aflate în jurisdicţia mea; apoi, fără să obţii permisiunea mea, ai săvârşit liturghia în aceleaşi biserici; şi atunci când te-am invitat să vii în comuniune cu mine, ai refuzat. Îţi permiţi încă nişte lucruri şi astăzi. Ia aminte că vrând să stârneşti poporul, să nu rezulte un pericol pentru tine”.
Epifanie s-a temut; el s-a îndepărtat de biserică. După câteva zile, el a primit vizita marilor fraţi, care s-au dus la locuinţa sa din porunca împărătesei.
Eudoxia îi proteja pe aceşti buni monahi din ură faţă de Ioan Gură de Aur, aşa cum am relatat. Iată ocazia vizitei pe care ea le-a indicat-o: fiul ei fiind bolnav, ea îi ceruse lui Epifanie să se roage lui Dumnezeu pentru el. Acesta îi răspunsese brusc: „Copilul va trăi dacă împărăteasa îi abandonează pe ereticii care sunt cu Dioscor”. Ofensată, Eudoxia i-a răspuns: „Dacă el era stăpânul vieţii, nu l-ar fi lăsat să moară pe arhidiaconul său în aceste zile. Dumnezeu mi l-a dat pe fiul meu, doar El mi-l poate lua dacă este voia Sa”. Cu toate acestea, inima sa de mamă se temea şi ea a vrut să-i împace pe marii fraţi cu Epifanie. Aceştia s-au înfăţişat cu umilinţă la marele episcop.
„Cine sunteţi voi ?”, i-a întrebat Epifanie. Ammonie i-a răspuns: „Părinte, noi suntem marii fraţi şi dorim să ştim dacă ai cunoscut vreodată pe vreunul din ucenicii noştri sau ai citit vreuna din cărţile noastre. ,,Niciodată”, a răspuns Epifanie. ,,Atunci, a reînceput Ammonie, de ce îi consideri şi pe unii şi pe alţii eretici, din moment ce nu ai nici o dovadă împotriva lor”. ,,Aşa am auzit”, a răspuns Epifanie. ,,Cât despre noi, a spus Ammonie, noi am acţionat cu totul altfel. Noi am cunoscut un mare număr dintre ucenicii tăi şi am citit cărţile tale, în special pe cea intitulată Ancoratus. Noi am auzit mulţi oameni care o condamnau, care te socoteau eretic; noi am luat apărarea unui părinte, aşa cum era corect. Cât despre tine, tu nu ar trebui să condamni fără dovezi pe cei absenţi şi să-i recompensezi tot aşa pe cei care ţi-au adus elogii”.
Aceste cuvinte l-au îmblânzit pe Epifanie. Fără îndoială, el a înţeles că îl făceau să joace un rol la Constantinopol care nu se cuvenea nici vârstei sale, nici vieţii onorabile pe care o dusese până atunci. El s-a îmbarcat îndată pentru a se întoarce în Cipru şi a murit în timpul călătoriei.
Sfinţenia sa incontestabilă nu-l pusese la adăpost de pasiuni injuste şi erori numeroase. Călătoria sa la Constantinopol nu i-a făcut cinste, şi a fost o fericire pentru el să moară atât de curând pentru a nu fi amestecat în nedreptăţile cărora le-a fost victimă marele episcop de Constantinopol.
Ioan Gură de Aur ştia că Epifanie fusese înşelat de Eudoxia şi femeile din anturajul ei. După plecarea episcopului de Cipru, el a ţinut poporului său un cuvânt în care nu face nici măcar aluzie la bătrânul şi respectabilul său confrate, dar anumite femei au fost tratate aşa cum meritau. Eudoxia a socotit că aluziile sfântului episcop erau la adresa ei; ea s-a hotărât să nu mai întârzie răzbunarea sa. Ea l-a convins pe Arcadie că episcopul a insultat-o şi slabul împărat a convocat, pentru a-i face pe plac, un sinod care trebuia să fie prezidat de Teofil al Alexandriei. Acest intrigant tocmai sosise la Constantinopol, unde se găseau deja Severian şi Antioh de Siria, duşmani binecunoscuţi ai lui Ioan Gură de Aur, ca şi episcopii depuşi de Ioan Gură de Aur în timpul călătoriei sale în Asia şi care s-au erijat în acuzatorii lui.
Teofil a avut grijă să aleagă dintre episcopii egipteni pe cei care se arătau cei mai docili în executarea dorinţelor sale. Ei erau în număr de 28. El i-a convins să ia calea mării şi să aştepte în Calcedon[11]. În ce-l priveşte, el a vrut să traverseze Siria şi Asia Mică pentru a-i influenţa pe episcopi: „Eu mă duc la Constantinopol, repeta tuturor, pentru a-l depune pe Ioan”[12]. El i-a întâlnit în Asia pe toţi cei care se plânseseră de rigoarea inflexibilă a lui Ioan Gură de Aur. Episcopul depus de Nicomidia, Gherontie, l-a flatat pe Teofil şi s-a arătat gata să-l susţină în intenţiile sale. Teofil a găsit aceleaşi sentimente la Chirinie, episcop de Calcedon. El era de origine egiptean; după ce s-a arătat prieten al lui Ioan Gură de Aur, el l-a abandonat când l-a văzut în pragul persecuţiei, şi nu a mai vorbit nicicând despre el decât numindu-l nelegiuitul, arogantul, neînduplecatul[13].
Din porunca împăratului, la Constantinopol au venit episcopi din Armenia, Persia, Mesopotamia, Frigia. Chirinie îi atrăgea în Calcedon, unde se ţineau sinoade preliminare. Într-una din aceste reuniuni, un episcop din Mesopotamia pe nume Marutas a călcat cu toată greutatea pe piciorul lui Chirinie încât i-a provocat o durere teribilă. Au fost nevoiţi să amputeze piciorul nefericitului episcop, care nu a putut fi transportat la sinodul pe care-l pregătiseră împotriva lui Ioan Gură de Aur. Teofil a regretat mult că nu a avut sprijinul unui om care se arăta atât de devotat persoanei sale şi atât de abil în conducerea unei intrigi.
După ce şi-a pregătit savant această intrigă, Teofil a traversat Bosforul în plină zi cu cei 28 episcopi egipteni. Marinarii, compatrioţii săi, care erau foarte numeroşi în oraşul împărătesc unde ei aduceau grâne, l-au aclamat pe episcopul Alexandriei şi l-au primit în triumf.
Teofil a coborât la reşedinţa împărătească numită Placidiana, unde apartamentele sale erau pregătite. Pentru a ajunge la această reşedinţă, el trebuia să treacă prin faţa mânăstirii unde locuia Ioan Gură de Aur. Marele episcop îl aştepta în faţa bisericii sale pentru a-l invita să locuiască la el. Teofil a refuzat şi a trecut mai departe, fără ca nici măcar să intre în biserică pentru a face acolo rugăciunea, după obicei.
Bunul apostol se temea fără îndoială că se va murdări dându-i lui Ioan Gură de Aur o mărturie de comuniune. El venea la Constantinopol în alt scop. Sigur pe puternicii săi complici, el nu se temea să declare pe faţă război unui episcop ilustru, în propriul său oraş episcopal.
Pentru a corupe personaje influente, el adusese o întreagă încărcătură de stofe din cele mai preţioase din Egipt şi din Indii, şi parfumuri foarte suave, „cu care vroia să stropească, spune Paladie, invidia sa puturoasă”. El a făcut cadouri doamnelor şi ofiţerilor de la curtea împărătească; el nu a nesocotit pe anumite matroane ale oraşului şi oameni de condiţie modestă dându-le sume de bani pentru a se vinde. El ducea la palatul Placidiana o viaţă princiară; masa sa era la dispoziţia celor mai cruzi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur, printre care se distingeau doi diaconi depuşi, unul pentru adulter şi celălalt pentru omucidere. Aceste două personaje se bucurau de consideraţia lui Teofil, pe care-l slujeau în comploturile sale reprobabile cu un zel cu atât mai mare cu cât el le făgăduia să le ia apărarea dacă făceau un memoriu împotriva lui Ioan Gură de Aur.
Evgrafia avea reuniunile sale ca Teofil. Se vedeau neîncetat la ea Severian de Gabala, Antioh de Ptolemaida şi Acachie de Vereea, oameni orgolioşi care nu putuseră suporta mustrările părinteşti ale episcopului de Constantinopol, vechiul lor prieten. Geniul său îi copleşea şi ei nu puteau să-i ierte faptul că le cunoştea viciile secrete.
Cele două consfătuiri secrete, a lui Teofil şi a Evgrafiei, reprezentau perversitatea complotând pierderea inocenţei, şi orgoliul prostesc răsculat împotriva geniului.
Eudoxia cunoştea cu siguranţă tot ce se petrecea, prin Evgrafia şi prietenii ei; dar la început ea nu a îndrăznit să ia parte. Ea îl chemase pe Teofil pentru a fi judecat şi nu pentru a-l judeca pe episcopul oraşului împărătesc. Ea s-a declarat în favoarea marilor fraţi, şi aceste personaje venerabile câştigaseră procesul lor. Acuzatorii lor mărturisiseră că ei nu fuseseră decât instrumentele oarbe ale lui Teofil şi că ei nu au cunoscut nici unul din faptele pentru care episcopul Alexandriei invocase mărturia lor.
Arcadie, informat despre aceste fapte, l-a chemat pe Ioan Gură de Aur şi i-a spus că trebuia să-l judece pe Teofil şi să-l determine să se justifice pentru toate crimele de care era acuzat. Era o bună ocazie pentru a se răzbuna pe duşmanul său şi pentru a termina cu intrigile sale. Sfântul episcop nu putea să se înjosească la asemenea sentimente; el i-a răspuns împăratului că legile canonice interziceau a judeca un episcop aflat în afara provinciei sale ecleziastice, şi el s-a opus energic stăruinţelor împăratului.
Ioan Gură de Aur era prea instruit în ce priveşte legile Bisericii pentru a nu dispreţui impertinenţele lui Teofil legate de ignoranţa sa atunci când era vorba de a judeca în sinod oameni venerabili care recuzau, din cauza unei suspiciuni legitime, pe episcopii care-i condamnaseră pe nedrept. Dar cazul nu mai era acelaşi când era vorba de Teofil; deoarece canoanele interziceau categoric a judeca un episcop în afara hotarelor provinciei sale. Dacă Ioan Gură de Aur a depus câţiva episcopi nedemni din Asia, judecata şi depunerea fuseseră pronunţate de către episcopii din acea provincie, şi el nu se amestecase în urmărirea lor decât la cererea aceloraşi episcopi. El nu făcuse act de jurisdicţie în privinţa episcopilor independenţi de Biserica sa; dar el îi susţinuse pe episcopii buni din mai multe provincii care vroiau să elibereze Biserica de falşii păstori.
Poporul din Constantinopol nu a fost iniţiat nici în proiectele Eudoxiei, nici în intrigile lui Teofil; cu toate acestea, câteva lucruri au transpirat în afară şi poporul s-a adunat în faţa locuinţei lui Ioan Gură de Aur, pentru a-l proteja. Teofil s-a temut. El a obţinut o gardă de siguranţă care s-a vrut a fi numită gardă de onoare şi a emis ideea de a reuni sinodul convocat de împărat de cealaltă parte a Bosforului, în Calcedon. S-a decis convocarea sinodului într-o suburbie a acestui oraş care se numea Stejarul. Exista aici o problemă: în cazul în care episcopul de Constantinopol consimţea să compară în sinodul duşmanilor săi pentru a fi judecat, nu putea el cere ca adunarea să aibă loc în oraşul său episcopal ? „Dacă el refuză să meargă la citaţia sinodului, a răspuns unul dintre asistenţi, vor şti să-l silească la aceasta”.
Ei se bazau pe Eudoxia care ar fi obţinut de la Arcadie tot ceea ce ar fi vrut.
Într-adevăr, slabul împărat a mutat sinodul care trebuia să aibă loc la Constantinopol, potrivit epistolei sale de convocare, în splendidul palat Stejarul, construit cu câţiva ani înainte de un ministru faimos, Rufin, căruia nu i-a fost teamă să înalţe o biserică monumentală alături de palatul său, cu banii pe care-i furase în mod odios de la popor.
Palatul şi biserica, roade ale corupţiei, trebuiau să adăpostească pe vinovaţii hotărâţi, din ură şi invidie, să-l condamne pe cel mai mare bărbat şi cel mai sfânt care era pe atunci în Biserica creştină.
La convocarea împăratului veniseră 85 de episcopi; 45 l-au urmat pe Teofil la Stejarul. În acest grup se aflau toţi egiptenii. Dintre adepţii lui Ioan Gură de Aur, mulţi erau nehotărâţi de teamă de puterea împărătească.
Era luna iulie a anului 403.
În timp ce alexandrinii, cum au fost numiţi [cei din Egipt], se reuniseră cu strălucire într-un palat splendid, ioaniţii sau partizanii lui Ioan Gură de Aur s-au adunat cu modestie în trapeza mânăstirii lui Ioan Gură de Aur.
Teofil a prezidat mai întâi Sinodul de la Stejarul; el nu avea nici un drept acolo; el înţelegea aceasta atât de bine, încât după ce a admis toate elementele unei condamnări nedrepte, s-a prefăcut că lasă preşedinţia lui Pavel de Heracleea, primul dintre episcopii răsăriteni care era la Stejarul şi care putea prezida un sinod însărcinat cu judecarea episcopului de Constantinopol.
Aceasta nu era decât o făţărnicie din partea lui Teofil, căci Pavel de Heracleea era, în plus, el însuşi un duşman violent şi înverşunat al lui Ioan Gură de Aur.
Principalul martor citat împotriva episcopului de Constantinopol a fost arhidiaconul său pe nume Ioan. Acest om brutal şi coleric fusese condamnat de Ioan Gură de Aur pentru că lovise un copil cu violenţă. El îl reintegrase în funcţiile sale, crezând că s-a pocăit; dar Ioan a păstrat ranchiună pe Ioan Gură de Aur, şi el prindea cu sârguinţă ocazia de a-i face rău ridicând împotriva lui toate acuzaţiile pe care ura sa îndelungată i le putea inspira. Memoriul lui Ioan a fost temelia a tot ce i-a fost reproşat lui Ioan Gură de Aur de sinodul ai cărui membri, după remarca lui Fotie[14], erau în acelaşi timp judecători, acuzatori şi martori.
Iată rezumatul acestei declaraţii mincinoase în care se formulau 29 capete de acuzare[15]:
Ioan îl acuza pe Ioan Gură de Aur că îl condamnase pe nedrept pentru că l-ar fi corectat pe un mic servitor, pe nume Eulalie; un monah pe nume Ioan se plângea că fusese bătut şi pus în lanţuri ca un îndrăcit, la porunca lui Ioan Gură de Aur; sfântul episcop ar fi vândut o mare cantitate de lucruri preţioase, îndeosebi marmurile cu care Nectarie, predecesorul său, împodobise Biserica Anastasia; el ar fi insultat clericii tratându-i ca persoane josnice, corupte şi nevalorând trei bani; el l-ar fi numit pe Sfântul Epifanie nebun şi mic diavol; el l-ar fi calomniat pe Severian; el ar fi scris împotriva clerului o carte plină de acuzaţii pătimaşe; el ar fi acuzat într-o adunare bisericească trei diaconi: Acachie, Edafie şi Ioan de a-i fi furat o etolă; el ar fi hirotonit episcop pe un anume Antonie, profanator de morminte; el l-ar fi trădat pe comitele Ioan în timpul unei instrucţii militare; el nu şi-ar fi făcut rugăciunea nici mergând la biserică, nici intrând în ea; el ar fi hirotonit preoţi şi diaconi fără altar; el ar fi hirotonit patru episcopi într-o singură slujbă; el ar fi primit femei la el şi ar fi rămas singur cu ele, după ce a făcut să plece toată lumea; el ar fi vândut, prin intermediul unui anume Teodul, o moştenire lăsată de Tecla; nimeni nu ştia unde au mers veniturile Bisericii; el ar fi hirotonit pe preotul Serapion în timp ce acesta era acuzat şi în proces; el ar fi sechestrat oameni care erau în comuniune cu lumea întreagă şi a interzis să fie înhumate bisericeşte cadavrele acelora dintre ei care erau morţi.
Teofil a ascultat fără emoţie această acuzaţie, care făcea aluzie la conduita atât de canonică şi de milostivă în acelaşi timp a lui Ioan Gură de Aur faţă de marii fraţi, şi a lăsat să se spună că aceşti oameni respectabili, pe care el îi excomunicase în Egipt şi făcuse să fie excomunicaţi în Cipru şi Palestina, erau în comuniune cu lumea întreagă.
Ura nu se împiedică de logică şi bună credinţă.
Acestea sunt celelalte capete de acuzare prezentate de arhidiaconul Ioan în memoriul său:
El îl acuză că l-a insultat pe prea-sfântul Acachie (de Vereea) şi că a refuzat să-i vorbească; că ar fi denunţat pe un preot Porfirie lui Evtropie pentru a-l exila; că ar fi copleşit cu jigniri pe preotul Verenie; că şi-ar fi făcut baia sa singur, în aşa fel încât, după ce se spăla, Serapion închidea [uşa] pentru ca nimeni să nu se poată îmbăia în acelaşi loc cu el; că ar fi făcut multe hirotoniri fără martori; că ar fi mâncat singur în exces şi că ar duce o viaţă de ciclop; că ar fi fost în acelaşi timp martor şi judecător ca în cauzele arhidiaconului Martirie şi a lui Proœresie, episcop de Licia; că ar fi dat o lovitură de pumn lui Memnon în biserica apostolilor şi că i-ar fi dat sfintele taine, deşi îi curgea sânge din gură; că ar fi îmbrăcat şi ar fi scos podoabele episcopale în apropiere de altar şi ar fi supt pastile după împărtăşanie; în fine, că ar fi dat bani episcopilor pe care îi hirotonea, cu scopul de a-i determina să-şi copleşească clerul cu muncă.
Se ştie, de la Ioan Gură de Aur însuşi, că s-au ridicat împotriva lui şi alte capete de acuzare, cum ar fi că a numit-o pe împărăteasa Eudoxia Iezavel; că a botezat după ce a mâncat şi că a dat împărtăşanie persoanelor care mâncaseră.
Monahul Ioan, pe care arhidiaconul Ioan l-a menţionat în memoriul său, a prezentat de asemenea memoriul său sinodului. El l-a acuzat pe prietenul lui Ioan Gură de Aur, Heraclide de Efes, de origenism şi de a fi furat veşmintele diaconului Achilin în Cezareea Palestinei. În ciuda acestui fapt, spunea el, Ioan Gură de Aur l-a hirotonit episcop al Efesului. Acelaşi călugăr se plângea că a suferit mult în chestiunea origeniştilor, din partea lui Serapion, care nu făcea decât să împlinească poruncile lui Ioan Gură de Aur.
Acachie, episcop de Vereea, a alăturat memoriul său acuzator celor ale arhidiaconului şi monahului Ioan.
El îl acuză mai întâi pe Heraclide de a fi origenist şi de a fi fost socotit de Epifanie nedemn de comuniune.
În ce-l priveşte pe Ioan Gură de Aur, el îl acuză de a-l fi persecutat şi pus în lanţuri pe monahul Ioan pentru că îi combătea pe origenişti; de a fi fost considerat de Epifanie nedemn de comuniune din cauza relaţiilor sale cu origeniştii, adică cu monahii zişi marii fraţi; de a nu practica ospitalitatea şi de a mânca întotdeauna singur. Apoi el se leagă de anumite expresii de care se servea Ioan Gură de Aur în biserică, şi cărora el le atribuie un înţeles rău. El îl acuză că a aţâţat poporul la revoltă, mai ales împotriva sinodului care se ţinea atunci; că a încurajat pe cei vinovaţi, arătându-se prea îngăduitor în impunerea pedepsei; că a făcut hirotonii în afara provinciei sale şi fără avizul clerului; că a insultat şi calomniat pe preoţi. El a adăugat la toate acestea două acuzaţii contradictorii: aceea de a se fi împărtăşit cu marii fraţi care erau origenişti şi de a-i fi întemniţat şi excomunicat, cu toate că ei îi prezentaseră scrisorile care atestau că ei erau în comuniune cu Biserica.
Sinodul de la Stejarul a avut 13 sesiuni. În primele 12 s-au examinat câteva din acuzaţiile ridicate împotriva lui Ioan Gură de Aur de către duşmanii săi; cea de-a 13-a a fost destinată condamnării lui Heraclide de Efes, acuzat de origenism.
La începutul sesiunilor, sinodul a trimis doi episcopi tineri pentru a-l cita pe Ioan Gură de Aur. Ei l-au găsit înconjurat de 40 episcopi care-i erau devotaţi[16]. Aceste personaje onorabile s-au mirat de îndrăzneala lui Teofil care fusese citat pentru a fi judecat la Constantinopol, prin porunca împăratului, şi care se găsea subit susţinut de curte.
Ioan Gură de Aur nu-şi făcea iluzii cu privire la această schimbare şi ştia că el va fi sacrificat. De aceea el le spunea prietenilor săi: „Rugaţi-vă, fraţii mei şi, dacă-L iubiţi pe Iisus Hristos, ca nimeni să nu-şi părăsească biserica din cauza mea. Cum spunea Sfântul [Apostol] Pavel: „Eu sunt pe punctul de a fi sacrificat şi se apropie timpul când voi fi despărţit de voi”[17]. Eu văd bine că voi părăsi această viaţă după ce am suferit mult. Eu ştiu că satana unelteşte contra mea şi nu mai poate îndura războiul pe care i l-am declarat în cuvântările mele. Amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre şi ca Dumnezeu să fie milostiv cu voi”.
Auzind aceste cuvinte, episcopii erau mâhniţi şi plângeau. Unii l-au părăsit pe Ioan Gură de Aur după ce i-au sărutat capul, ochii şi gura, alţii au rămas cu el.
Înainte de despărţire, el le-a spus tuturor: „Aşezaţi-vă fraţilor şi nu plângeţi. Iisus Hristos este viaţa mea şi moartea îmi este un bine. Amintiţi-vă de ceea ce v-am spus adeseori: această viaţă nu este decât o trecere. Valorăm noi mai mult decât patriarhii, proorocii şi apostolii pentru a merita să fim nemuritori în această lume ?”
Unul dintre episcopi a spus: „Noi plângem fiindcă ne vedem orfani, fiindcă Biserica va fi văduvă, fiindcă rânduielile ei sunt dispreţuite, fiindcă ambiţia triumfă, fiindcă săracii vor fi abandonaţi, fiindcă poporul va rămâne fără învăţătură”.
Ascultându-i, Ioan Gură de Aur îşi bătea mâna stângă cu cel de-al doilea deget al mâinii drepte; el avea acest obicei, spune Paladie, când reflecta profund. „Destul, fratele meu, spune el, nu spune mai mult; predicarea nu a început cu mine şi nu se va sfârşi cu mine. Eu vă dau din nou această povaţă: nu vă părăsiţi bisericile”. Eulisie, episcop de Apameea în Bitinia, i-a spus: ,,Dacă ne păstrăm bisericile, ni se va cere să intrăm în comuniune cu calomniatorii voştri şi să subscriem la condamnarea voastră. – Intraţi în comuniune, a răspuns Ioan Gură de Aur, pentru a evita schisma; dar nu subscrieţi, deoarece conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic care să merite depunerea”.
În acel moment, delegaţii de la sinod au cerut să fie introduşi. Ioan Gură de Aur, la declaraţia lor că erau episcopi, i-a rugat să se aşeze şi să spună care era misiunea lor. Ei au răspuns că nu aveau decât să-i prezinte o scrisoare. Citiţi-o, a spus Ioan Gură de Aur. Un tânăr servitor al lui Teofil a citit-o; ea era concepută astfel:
„Sfântul sinod adunat la Stejarul, către Ioan:
Noi am primit împotriva voastră memorii care conţin o mulţime de acuzaţii. De aceea veniţi şi aduceţi cu voi pe preoţii Serapion şi Tigrius, deoarece este nevoie de ei”.
Episcopii devotaţi lui Ioan Gură de Aur au trimis la Stejarul trei episcopi şi doi preoţi care au fost însărcinaţi să-i spună lui Teofil: ,,Încetează să dezbini Biserica; dacă, în dispreţul canoanelor de la Niceea, tu vrei să judeci în afara hotarelor jurisdicţiei tale, vino tu însuţi către noi, în acest oraş al Constantinopolului, pentru ca să te judecăm noi mai întâi; pentru că noi avem contra ta memorii în care eşti acuzat de 70 fărădelegi notorii; sinodul nostru este mai numeros ca al tău; voi nu sunteţi decât 36 şi nu reprezentaţi decât o provincie; noi suntem 40, reuniţi din diferite provincii, şi avem printre noi 7 mitropoliţi. Noi avem în faţa ochilor scrisoarea ta în care declari fratelui nostru Ioan că el nu trebuie judecat în afara hotarelor jurisdicţiei sale”.
În faţa acestui răspuns energic, Teofil a înţeles că trebuia să lase preşedinţia sinodului său lui Pavel de Heracleea, metropolă din Bizanţ, înainte ca acest oraş să devină Constantinopol şi oraş împărătesc.
Ioan Gură de Aur a alăturat protestul său personal celui al prietenilor săi episcopi; el a spus delegaţilor sinodului:
„Până în prezent eu nu am cunoscut deloc reproşurile care mi-ar fi fost făcute; dacă vreţi să mă prezint în adunarea voastră, începeţi prin a-i alunga pe duşmanii mei; atunci eu nu voi mai comenta câtuşi de puţin locul în care trebuie să compar, pentru că legea veghează oriunde aş fi în acest oraş. Cei pe care îi recuz sunt: Teofil, de care m-am încredinţat că a spus la Alexandria şi în Licia: ‘Eu merg la curte pentru a-l depune pe Ioan’. Aceasta este atât de adevărat încât, de la sosirea sa încoace, el nu a vrut nici să-mi vorbească, nici să intre în comuniune cu mine. Îl recuz pe Acachie care a spus: ‘Eu îi pregătesc o mâncare după felul meu’. Nu am nevoie să vorbesc despre Severian şi Antioh; Dumnezeu va face curând dreptate şi faptele lor înalte sunt cântate în teatre. Dacă vreţi să apar în adunarea voastră, nu lăsaţi defel aceste 4 personaje printre judecătorii mei, nu le primiţi ca acuzatori. Atunci eu voi compărea nu numai înaintea voastră, ci înaintea unui sinod al întregului pământ. Să ştiţi că, chiar de mă veţi cita de o mie de ori, nu veţi dobândi alt răspuns”.
Abia ieşiseră delegaţii de la sinod că un funcţionar împărătesc s-a prezentat cu porunca de a-l sili pe Ioan Gură de Aur să compară înaintea pretinşilor săi judecători.
Ioan Gură de Aur a refuzat.
Sinodul i-a trimis pe doi dintre propriii săi preoţi pentru a-l cita a doua oară; episcopii lui au dus acest răspuns: „Aşadar, ce procedură urmaţi ? Voi nu-i alungaţi pe duşmanii mei şi mă citaţi prin propriii mei preoţi ?”
Abia au pronunţat episcopii aceste cuvinte că membrii sinodului s-au năpustit asupra lor. Unul din ei a fost lovit; celui de-al doilea i-au rupt hainele; cel de-al treilea a fost pus în lanţuri şi aruncat într-o barcă. Nu s-a ştiut niciodată ce s-a întâmplat cu el.
Ioan Gură de Aur, citat pentru a patra oară, nu a dat alt răspuns.
În timp ce la Stejarul se pregătea depunerea sa, el [Ioan Gură de Aur] a spus credincioşilor săi: „O furtună teribilă este dezlănţuită împotriva noastră, dar eu nu mă tem că voi fi copleşit, deoarece sunt clădit cu putere pe Stâncă. De ce m-aş teme, spuneţi-mi ? De moarte ? Viaţa mea este la Iisus Hristos, şi moartea îmi va fi un câştig. De exil ? Pământul este al Domnului, ca tot ce conţine el. De confiscarea bunurilor ? Eu nu am adus nimic în această lume, şi nu voi lua nimic cu mine”.
Un astfel de om putea foarte bine să sfideze câţiva intriganţi şi femei cu viaţă rea; de asemenea, el nu se temea să spună înaintea credincioşilor săi: „Voi ştiţi bine pentru ce vor să mă depună: pentru că eu nu am tapiserii, nu sunt îmbrăcat în mătase, nu ţin masa la dispoziţia lor. Neamul viperei domneşte; Iezavel are posteritate[18]; Irodiada dansează încă pentru a primi capul lui Ioan. Epoca noastră este lamentabilă; totul se învârte în jurul infamiei”.
Aluziile erau transparente. Se vedea până şi în cuvintele: Totul se învârte în jurul infamiei: în greacă εις αδοξιαν care se apropie de numele de Eudoxia.
Sinodul ar fi dorit ca cuvântul rostit de Ioan Gură de Aur să fie considerat crimă de lezmaiestate, ceea ce ar fi dus la pedeapsa cu moartea; dar el nu a cerut aceasta decât într-o manieră indirectă în scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Arcadie pentru a-l înştiinţa despre sentinţa pe care avea s-o dea. Ei se exprimau astfel în această scrisoare[19]: „Din moment ce Ioan, acuzat de mai multe crime pe care ştia bine că le-a comis, nu a vrut să compară[20] [înaintea sinodului], el este depus potrivit legilor. Dar memoriile redactate împotriva lui conţin de asemenea crima de lezmaiestate. Evlavia voastră va porunci ca el să fie exilat şi ca el să suporte pedeapsa hotărâtă împotriva crimei de lezmaiestate, deoarece noi nu avem cunoştinţă de aceasta”.
După ce a citat acest fragment din scrisoarea sinodului către Arcadie, Paladie, care asistase la toate aceste evenimente triste şi era pe atunci episcop de Helenopolis, scrie, vorbind despre membrii sinodului: „O, de trei ori nefericiţi; vouă v-a fost ruşine să împliniţi ceea ce gândiţi şi ceea ce rezultă din faptele voastre; nu teama de Dumnezeu vă reţine, ci teama de oameni. Crima de lezmaiestate pe care i-o reproşau consta în aceea că, după ei, el o numise pe împărăteasă Iezavel[21]. Aceşti oameni admirabili au făcut această afirmaţie pentru ca lui să i se taie capul; dar Dumnezeu a dat pe faţă răutatea lor şi a îmblânzit inima prinţilor”.
Pentru a-l expulza pe Ioan Gură de Aur din biserica sa, se trimitea o adevărată armată, ca şi cum ar fi fost vorba de a pleca la război cu barbarii[22]. Ioan Gură de Aur a plecat şi s-a oprit la Prænete în Bitinia. Exilul său nu a durat decât o zi. Deoarece abia părăsise Constantinopolul că un cutremur de pământ a zguduit oraşul; chiar camera împăratului a fost devastată. Arcadie s-a înspăimântat, s-a gândit că Dumnezeu vroia să-l răzbune pe sfântul episcop condamnat pe nedrept. Împărăteasa l-a rugat să trimită îndată la Prænete pe unul din ofiţerii săi pentru a-l aduce înapoi pe Ioan Gură de Aur, şi a îndrăznit să-i adreseze o scrisoare în care ea îi spunea[23]: „Că ea nu a cunoscut modul în care fusese tratat; că ea era nevinovată; că erau oameni răi şi corupţi care făcuseră un complot împotriva lui. Ea îl asigura de respectul pe care îl avea pentru episcopul care-i botezase copiii”. Ea uita că îl preferase, pentru a-l boteza pe fiul său Teodosie, pe trădătorul Severian de Gabala. Ea uita sau disimula multe alte lucruri.
Abia plecase Ioan Gură de Aur că Teofil şi complicii săi s-au răspândit în Constantinopol şi au invadat bisericile. În timp ce sinodul îşi ţinea cea de-a 13-a sesiune pentru a-l depune pe Heraclide de Efes care nu era acolo pentru a se apăra şi care nici măcar nu fusese citat, Severian, care se credea mare orator, s-a adresat poporului pentru a-l convinge că Ioan Gură de Aur meritase să fie depus. Orgoliul său, spunea el, ar fi fost suficient pentru a legitima această sentinţă. Dar popotul nu-i asculta pe trădători şi îl cerea înapoi cu strigăt mare pe cinstitul său păstor. Mulţimea aţâţată împotriva egiptenilor ameninţa că-l aruncă pe Teofil în mare.
Aşa stăteau lucrurile atunci când cutremurul de pământ a lovit oraşul cu groază şi s-a decis rechemarea lui Ioan Gură de Aur. Poporul înştiinţat de această rechemare s-a dus să-şi întâlnească sfântul episcop; cea mai mare parte a poporului purta făclii în semn de bucurie. Bosforul era înţesat de bărci care-l aşteptau pentru a-l însoţi şi a-l aduce înapoi în triumf. Dar Ioan Gură de Aur s-a oprit la oarecare distanţă de Constantinopol, cerând ca un nou sinod să-l declare nevinovat, înainte ca el să se întoarcă în oraşul episcopal; dar nici împăratul, nici poporul nu vroiau să consimtă la aceasta. Toată lumea înţelegea că o condamnare nedreaptă îi stigmatiza pe judecători.
Prin urmare, el a fost silit să intre în Constantinopol, însoţit până la biserica apostolilor de o mulţime imensă care cânta laude lui Dumnezeu. Sosit la biserică, el nu a vrut să împlinească nici o îndatorire episcopală înainte de reabilitarea sa; dar toată lumea ştia că el fusese condamnat pe nedrept şi că sentinţa era nulă. El a consimţit deci în sfârşit să dea pace poporului şi să-i ţină un cuvânt. Facţiunea lui Teofil a vrut să se împotrivească prin atragerea poporului. A avut loc o răzmeriţă în care a curs sânge. Teofil înspăimântat a plecat în grabă la Alexandria[24]. Ceilalţi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur s-au ascuns.
A doua zi după sosirea sa, Ioan Gură de Aur a reapărut în biserică în mijlocul credincioşilor săi; Eudoxia se afla acolo. Sfântul episcop, adresându-se ei, a felicitat-o pentru că şi-a amintit de vechea sa evlavie, şi de a fi ajuns la fericitul rezultat care aducea bucurie poporului credincios.
Pacea nu a durat decât două luni. În acest timp, 60 episcopi reuniţi la Constantinopol au casat sentinţa Sinodului de la Stejarul, şi Ioan Gură de Aur îşi continua viaţa episcopală pe care o avea înainte.
Dar duşmanii săi nu au revenit la sentimente mai bune, şi Eudoxia nu mai era sub impresia groazei pe care i-o pricinuise cutremurul de pământ. Poate chiar îşi reproşa că fusese atât de superstiţioasă încât să creadă că acest accident, cu totul natural, fusese o mărturie dată de Dumnezeu pentru nevinovăţia lui Ioan Gură de Aur. Primul sentiment pe care ea îl avusese atesta totuşi că ea nu-l credea vinovat pe sfântul episcop. Ea nu a reînceput detestabilele ei comploturi decât după inaugurarea statuii sale din faţa Bisericii Sfânta Sofia. Această ceremonie a fost însoţită de toate riturile păgâne în uz în circumstanţe asemănătoare; cu această ocazie, s-au dat lupte de gladiatori şi spectacole de o imoralitate care trebuia să rănească privirile oricărui creştin sincer.
Eudoxia poruncise aceste spectacole cu scopul evident de a-l mâhni pe Ioan Gură de Aur[25]. Marele episcop s-a ridicat, cu elocvenţa sa obişnuită, împotriva scandalului, şi a repetat ceea ce spusese în altă circumstanţă, că Irodiada a făcut să se danseze pentru a obţine capul lui Ioan care i-a fost adus pe o tavă. Această aluzie la moartea lui Ioan Botezătorul era teribilă. Arcadie nu era Irod, dar slăbiciunea sa pentru Eudoxia era atât de mare încât el nu s-a dus la biserică pentru sărbătorile Naşterii Domnului, şi i-a transmis lui Ioan Gură de Aur că nu putea să fie în comuniune cu el dacă nu era în prealabil reabilitat de sentinţa de depunere cu care fusese pedepsit.
El se supunea influenţei Eudoxiei până la a cădea în ridicol; căci el fusese primul care-l invitase pe Ioan Gură de Aur să nu ţină cont deloc de nedreapta condamnare pronunţată împotriva lui. În timp ce sărmanul Arcadie se înjosea până în acest punct, Eudoxia i-a rechemat la Constantinopol pe episcopii Sinodului de la Stejarul pentru a-l condamna din nou pe Ioan Gură de Aur. Aceştia au venit în fuga mare şi l-au rugat pe Teofil să revină la conducerea lor. Dacă nu îndrăzniţi, îi scriau ei, şi dacă vă temeţi de mânia poporului din Constantinopol, scrieţi-ne cel puţin ce avem de făcut[26].
Lui Teofil îi era prea teamă că va fi aruncat în mare dacă se întoarce la Constantinopol. El s-a mulţumit să trimită trei episcopi în locul său, şi i-a înarmat cu o colecţie de canoane făcute de arieni împotriva Sfântului Atanasie. Unul din aceste canoane spunea că un episcop depus de un sinod şi care îşi relua funcţiile fără a fi fost reabilitat, trebuia prin acelaşi să fie depus pur şi simplu. Arienii găsiseră acest mijloc excelent de a da autoritate sinoadelor lor. Dar Biserica nu ratificase această legislaţie care ar fi dat autoritate celor care nu o aveau, şi nu consfinţise decât deciziile adevăratelor sinoade întrunite şi ţinute după canoane.
Duşmanii lui Ioan Gură de Aur au vrut să se folosească de canoanele trimise de Teofil. Arcadie asistând o zi la o sesiune episcopală în care se vorbea despre aceste canoane, un sfânt bătrân, Elpidie, episcop de Laodiceea în Siria, a luat cuvântul şi s-a exprimat astfel, adresându-se împăratului: „Nu trebuie alungat Ioan pentru acest motiv care este dat; căci el nu a fost depus, ci exilat de un comite, şi el nu a revenit din propria sa autoritate, ci din porunca evlaviei voastre, care a trimis un notar pentru a-l înştiinţa. Cât despre canoanele care ne sunt puse înainte, noi am dovedit că ele au fost redactate de eretici”.
Aceste cuvinte din urmă au provocat un mare tumult printre episcopii prezenţi; ambele părţi s-au agitat într-un mod extraordinar cu privire la faimoasele canoane. Când liniştea a fost restabilită, Elpidie a spus împăratului, cu un calm şi o blândeţe care se potriveau cu vârsta sa:
„Împărate, să nu mai abuzăm multă vreme de bunătatea ta; trebuie ca fraţii noştri Acachie şi Antioh să declare numai în scris că ei mărturisesc aceeaşi credinţă cu cei care au făcut aceste canoane, pe care ei ni le dau ca emanând de la ortodocşi, şi controversa se va sfârşi”.
Arcadie a surâs la această propunere care părea atât de simplă, şi care totuşi era atât de abilă: „Nimic nu mi se pare mai util”, a spus Antioh.
Acest episcop, Severian şi toţi duşmanii lui Ioan Gură de Aur au înţeles că propunerea făcută împăratului era plină de pericole pentru ei. Ei erau livizi de mânie; dar, siliţi să se stăpânească, neputând nici să semneze fără a se declara arieni, nici să refuze semnătura fără a se descoperi reaua lor credinţă, au zis: „Noi îţi vom da semnătura pe care ne-o ceri”. Ei se păzeau să-şi ţină cuvântul, şi căutau prin ce fel de alt mijloc puteau să-l piardă pe Ioan Gură de Aur. Intrigile lor au durat 9 sau 10 luni. În acest timp, Ioan Gură de Aur, înconjurat de 40 episcopi fideli, se ocupa de slujba sa pastorală şi instruia poporul, care îi arăta cu atât mai multă dragoste cu cât îl ştia persecutat.
A sosit timpul postului mare şi duşmanii lui Ioan Gură de Aur nu vroiau ca el să prăznuiască Sfintele Paşti la Constantinopol. Antioh şi partizanii săi s-au dus la Arcadie şi i-au spus că trebuie să-l alunge pe Ioan Gură de Aur din Biserica sa înainte de sărbători.
Slabul împărat a fost cu siguranţă pregătit de Eudoxia pentru a primi această cerere. Prin urmare, el a trimis la sfântul episcop porunca de a părăsi Biserica sa. Acesta i-a răspuns: „Eu am primit această Biserică de la Dumnezeu Mântuitorul, pentru ca să am grijă de mântuirea poporului, eu nu pot s-o abandonez. Dacă tu vrei, deoarece acest oraş îţi aparţine, alungă-mă cu forţa; eu aş putea cel puţin să mă scuz prin autoritatea ta, că mi-am părăsit slujirea”.
Membrii Sinodului [de la Stejarul] nu au considerat util să reînceapă procedurile şi să apeleze la canoanele arienilor trimise de Teofil, ei au preferat să se folosească de despotismul imperial pe care Eudoxia îl punea la dispoziţia lor. Cu toate acestea, Eudoxia a prevăzut că vor apărea inconveniente în folosirea forţei împotriva sfântului episcop; ea a preferat să trimită oameni care să-i spună să nu mai apară în biserică şi să stea închis în locuinţa sa; în acest fel, se putea la nevoie a-l face să apară în biserică în cazul în care ar fi avut nevoie de prezenţa sa pentru a linişti poporul revoltat; în caz contrar, l-ar fi avut la mână pentru a lua împotriva lui orice măsură ar fi vrut.
A sosit Sâmbăta Mare. Toţi catehumenii aşteptau să primească botezul din mâinile episcopului. Arcadie a înţeles că s-ar fi răsculat tot oraşul dacă Ioan Gură de Aur nu apărea cu această ocazie. El i-a chemat pe Antioh şi Acachie, şefii complotului: Ce trebuie să facem ? i-a întrebat el. Aceştia au răspuns: Noi luăm asupra noastră depunerea lui Ioan. Cei 40 de episcopi credincioşi [lui Ioan Gură de Aur] s-au dus la rândul lor la curte pentru a cere ca Ioan Gură de Aur să apară în mijlocul poporului său în zilele solemne ale Învierii, pentru a-i boteza pe catehumeni. Nu au vrut să-i asculte. Atunci Pavel, episcop de Crateia, a luat cuvântul şi a spus cu tărie: ,,Eudoxia, cere lui Dumnezeu să aibă milă de copiii tăi şi nu încălca sfânta sărbătoare a lui Hristos cu vărsare de sânge !”
Aceste cuvinte şi rugămintea celor 40 episcopi au rămas fără ecou; Ioan Gură de Aur nu a apărut în biserica sa în noaptea de Sfintele Paşti şi preoţii săi au fost obligaţi să-i boteze pe catehumeni fără el.
Episcopii duşmani se aşteptau să-i vadă pe aceşti catehumeni ducându-se la Sfânta Sofia unde ei săvârşeau cultul lor schismatic. Aflând că toţi s-au adunat în baptisteriul Bisericii Constantiniana cu preoţii lui Ioan, ei au cerut o trupă de soldaţi care a pătruns în baptisteriu în momentul în care se dădea botezul catehumenilor. Darurile simbolice purtate de diacon au fost răsturnate, preoţii au fost loviţi în cap şi sângele lor a înroşit apa sfinţită; femeile catehumene semi-nude au fugit înspăimântate şi căutau să-şi apere pudoarea; soldaţii i-au insultat, au furat vasele sfinte şi i-au dus la închisoare pe preoţii şi diaconii pe care au putut să-i prindă.
Această acţiune oribilă nu i-a descurajat pe catehumeni. La invitaţia preoţilor, ei au mers, în număr de 3.000, în Pempton, marele circ pe care Constantin cel Mare îl construise pentru manevre de cavalerie.
În momentul în care neofiţii ieşeau din apa sfinţită, erau îmbrăcaţi în haine albe, Arcadie trecea călare şi îi întreba pe ofiţerii săi ce se petrecea acolo. Aceştia sunt eretici, i s-a răspuns, şi îndată o trupă de soldaţi s-a aruncat asupra credincioşilor jefuindu-i, comiţând violenţe, şi insultând pudoarea femeilor. Un mare număr de neofiţi a fost aruncat în închisoare; dar închisorile au devenit ca nişte biserici şi răsunau de cântări religioase; cu cât îi persecutau mai mult pe credincioşi, cu atât aceştia se arătau mai curajoşi şi devotaţi bunului lor păstor.
Episcopii duşmani s-au temut ca furia poporului să nu se întoarcă în sfârşit împotriva lor. Ei s-au dus la împărat la 5 zile după Cincizecime şi i-au spus: „Împărate, tu nu te supui nimănui, şi toţi îţi sunt supuşi; tu poţi face tot ceea ce vrei; nu fi mai blând decât preoţii, mai sfânt decât episcopii; noi ţi-am spus în public că noi luăm asupra noastră depunerea lui Ioan; nu ne pierde pe toţi pentru a menaja pe unul singur”. Atunci Arcadie l-a trimis pe notarul Patricius la Ioan Gură de Aur cu acest mesaj: „Acachie, Antioh, Severian şi Chirinie şi-au luat responsabilitatea depunerii tale. Astfel, de îndată ce îţi vei încredinţa treburile tale lui Dumnezeu, pleacă din biserică”.
Atunci Ioan Gură de Aur le-a spus episcopilor care erau cu el: „Veniţi să ne rugăm şi să spunem adio îngerului acestei biserici”. El nu era deloc afectat de persecuţiile cărora le căzuse victimă, dar durerea poporului său îl umplea de tristeţe. Un ofiţer de la curte care-l iubea i-a spus: „Sălbaticul Lucius este afară, ascuns într-o baie publică cu soldaţi, gata să te brutalizeze, dacă tu manifeşti cea mai mică împotrivire; şi poporul este afară de asemenea, gata să intre în luptă cu soldaţii. Grăbeşte-te să pleci”.
Atunci Ioan Gură de Aur i-a îmbrăţişat plângând pe mai mulţi episcopi care erau alături de el; el era prea emoţionat pentru a-i îmbrăţişa pe toţi; el şi-a luat rămas bun de la ei în altar, apoi a trecut în baptisteriu unde a dat ultimele poveţe diaconiţelor şi mai ales preacinstitei Olimpiada care îi purtase de grijă cu atâta evlavie.
„Veniţi, fiicele mele – le-a spus el –, şi ascultaţi-mă. Sfârşitul meu este aproape, eu îl văd bine; cursa mea se încheie, şi voi nu mă mai veţi vedea fără îndoială. Tot ceea ce vă cer este ca nici una dintre voi să nu renunţe la grija pe care aţi avut-o până acum pentru Biserică. Plecaţi-vă capul, aşa cum aţi făcut înaintea lui Ioan, înaintea celui care va fi chemat fără voia lui şi prin voia unanimă a poporului să-mi fie succesor; căci o Biserică nu poate exista fără episcop. Vă încredinţez milostivirii dumnezeieşti; amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre”.
Preacinstitele femei au căzut în genunchi, plângând; sfântul episcop a făcut semn unuia din preoţii săi să le spună să aibă grijă ca poporul să nu le audă, şi el s-a retras în partea răsăriteană a bisericii, după ce a avut grijă să aşeze în apropiere de marele vestibul apusean calul pe care el urca de obicei, pentru a face să se creadă că el va pleca pe acolo. Poporul se adunase acolo şi se vedeau printre credincioşii întristaţi păgâni şi evrei care râdeau şi-şi băteau joc de ei. Ei nu puteau să-i ierte lui Ioan Gură de Aur faptul că a convertit la creştinism un număr atât de mare dintre ei.
Ioan Gură de Aur a ieşit din biserică pe poarta răsăriteană, fără ca nimeni să-şi fi dat seama. El a traversat Bosforul şi a fost pus în lanţuri de prefectul militar al ţării, împreună cu preoţii Chiriac şi Eulisie, ca fiind vinovaţi de un incendiu care izbucnise, nu se ştie cum, în momentul în care el părăsea biserica sa.
Episcopii, prietenii săi, au fost urmăriţi după plecarea sa[27]. Unii au fost aruncaţi în închisoare, alţii au fost urmăriţi; câţiva dintre ei s-au ascuns. Preoţii care-l însoţeau pe Ioan Gură de Aur au fost socotiţi nevinovaţi de incendiu şi trimişi înapoi la Constantinopol. În ce-l priveşte pe cinstitul episcop, el a fost dus într-o localitate numită Cucuse, un sat aproape pustiu din Armenia, unde aveau intenţia să-l omoare.
Duşmanii săi s-au grăbit să numească un succesor; ei l-au ales pe Arsachie, fratele fostului episcop Nectarie; ei au dat astfel ca succesor al celui mai elocvent dintre episcopi un om care, după Paladie, era mut ca un peşte şi neîndemânatic ca o broască. El făgăduise fratelui său, pe Sfintele Evanghelii, să nu primească nicidecum episcopia. El şi-a încălcat jurământul pentru a deveni intrus la Constantinopol. El nu a fost episcop decât 14 luni, după care a murit.
El a fost urmat în scaun de preotul Atticus, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Ioan Gură de Aur, care văzându-se abandonat de toată Biserica, a recurs la puterea împărătească pentru a-şi cumpăra adepţi sau pentru a-i înspăimânta pe cei care refuzau să intre în comuniune cu el. Numeroşi credincioşi din Constantinopol au preferat să plece în exil decât să intre în comuniune cu el; unii au plecat către mânăstirile din Egipt, alţii la Roma, unde au făcut cunoscute oribilele persecuţii cărora le fusese victimă Ioan Gură de Aur.
Roma se îngrijorase deja; căci îndată după Sinodul de la Stejarul sosise de la Papa[28] Teofil al Alexandriei o scrisoare în care el îl anunţa pe preafericitul Papă Inochentie al Romei că îl depusese pe Ioan al Constantinopolului. Teofil scrisese singur şi nu binevoise să trimită nici cea mai mică informaţie despre o chestiune atât de gravă şi care trebuia să preocupe întreaga Biserică. Exista atunci la Roma un diacon din Constantinopol, pe nume Eusebie, însărcinat cu mai multe treburi bisericeşti. El i-a trimis Papei Inochentie memorii în care el îl ruga să nu consimtă la ceea ce făcuse Teofil înainte de a primi informaţiile care îl vor face să cunoască complotul căruia îi căzuse victimă episcopul Constantinopolului.
Într-adevăr, după 3 zile au sosit la Roma 4 episcopi venerabili din partida lui Ioan Gură de Aur – Pansofie de Pisidia, Papos de Siria, Dimitrie de Galatia şi Evghenie de Frigia. Ei plecaseră din Constantinopol după cel de-al doilea exil al preacinstitului lor frate, şi aduceau o epistolă pe care el o scrisese în Bethynia, unde locuise câteva zile înainte de a fi dus la Cucuse.
Cei 4 episcopi aveau de asemenea o scrisoare de la 40 episcopi credincioşi şi una de la clerul din Constantinopol.
Din patru mari Biserici numite de atunci patriarhale, două – cele ale Alexandriei şi Antiohiei – se pronunţaseră prin episcopii lor împotriva lui Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, preacinstitul Flavian, prieten al episcopului Constantinopolului, murise, şi facţiunea îl înlocuise, în ciuda clerului şi poporului, cu un intrus care le era pe deplin devotat. Dar ceea ce fusese făcut în Răsărit împotriva episcopului celui de-al doilea scaun al Bisericii universale, nu putea fi canonic decât dacă episcopul celui dintâi scaun, trup ordinar al Apusului, o cerea. Iată de ce Teofil o luase înainte pentru a-l trage pe episcopul Romei de partea sa. El spera că, datorită înaltei consideraţii de care se bucura la curtea din Constantinopol, reputaţiei sale, şi importanţei scaunului său, Inochentie nu va îndrăzni să-i ridice nici o dificultate. El se înşela.
Papa Inochentie era un mare şi sfânt episcop, foarte râvnitor în a face să se respecte legile cu o disciplină riguroasă şi dreptate[29]. Scrisoarea lui Teofil i-a displăcut, şi cea a lui Ioan Gură de Aur l-a dispus în favoarea dreptului prigonit.
Iată scrisoarea marelui episcop:
„Preacinstitului şi preasfinţitului meu Domn[30] episcopul Inochentie,
Ioan
Salut întru Domnul !
Cred că înainte de a primi această epistolă, evlavia voastră va auzi vorbindu-se despre nedreptatea care s-a îndrăznit a se face aici.
Grozăviile sunt atât de mari încât lumea aproape în întregime este mişcată de scenele acestei tragedii deplorabile şi şi-a manifestat indignarea şi durerea sa. Cum nu este suficient a ne plânge, ci trebuie să vindecăm aceste rele şi să căutăm mijlocul de a linişti furtuna care a tulburat atât de grav Biserica, noi ne-am gândit[31] că este necesar a-i îndemna pe preacinstiţii noştri Domni şi preacredincioşi episcopi Dimitrie, Pansofie, Papos şi Evghenie să-şi părăsească bisericile, să înfrunte pericolele unei mări atât de întinse, să facă o călătorie atât de lungă cu scopul de a face apel la dragostea voastră şi de a remedia cu promptitudine relele al căror tablou exact vi-l vor face[32]. Noi am trimis împreună cu ei pe venerabilii şi preaiubiţii noştri diaconi Pavel şi Chiriac. Ei vor înfăţişa dragostei voastre, sub formă de epistolă, relatarea a tot ce s-a petrecut aici.
Teofil, episcop al Bisericii Alexandriei, fiind acuzat de mai mulţi la preaevlaviosul împărat, şi fiind anunţat să vină singur, el a sosit cu o trupă numeroasă de egipteni, vrând să dea de înţeles că el venea pentru a face război. Intrând în acest oraş al lui Constantin, atât de mare şi de iubit de Dumnezeu, el nu a intrat în biserică, după obiceiul consacrat până în prezent; el nu ne-a vorbit, a refuzat să se roage şi să fie în comuniune cu noi. Coborând de pe navă, el a trecut prin faţa bisericii şi s-a dus să locuiască în altă parte, în afara oraşului. Deşi noi am stăruit mult ca el să locuiască la noi împreună cu cei care-l însoţeau (noi aveam totul pregătit pentru a-i primi); nici tovarăşii lui, nici el însuşi nu au acceptat invitaţia noastră. Văzând aceasta, noi am fost într-o mare nelinişte, neputând să înţelegem o asemenea ofensă care ne-a fost făcută.
Împlinind însă datoria noastră, noi l-am rugat în mod stăruitor să ne expună motivele care l-au făcut să ne declare un astfel de război şi să scandalizeze un oraş atât de mare. Deoarece el nu vroia să ne facă cunoscute motivele conduitei sale şi deoarece acuzatorii săi insistau să fie judecat, preaevlaviosul împărat ne-a poruncit să mergem în cartierul în care locuia şi să-l judecăm. I se reproşa că a făcut cotropiri nedrepte, că a comis omoruri şi zece mii de alte crime. Dar noi care manifestăm cel mai mare respect pentru legile părinţilor noştri, care l-am cinstit pe acest om, care am primit de la el o scrisoare în care el declara că nu trebuie dat judecăţii în afara graniţelor jurisdicţiei sale, şi că trebuiau tratate în aceeaşi provincie chestiunile care priveau provincia, nu numai că nu l-am judecat, ci am refuzat cu tărie să-l judecăm.
Cât despre el, el s-a pus judecător suprem, l-a citat pe arhidiaconul meu cu autoritate, ca şi cum Biserica mea ar fi fost văduvă şi nu ar fi avut episcop. Prin arhidiacon, el a făcut să vină către el tot clerul; Bisericile au fost tulburate când li s-au răpit slujitorii, şi când au fost determinaţi să prezinte memorii şi să se poarte ca acuzatori împotriva noastră.
Apoi, el ne-a chemat pe noi înşine la judecată, înainte de a se fi curăţit de crimele care-i erau imputate, ceea ce era împotriva canoanelor şi împotriva tuturor legilor. Ştiind bine că noi nu am fi avut nici o problemă cu un judecător (altfel spus, noi am fi compărut de mii de ori); dar la un adversar, la un duşman, cum dovedeşte că este ceea ce el a făcut deja şi ceea ce face în continuare, noi i-am trimis pe Dimitrie, episcop de Pisinunte, Eulisie, episcop de Apameea, Luppiciannus, episcop de Appiaria şi pe cei doi preoţi, Germanus şi Sever, care au răspuns cu cea mai mare cuviinţă, în numele nostru, că noi nu fugim de judecată, ci de un adversar notoriu, un duşman evident.
Cum acela care, înainte de a fi primit orice memoriu împotriva noastră, stătea în afara bisericii, a rugăciunilor noastre, şi a comuniunii noastre; care a stârnit acuzatori, a atras de partea sa clerul, şi a mâhnit Bisericile, cum un astfel de om să fie demn de a se instala în tribunalul din care el nu avea nici un drept de a face parte ? Este evident că un egiptean nu avea nici un drept de a judeca în Tracia, mai ales atunci când el însuşi era sub lovitura unei acuzaţii, că el era un adversar şi un duşman.
Dar el nu a ţinut cont de toate acestea, şi s-a grăbit să-şi împlinească scopul, deşi noi ne-am declarat gata a compărea înaintea a o sută, înaintea a o mie de episcopi, şi a dovedi că suntem nevinovaţi, aşa cum suntem în realitate. Însă el nu a ţinut cont, şi noi, absenţi, apelând la sinod, cerând judecata, nerefuzând deloc a compărea, şi refuzând doar a ne supune unei uri evidente, el i-a admis pe acuzatori, i-a absolvit pe cei pe care noi i-am condamnat, a primit memorii de la cei care încă nu-şi ispăşiseră crimele, şi a trecut la judecată. Toate acestea sunt împotriva dreptăţii, împotriva canoanelor, împotriva obiceiului.
De ce să spun mai mult ? El nu a încetat să acţioneze şi să facă intrigi împotriva noastră, până când a reuşit, cu ajutorul violenţei şi al unui despotism tiranic, să ne alunge din oraş şi din biserică. Pe seară, cum noi eram însoţiţi de tot poporul, un om de la poliţie m-a târât cu forţa să traversez oraşul; m-a aruncat într-un vas, şi m-a luat cu sine, deoarece eu ceream la sinod dreptate. Cine ar avea o inimă atât de aspră încât să nu plângă auzind o asemenea istorisire ? dar cum am spus deja, nu trebuie să ne tânguim, trebuie să reparăm nedreptatea. Vă rog, dragostea voastră, să împărtăşiţi durerea mea şi să faceţi tot ceea ce trebuie pentru a înceta atâtea rele. Duşmanul meu nu se va opri în nelegiuirea sa; el va continua faptele sale rele şi va comite altele încă.
Când preaevlaviosul împărat i-a alungat pe cei care invadaseră biserica mea cu atâta îndrăzneală şi neruşinare; cum mulţi dintre ei, recunoscându-şi greşeala s-au întors în Bisericile lor, fugind din faţa unei răzmeriţe care cuprindea tot oraşul ca un incendiu teribil; cum noi ne-am întors în oraş şi în biserica noastră de unde am fost scoşi pe nedrept, însoţiţi de 30 episcopi şi din porunca împăratului care ne anunţase printr-un notar, Teofil a fugit foarte repede, noi nu ştim din ce motiv.
Intrând în oraş, noi l-am rugat pe preaevlaviosul împărat să reunească un sinod pentru a îndrepta ceea ce se făcuse împotriva noastră. Teofil care era conştient de tot ceea ce făcuse, care se temea să nu fie mustrat, s-a grăbit să plece în plină noapte, împreună cu complicii săi, după ce a aflat că împăratul a trimis scrisori de convocare tuturor episcopilor din imperiul său. Cât despre noi, supuşi conştiinţei noastre, nu am încetat să cerem preaevlaviosului împărat să-i scrie în particular lui Teofil pentru a-i porunci să vină din Egipt împreună cu toţi complicii săi pentru a da socoteală de ceea ce făcuse, făcându-i precizarea că nu era suficient, pentru a se apăra, să invoce decizii luate în absenţa noastră şi contrare atâtor legi bisericeşti.
Dar Teofil nu s-a supus poruncilor împăratului; el a rămas acasă, sub pretextul că poporul s-ar fi răsculat dacă el vroia să plece, şi că prietenii săi îl înconjurau cu o asemenea grijă încât plecarea sa era imposibilă. Cu toate acestea, cu puţin timp înainte de a sosi scrisorile împărăteşti, poporul s-a arătat atât de puţin favorabil încât l-a copleşit cu insulte. Dar noi nu trebuie să ne ocupăm de aceste lucruri; ceea ce am spus era necesar pentru a dovedi că el persevera în sentimentele sale rele.
În privinţa noastră, noi nu am încetat să cerem o judecată, afirmând că noi eram nevinovaţi, şi că duşmanii noştri duseseră împotriva noastră nedreptatea până la limitele sale extreme. Câţiva sirieni complici ai lui Teofil au rămas aici. Noi eram gata să ne supunem judecăţii înaintea lor; noi am solicitat adeseori, cerând, sau să se dea actul de nedreptate comis împotriva noastră; sau să se procedeze la o nouă examinare a acuzatorilor şi a memoriilor pe care ei le făcuseră împotriva noastră. Noi nu am obţinut nimic, şi suntem din nou izgoniţi din Biserica noastră.
Cum aş putea să vă povestesc scenele care au avut loc atunci şi care depăşesc pe cele din cea mai tristă tragedie ? Ce relatare ar putea să le descrie ? Ce urechi ar putea să le audă fără oroare ? Când noi făceam cererile pe care le-am expus, deodată o mulţime de soldaţi, în ziua Sâmbetei Mari, la sfârşitul zilei, a năvălit în biserici, alungând cu violenţă clerul care ne rămăsese credincios; altarul era înconjurat de soldaţi; femeile care, în încăperile sfinte, îşi lepădaseră veşmintele pentru a primi botezul, au fugit dezbrăcate, înspăimântate de teamă în faţa acestei năvăliri cumplite; nu li se permitea nici măcar să-şi ia hainele; multe dintre ele au fost rănite; bazinele şi lucrurile sfinte erau înroşite de sângele lor.
Aceasta nu este tot. Soldaţii au invadat locurile unde erau ţinute lucrurile sfinte; aşa cum am aflat după aceea, mulţi dintre ei nu erau nici măcar iniţiaţi, şi totuşi ei au luat sfintele taine, şi preasfântul sânge al lui Hristos a fost răspândit pe veşmintele lor; totul s-a petrecut ca şi cum noi am fi fost în captivitate la barbari. Poporul era alungat aiurea şi fugea în afara oraşului; într-o sărbătoare atât de mare, bisericile erau pustii, şi mai mult de 40 episcopi care erau în comuniune cu noi au fost izgoniţi, fără motiv, împreună cu poporul. Din toate părţile nu se auzeau decât gemete şi tânguiri; nu se vedeau în locurile publice, casele şi locurile pustii decât fântâni de lacrimi; toate cartierele oraşului participau la această mâhnire profundă.
Mărimea nedreptăţii comise împotriva noastră îi lovea nu numai pe cei care sufereau alături de noi, ci şi pe cei care nu sufereau; noi nu eram compătimiţi doar de credincioşii soborniceşti, ci şi de eretici, evrei şi păgâni; totul era în tulburare şi mâhnire ca şi cum oraşul ar fi fost luat cu asalt. Toate acestea au avut loc fără ca preaevlaviosul prinţ să le fi poruncit, în timpul nopţii, şi sub conducerea episcopilor care aveau ca diaconi ofiţeri din armată. Cum s-a luminat de ziuă, tot oraşul a emigrat; oile risipite au prăznuit sărbătoarea sub copaci şi în pădure.
Trebuie acum să vă arătăm consecinţele acestor fapte; căci, aşa cum am spus, nu este cu putinţă a vă istorisi toate detaliile. Ceea ce este încă mai deplorabil este că evenimente atât de grave nu s-au sfârşit, şi că nici măcar nu se poate spera la sfârşitul lor. Răul creştea din zi în zi, şi noi am devenit obiect de batjocură pentru cea mai mare parte a oamenilor; însă nimeni nu râde, oricare ar fi răutatea sa; dimpotrivă, toţi plâng, aşa cum am spus, văzând excesul de răutate şi nedreptate nemaiauzită a căror victimă suntem.
Răul nu s-a oprit aici; el a invadat Răsăritul. Exact aşa cum dintr-un cap bolnav umorile vicioase se răspândesc în toate mădularele pe care le corup, tot aşa relele care au avut loc în acest mare oraş se repezesc ca dintr-un izvor şi au invadat totul; pretutindeni, clericii se ridică împotriva episcopilor, credincioşii înşişi sunt dezbinaţi în facţiuni, şi universul întreg este în aşteptarea unor mari bulversări.
Aşadar, preacinstiţi şi preaevlavioşi domni[33], când veţi afla toate aceste lucruri, arătaţi-vă, vă rog, tot curajul şi râvna voastră, pentru ca o atât de mare nedreptate care a invadat Biserica să fie reprimată. Dacă se stabileşte obiceiul de a invada provinciile aproapelui, dacă acesta devine permis, şi dacă se poate, de la mari distanţe, a-i respinge pe cei pe care s-ar vrea, acţionând fără rânduială şi în virtutea propriei autorităţi, ştiţi că totul va pieri, că un război interminabil va cotropi universul întreg, că toţi episcopii se vor izgoni reciproc şi prin rotaţie. Pentru ca o astfel de dezordine să nu invadeze universul întreg, vă rog să declaraţi prin scrisori că tot ceea ce a fost făcut de unele partide, în absenţa noastră şi fără ca noi să fi refuzat judecata, nu are nici o valoare, ca ceea ce nu este real; şi că cei care şi-au permis astfel de lucruri sunt supuşi pedepselor prevăzute de legile bisericeşti.
Cât despre noi care nu am fost crezuţi; a cărui vinovăţie nu a fost stabilită, permiteţi-ne să ne bucurăm de scrisorile voastre, de dragostea voastră, şi de toate bunele voastre metode ca înainte[34]. Dacă cei care ne-au condamnat vor încă să ne reproşeze crimele care au stat la baza sentinţei lor nedrepte, când ni se dă actul acesteia, şi când acuzatorii noştri se vor prezenta cu memoriile lor, noi ne vom apăra înaintea judecătorilor necorupţi, şi vom dovedi că suntem nevinovaţi de toate crimele de care am fost acuzaţi; şi noi suntem cu adevărat nevinovaţi.
Tot ceea ce a fost făcut de ei a fost împotriva disciplinei, împotriva tuturor legilor şi canoanelor bisericeşti; niciodată nu s-a acţionat astfel în judecăţile păgânilor, nici în vreun tribunal barbar; nici sciţii, nici sarmaţii nu au judecat astfel niciodată, adică, după ce au ascultat numai una dintre părţi, în absenţa unui acuzat care nu a recuzat judecata, ci doar ostilitatea; care a cerut nenumăraţi judecători; care se considera cu totul nevinovat; care afirma că în prezenţa lumii întregi va dovedi că nu i se putea reproşa nici o crimă, şi că era absolut nevinovat de ceea ce i se reproşa.
Când veţi afla aceste lucruri cu mai multe detalii de la domnii mei preaevlavioşi, fraţii mei episcopi, faceţi-le, vă rog, obiectul solicitudinii voastre. Acţionând astfel, nu numai că-mi veţi face un serviciu mie, ci tuturor Bisericilor, şi veţi fi răsplătiţi de Dumnezeu care este plin de solicitudine pentru pacea Bisericilor. Noi am trimis aceeaşi scrisoare lui Venerie, episcop de Milan şi lui Cromatie, episcop de Achileea.
Te salut în Domnul”[35].
Bisericile din Milan şi Achileea aveau în Apus o mare autoritate şi erau autonome. Iată de ce Ioan Gură de Aur a trimis scrisoarea sa episcopilor acestor Biserici precum celui al Romei, cu scopul de a le-o comunica tuturor episcopilor care le recunoşteau supremaţia.
Sfântul episcop al Constantinopolului nu apela deloc la episcopul Romei, ca şi cum acesta s-ar fi bucurat de o autoritate superioară şi universală, ci la o Biserică apuseană în întregul ei care avea dreptul de a cerceta lucrurile care interesau Biserica universală, şi de a-şi da avizul.
Inochentie a trimis scrisorile de comuniune celor două partide[36], totul nedovedind judecata lui Teofil, şi a emis opinia că trebuia să se întrunească un sinod al Răsăritului şi Apusului, din care vor fi excluşi prietenii şi duşmanii.
După câteva zile[37], un preot al lui Teofil, pe nume Petru, a sosit la Roma cu Martirie, diacon de Constantinopol. Ei au înmânat lui Inochentie scrisori de la Teofil şi câteva note despre Sinodul de la Stejar, după care Ioan Gură de Aur ar fi fost condamnat de 36 episcopi. Faptul era adevărat, dar ceea ce nu era mai puţin adevărat este că din cei 36, 29 erau egipteni care urmaseră orbeşte motivaţiile lui Teofil şi nu-l cunoşteau pe Ioan Gură de Aur nici măcar din vedere. După ce a citit aceste acte, Inochentie a înţeles că nu se ridica nici o acuzaţie gravă împotriva episcopului Constantinopolului; că el fusese condamnat fără a fi fost ascultat, că Teofil a vrut să-şi satisfacă ura sa dând cu atâta grabă o sentinţă împotriva unui om absent. El a trimis înapoi delegaţii lui Teofil cu următoarea scrisoare:
„Frate Teofil, noi rămânem în comuniune cu tine şi cu fratele Ioan, aşa cum am declarat deja în scrisorile noastre anterioare; noi îţi vom scrie în acelaşi sens, şi îţi vom răspunde de aceeaşi manieră de fiecare dată când te vei adresa nouă. Atâta timp cât nu va avea loc o judecată adecvată în ce priveşte acuzaţiile care nu au fost tratate decât de o manieră derizorie, noi nu putem să ne separăm de comuniunea cu Ioan[38]. Deci, dacă tu ai încredere în judecata pe care ai făcut-o, du-te la sinodul care este convocat după Hristos, şi la acela, expunând acuzaţiile tale după canoanele Sinodului de la Niceea (căci Biserica Romană nu a recunoscut altele), tu te vei bucura de o siguranţă deplină”.
Teofil motivase fuga sa din Constantinopol spunând că acolo nu era în siguranţă. Inochentie, care cunoştea cu siguranţă istoria faimoaselor canoane ariene, făcute special pentru a-l persecuta pe Atanasie şi pe care Teofil vroia să i le aplice lui Ioan Gură de Aur, l-a prevenit pe episcopul Alexandriei că în viitorul sinod nu se vor urma decât canoanele Sinodului Ecumenic de la Niceea. După câtva timp, a sosit la Roma un preot de la Constantinopol pe nume Teocten, care aducea o scrisoare de la sinodul lui Ioan Gură de Aur alcătuită de cel puţin 25 episcopi[39]. Ei anunţau că Ioan Gură de Aur, după ce a fost alungat din oraş, fusese condus de soldaţi până la Cucuse şi că biserica sa fusese arsă. Inochentie i-a înmânat scrisori de comuniune pentru Ioan Gură de Aur şi pentru episcopii care îi rămăseseră fideli, încurajându-i cu lacrimi să îndure cu răbdare nenorocirile [abătute asupra] lor de persoane puternice, care din răutate puneau piedici la soluţionarea lor.
Inochentie făcea aluzie la opoziţia pe care planul său pentru un sinod o întâmpina la curtea de la Constantinopol. Duşmanii lui Ioan Gură de Aur ştiau prea bine că ei comiseseră o nedreptate pentru a nu frâna convocarea unui sinod independent. Le plăcea mai mult să calomnieze. Ştiind că episcopul Romei era mai curând favorabil decât ostil lui Ioan Gură de Aur, ei căutau să-l impresioneze de o manieră favorabilă faţă de cauza lor, trimiţându-i o scrisoare în care ei îndrăzneau să-l atace pe Ioan Gură de Aur [spunând] că a pus focul în biserica sa înainte de a pleca.
Acest incendiu, divers interpretat de părţile ostile, a pricinuit o persecuţie pe cât de sălbatică, pe atât de nedreaptă împotriva prietenilor lui Ioan Gură de Aur.
Mesajul defăimător al duşmanilor săi era semnat de Acachie, Paulus, Antioh, Chirinie, Severian şi câţiva alţii. Delegatul era demn de scrisoarea al cărei purtător era; era o specie de maimuţă, pe nume Paternus, care-şi spunea preot de Constantinopol. El a adăugat acuzaţiile sale la cea a patronilor săi; dar Inochentie a avut un atât de mare dezgust, încât nu a binevoit să-i răspundă.
Inochentie îl cunoştea pe Ioan Gură de Aur şi aceasta nu era prima oară când ei aveau relaţii. Ei îşi trimiseseră cu siguranţă reciproc scrisorile lor de comuniune atunci când Inochentie fusese înălţat pe scaunul Romei, şi Ioan Gură de Aur avea deja relaţii cu Roma când Siricie era încă episcop acolo. Este notabil că prima oară când episcopul Constantinopolului s-a adresat Romei, el o făcuse de comun acord cu Teofil care îşi disimula pe atunci sentimentele sale rele. Era legat de schisma din Antiochia care tulbura această Biserică de atât de mult timp. Paulin, pe care Apusul şi Egiptul îl susţineau împotriva lui Flavian, murise; Evagrie, succesorul său, era prea bătrân, şi evstatienii nu mai aveau episcop. Circumstanţele erau favorabile pentru a isprăvi cu această schismă, cu atât mai mult cu cât Flavian, hirotonit la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, se bucura de stima tuturor, chiar şi de a adversarilor săi. Ioan Gură de Aur îl privea pe el pe bună dreptate ca pe părintele şi prietenul său.
De îndată ce a primit hirotonia din mâinile lui Teofil, Ioan Gură de Aur „l-a rugat pe Teofil – spune Sozomen[40] – să se înţeleagă cu el pentru a-l împăca pe episcopul Romei cu Flavian. Acest proiect i-a plăcut lui Teofil, şi ei au ales pentru această misiune pe Acachie, episcop de Vereea şi pe acel Isidor pentru care Teofil s-a opus iniţial hirotonirii lui Ioan Gură de Aur. Aceştia mergând la Roma şi reuşind după dorinţele lor în misiunea lor, s-au îmbarcat pentru Egipt. De acolo, Acachie s-a întors în Siria ducându-i lui Flavian scrisori de pace ale episcopilor egipteni şi apuseni. Bisericile, eliberate astfel de un germen al discordiei, au revenit la vechile relaţii.
În Antiochia, cei numiţi evstatieni au ţinut încă ceva vreme reuniunile lor particulare, chiar fără episcop. Evagrie, care îi succedase lui Paulin, nu a supravieţuit decât foarte puţin timp după împăcare, şi astfel, cum cred eu, reconcilierea episcopilor a devenit uşoară din momentul în care nu a mai existat adversar. Poporul, aşa cum se întâmplă de obicei, s-a apropiat puţin câte puţin de cei care conduc reuniunile ecleziastice, sub autoritatea lui Flavian, şi cu timpul reunirea a fost aproape completă”.
În timpul ultimelor relaţii ale lui Ioan Gură de Aur cu Roma, el se afla încă în comuniune cu Teofil, dar nu în aceleaşi condiţii.
Atunci când el a fost îndepărtat la Cucuse[41], mai mulţi prieteni ai săi au părăsit Constantinopolul; câţiva s-au dus la Roma, unde se vorbea mult despre sinodul ecumenic pe care Inochentie urmărea să-l convoace. La început a sosit Chiriac, episcop de Sinade; el era purtătorul mai multor scrisori, şi el însuşi putea pleda cauza lui Ioan Gură de Aur cu atâta abilitate, pe câtă eleganţă. El spunea că fusese silit să părăsească Răsăritul din cauza unui edict al lui Arcadie care condamna la depunere şi la confiscarea bunurilor sale pe orice episcop care va refuza să fie în comuniune cu episcopii duşmani ai lui Ioan Gură de Aur.
După Chiriac, a sosit la Roma Eulisie, episcop de Apameea în Bitinia, purtător al scrisorilor a 15 episcopi din sinodul lui Ioan Gură de Aur şi a minunatului bătrân Anisie, episcop de Thessaloniki. În primele scrisori se făcea tabloul nenorocirilor de care a fost lovit oraşul Constantinopol; Anisie declara că el se va raporta la judecata Bisericii Romane; relatările lui Eulisie coincideau întru totul cu cele ale lui Chiriac. La o lună după sosirea acestor doi episcopi, Paladie, episcop de Helenopolis, s-a dus la Roma[42]. El nu aducea nici o scrisoare, dar a istorisit persecuţiile ale căror victime erau prietenii episcopului Constantinopolului, şi a arătat un exemplar dintr-un edict potrivit căruia trebuiau scoase la licitaţii publice toate casele în care s-ar fi aflat vreun partizan al lui Ioan Gură de Aur, episcop, diacon sau simplu credincios. După Paladie au sosit preotul Gherman şi diaconul Casian.
Noi îl vom regăsi pe Casian în Galia meridională, unde el a fost unul din personajele ilustre în timpul secolului al V-lea.
Gherman şi Casian aduceau o scrisoare a clerului fidel din Constantinopol. În aceasta erau descrise persecuţiile şi exilul marelui episcop. Delegaţii clerului depuneau ca probă spre a servi la judecata viitorului sinod procesul verbal de luare a sfintelor vase de către ofiţerii de la curte spre profitul trezoreriei publice. Ei depuneau acest act pentru ca Ioan Gură de Aur să nu fie acuzat mai târziu de această spoliere.
A sosit apoi Dimitrie, episcop de Pisinunte, care a străbătut Răsăritul anunţând pretutindeni că romanii erau în comuniune cu Ioan Gură de Aur, şi arătând în sprijinul acestei afirmaţii scrisorile Papei Inochentie; el aducea scrisorile episcopilor din Caria, care se declarau uniţi în comuniune cu sfântul episcop persecutat; şi scrisorile preoţilor din Antiohia, care se declarau împotriva lui Porfir care le fusese impus ca episcop de facţiunea lui Teofil, şi se declarau dispuşi a merge în acord cu romanii.
Se vede că mulţi din episcopii răsăriteni însărcinaţi cu prima lor misiune la Roma părăsiseră acest oraş, unde au revenit după ce au vizitat Răsăritul pentru a raporta date pentru marele proces ce trebuia să aibă loc.
Numeroase victime ale persecuţiei s-au refugiat la Roma, şi printre ele [s-au aflat] fecioare şi diaconiţe care arătau cicatricile loviturilor pe care le primiseră. Economul Bisericii din Constantinopol, Domitian a adus cu sine mai multe dintre aceştia; s-a văzut chiar sosind un preot din Mesopotamia, Vallagas din Nisibe, care povestea că mânăstirile din această ţară au fost devastate; că femei nobile şi fecioare erau târâte înaintea prefectului Optatus şi erau silite să intre în comuniune cu Arsachie, intrusul din Constantinopol, sau să plătească 200 livre de aur.
Toate aceste istorisiri i-au produs o mâhnire profundă Papei Inochentie, care i-a scris împăratului Apusului, Onorie. Acest împărat a fost impresionat de relatarea a ceea ce se întâmplase la Constantinopol, şi el a poruncit episcopilor apuseni să se reunească în sinod, şi să-i comunice decizia pe care ei ar lua-o în comun. Adunându-se episcopii Italiei, l-au rugat pe Onorie să se înţeleagă cu fratele său Arcadie pentru a reuni la Thessaloniki un sinod pentru care nu ar fi fost necesar să se adune un număr prea mare de episcopi, dar care ar fi făcut cu maturitate o judecată împotriva căreia nu s-ar fi putut ridica nici o reclamaţie.
Aceste detalii, luate textual de la Paladie, anulează total ipoteza unui apel la autoritatea supremă a episcopului Romei. Inochentie se adresează chiar lui Onorie pentru a convoca sinodul apusean, şi acest sinod invocă iniţiativa a doi împăraţi pentru a aduna sinodul care va da o sentinţă definitivă. Onorie îi scrie episcopului Bisericii Romane pentru a-i spune să-i trimită 5 episcopi, 2 preoţi ai Bisericii Romane şi un diacon pentru a duce fratelui său scrisoarea pe care vroia să i-o scrie. Această scrisoare conţinea următoarele[43]:
„Este pentru a treia oară când eu scriu Clemenţei Tale, pentru a te determina să îndrepţi ceea ce a fost făcut împotriva episcopului Ioan. În solicitudinea mea pentru pacea Bisericii care contribuie cu atâta putere la pacea imperiului nostru, eu îţi trimit episcopi şi preoţi pentru a-ţi aduce o nouă scrisoare şi a te ruga să convoci la Thessaloniki episcopii din Răsărit. Aceştia sunt episcopii Apusului nostru care, alegând dintre ei oameni duşmani ai răului şi minciunii, noi i-am trimis pe aceşti 5 episcopi, cu 2 preoţi şi un diacon ai marii Biserici Romane[44].
Eu doresc ca tu să-i primeşti cu toată cinstea; astfel că, dacă ei consimt la convingerea că Ioan a fost alungat pe drept, ei mă vor învăţa că trebuie să mă separ de comuniunea sa; dar dacă ei sunt convinşi că episcopii Răsăritului au acţionat cu răutate, ei te întorc de la comuniunea cu ei. Pentru a-ţi face cunoscut care este opinia Apusului despre Ioan, eu am ales, dintre numeroasele scrisori pe care le-am primit, pe cele ale episcopului Romei şi episcopului Achileei. Eu rog pe Clemenţa Ta să oblige la a se înfăţişa Teofil, episcopul Alexandriei, chiar atunci când el va refuza aceasta; căci se spune că el este principalul autor al tuturor acestor rele; în acest mod, sinodul episcopilor care vor fi chemaţi va putea fără piedici să aducă o pace de care avem atât de mare nevoie”.
Printre cei 5 episcopi delegaţi erau Emilie, episcop de Benevent şi Gaudentie. Acesta din urmă era episcop de Bresse şi unul din cei mai savanţi şi mai sfinţi din Apus. Cei doi preoţi din Roma erau Valentinian şi Bonifatie. Ei aduceau nu numai scrisoarea împăratului, ci şi pe cea a lui Inochentie şi a episcopilor italieni, cea a lui Cromatie, episcop de Achileea, cea a lui Venerie, episcop de Milan căruia Ioan Gură de Aur i se adresase în acelaşi mod ca episcopului Romei; în sfârşit, o înştiinţare a întregului sinod apusean. Această exprimare a lui Paladie ne face să credem că episcopii din provinciile Milan şi Achileea se reuniseră în sinod cu cei din provincia Romei.
Patru episcopi răsăriteni, Chiriac, Dimitrie, Paladie şi Eulisie s-au alăturat delegaţiilor din Apus. Înştiinţarea sinodului avea următorul conţinut: Ioan nu trebuia trimis în judecată decât atunci când el ar fi fost reinstalat pe scaunul său şi restabilit în comuniune ca mai înainte; în aşa fel încât, neexistând nici un motiv pentru a declina judecata, el se va prezenta acolo de bunăvoie.
Primind înştiinţarea delegaţiei care îi fusese trimisă, Arcadie a dat porunci pentru a o împiedica [să ajungă]. Pe tot drumul, delegaţii au întâlnit piedici. La Atena au fost scoşi de pe vasul împărătesc pe care navigau şi au fost aruncaţi în două bărci, fără hrană. Timp de trei zile ei au suferit de foame. În suburbia Victor din Constantinopol, ei au fost împiedicaţi să debarce. Au fost separaţi răsăritenii de apuseni şi s-a căutat a-i corupe pe aceştia din urmă. Pentru că nu s-a reuşit, s-a vrut a se lua cu forţa documentele pe care le aduceau, şi un tribun, Valerian, i-a rupt degetul mare episcopului Marian când i-a smuls actele din mâini.
Apoi delegaţii apuseni au fost îmbarcaţi pe un vas rău care ar fi trebuit să naufragieze pe drum. Cu toate acestea au acostat la Lampsac unde s-a găsit un vas mai solid cu care au ajuns în sudul Italiei. Călătoria a durat patru luni.
Tot ceea ce au putut afla delegaţii a fost că intrusul Arsachie murise şi fusese înlocuit cu un anume Atticus, cu care au fost rugaţi să intre în comuniune, oferindu-le pentru aceasta 3.000 piese de aur. Delegaţii au respins aceste oferte cu dispreţ.
Aşadar nu se mai putea spera că i s-ar fi făcut dreptate în Răsărit ilustrului episcop al Constantinopolului. Arcadie era iritat de sfaturile rele ale partidei ostile, care îi prezenta delegaţia fratelui său ca pe o insultă şi o lezare a drepturilor sale; el a lăsat să se exercite toate violenţele, a dat împotriva partizanilor lui Ioan toate decretele care au fost solicitate.
Dar curând el însuşi a fost atins de răzbunarea dumnezeiască. Eudoxia a dat naştere unui copil mort, şi a murit ea însăşi; barbarii au năvălit asupra imperiului din mai multe părţi în acelaşi timp. Toate rănile de care poate suferi un popor au căzut deodată asupra nefericitului imperiu al Răsăritului.
Arcadie s-a crezut sub lovitura mâniei dumnezeieşti şi, pentru a o domoli, el s-a adresat unui pustnic evlavios a cărui reputaţie de sfinţenie era răspândită în tot Răsăritul. El se numea Nil[45]; după ce ocupase cele mai înalte funcţii la Constantinopol, el s-a retras în Muntele Sinai cu fiul său Teodul; el era cercetat ca un prooroc de către cele mai mari personalităţi ale Bisericii şi statului, şi el nu ascundea adevărul nimănui. El îl cunoscuse pe Ioan Gură de Aur şi i se dă, pe bună dreptate, titlul de ucenic al marelui episcop.
Scriindu-i Arcadie despre nenorocirile care copleşeau oraşul Constantinopol, el i-a răspuns[46]: „Cum doreşti tu să vezi oraşul Constantinopol izbăvit de cutremure de pământ şi atingeri ale focului din cer, când acolo se comit crime aproape fără număr, când acolo nelegiuirea a ajuns să fie regulă şi se bucură de o impunitate totală; când a fost aruncat la pământ stâlpul Bisericii, prea sfântul episcop Ioan, lumina adevărului şi trâmbiţa lui Hristos ? Cum poţi tu să-mi ceri să alung prin rugăciunile mele relele care copleşesc Bizanţul atunci când această cetate atrage asupra ei, în toate zilele, mânia dumnezeiască şi eu sunt îngrozit de crimele pe care ea le comite ?”
În altă scrisoare a sa[47], pustnicul evlavios îi scria lui Arcadie: „Tu ai lipsit Bizanţul de cea mai mare lumină a universului, fără nici un motiv, pentru a asculta prea uşor relele sentimente ale câtorva episcopi. Tu ai lipsit astfel Biserica sobornicească de învăţătura sănătoasă şi ireproşabilă. Pocăieşte-te cel puţin pentru ceea ce ai făcut”.
Sfaturile sfântului nu au fost ascultate deloc, şi Ioan Gură de Aur a fost persecutat, chiar în exilul său[48].
După ce a fost alungat din Constantinopol, sfântul episcop a fost condus la Niceea unde el s-a odihnit puţin de oboselile sale. Soldaţii care i-au fost daţi ca escortă nu s-au putut împotrivi influenţei virtuţii sale, şi mulţi dintre ei i-au purtat de grijă mai mult decât dacă ei ar fi fost slujitorii lui. Dar Niceea nu era exilul pe care i-l pregătise Eudoxia; această femeie, care a murit de accesele sale de ură împreună cu copilul pe care-l purta în pântece, indicase Cucuse, cel mai trist sat din mica Armenie, la graniţa cu Cilicia.
Ioan Gură de Aur îi rugase pe prietenii săi care aveau încă ceva influenţă la curte, să-i obţină un exil mai puţin penibil; demersurile pe care ei le-au făcut în acest sens au fost în zadar. Aşadar el trebuia să părăsească Niceea şi să traverseze mai întâi Galiţia. Episcopul Ancirei, Leontie era unul dintre cei mai cruzi duşmani ai sfântului, care a putut cu greu să scape de moarte traversând această ţară. El a intrat apoi în Capadocia. Faretru era un urmaş nedemn al lui Vasilie; el era în relaţii secrete cu duşmanii lui Ioan Gură de Aur, dar nu asistase la Sinodul de la Stejarul şi se ţinea deoparte pentru a acţiona ulterior în funcţie de circumstanţe.
Aflând că episcopul Constantinopolului a intrat în provincia sa, i-a trimis un delegat pentru a-l felicita; el nu putea face altfel văzând pe credincioşi şi mai ales pe monahi şi monahii bucurându-se să-l primească, ca în triumf, pe venerabilul exilat. La sosirea sa la Cezareea, Ioan Gură de Aur a fost înconjurat de grija celor mai evlavioşi; oraşul întreg vroia să-l vadă şi să-l mângâie. Singur, episcopul nu a apărut. Îi era teamă să nu se compromită faţă de curte. Neliniştit pentru că Ioan Gură de Aur stătea atât de multă vreme în Cezareea şi gelos pe mărturiile respectuoase pe care acesta le primea acolo, el a aţâţat în mod făţarnic o trupă de călugări răi care l-au silit pe sfântul episcop să plece.
El a plecat, temându-se mai puţin de isaurii care invadaseră ţara decât de un confrate făţarnic şi de fanaticii pe care-i dirija. Pentru a ajunge la culme cu făţărnicia sa, Faretru i-a spus lui Ioan Gură de Aur că el era foarte mâhnit de ceea ce i se întâmplase.
Mai mult valorează un duşman declarat decât un trădător de această speţă. Ioan Gură de Aur s-a făcut că dă crezare scuzelor nedemnului episcop, şi nu a vrut să-i întristeze pe bunii preoţi din Cezareea care-l înconjuraseră cu grijă şi care-i declaraseră că, în pofida intrigilor duşmanilor săi, ei rămâneau în comuniune cu el.
De la Cezareea la Cucuse, credincioşii au venit în fuga mare înaintea lui şi plângeau văzând starea tristă în care-l aduseseră duşmanii săi. Toţi îi aduceau mărturiile celui mai tandru respect şi ale ajutorului pe care-l puteau oferi.
După 70 zile de mers, el a ajuns în sfârşit la Cucuse, spre sfârşitul lunii august (anul 405).
În timpul acestei lungi şi penibile călătorii, în ciuda oboselii şi bolii, el a scris numeroase scrisori prietenilor săi din Constantinopol şi din toate locurile pe care le-a traversat. El i-a scris mai ales Olimpiadei, această preacinstită diaconiţă care fusese colaboratoarea sa în toate faptele bune. În toate scrisorile sale, el se arată afectuos, recunoscător, preocupat în special de nenorocirile Bisericii şi de persecuţiile ale căror victime erau prietenii săi.
Printre scrisorile sale se află una către Teodor de Mopsuestia[49], care se declarase în favoarea sa. Trebuie să se ţină cont de această conduită faţă de un episcop al cărui nume a făcut atâta vâlvă ulterior, dar care, în timpul vieţii sale, se arăta savant şi virtuos. El nu a trădat prietenia care l-a legat de Ioan Gură de Aur atunci când erau împreună în Antiohia.
Biserica Antiohiei nu l-a uitat deloc în persecuţiile sale pe acela pe care ea îl admirase atât de mult şi care-i dăduse învăţăminte atât de elocvente. Porfir, impus în această mare Biserică de facţiunea lui Teofil, era prea dispreţuit de Biserica sa pentru a încerca să oprească mărturiile de ataşament şi respect pe care preoţii şi credincioşii le dădeau ilustrului exilat. I se trimiteau din Antiohia şi de la Constantinopol nu numai scrisori, ci şi sume mari de bani. El nu avea nevoie de bani pentru el, dar existau mulţi săraci la Cucuse şi în împrejurimi; un mare număr de nenorociţi fuseseră făcuţi sclavi de către isaurii care invadaseră Armenia. Ioan Gură de Aur i-a răscumpărat din sclavie şi i-a ajutat pe toţi cei nenorociţi.
Neputând să se mai ocupe de cârmuirea Bisericii din Constantinopol, el se preocupa de Bisericile goţilor, din Fenicia şi din Persia; el le trimitea ajutoare şi apostoli. Cucuse deveni locul de întâlnire pentru tot ceea ce Răsăritul avea mai ilustru şi mai creştin; satul sărac deveni loc de pelerinaj.
Aici a primit el, fără îndoială, scrisorile pe care Episcopii Inochentie al Romei, Cromatie de Achileea şi Venerie de Milan i le scriseseră. El le-a răspuns pentru a le mulţumi pentru simpatia lor, ca şi lui Anisie al Thessalonicului, Gaudentie de Bresse, multor altor episcopi apuseni şi clerului din Roma.
În scrisoarea sa către Inochentie[50], el îi mulţumeşte pentru eforturile pe care le-a făcut în favoarea cauzei sale, şi îi spune că, dacă circumstanţele nu devin mai bune, şi dacă el nu reuşeşte, el nu va avea mai puţin merit înaintea lui Dumnezeu. El deplânge că dificultăţile corespondenţei şi depărtarea îl împiedică să-i scrie mai des.
Este probabil că Papa Inochentie nu a scris clerului din Constantinopol decât după ce a primit această scrisoare de la Ioan Gură de Aur[51]. Ni se pare, cel puţin, că scrisoarea sa era ulterioară delegaţiei trimise de Onorie; căci dacă el se pronunţă acolo într-o manieră formală în favoarea episcopului Constantinopolului, aceasta nu a fost făcută înainte de a dobândi certitudinea că sinodul plănuit pentru a examina cauza sa nu ar fi putut avea loc, şi că nedreptatea nu ar fi fost reparată.
Printre scrisorile lui Ioan Gură de Aur către episcopii apuseni noi găsim una adresată Papei Aurelie, episcopul Cartaginei[52].
„Un spirit mărinimos, îi spune el, este un lucru mare, bogat în roadele dragostei şi evlaviei. Deşi depărtat de toţi printr-un spaţiu atât de mare, tu eşti ataşat de noi ca şi cum noi am locui împreună. Ardoarea dragostei tale şi mireasma suavă pe care o răspândeşte cuvântul tău liber şi evlavios au ajuns până la noi care suntem situaţi la capătul lumii. Noi îţi mulţumim şi te proclamăm preafericit pentru suferinţele pe care tu le iei de la toate Bisericile, şi tu ai adunat astfel cununile pe care Dumnezeu ţi le va da în bunătatea Sa.
Noi te încurajăm să perseverezi în această luptă slăvită, deoarece tu nu nesocoteşti care sunt rezultatele excelente. Dacă cel care a fost victima nedreptăţii dobândeşte de la Dumnezeu răsplată, ce răsplată va primi acela care îşi pune toată râvna sa pentru a ajuta Bisericile atât de tulburate, şi a le izbăvi de relele care le agită ?”
Această scrisoare dovedeşte că Biserica africană, ca celelalte Biserici din Apus, ştia că Ioan Gură de Aur fusese condamnat pe nedrept. Totuşi, după exemplul Bisericilor din Roma, Milan şi Achileea, ea a rămas în relaţii de comuniune cu cele două părţi până la decizia ulterioară a unui sinod întrunit în mod canonic şi liber de orice influenţă. Ea a luat această hotărâre într-un sinod care s-a ţinut la Cartagina (în anul 407) şi în care s-a decis că-l vor ruga pe Inochentie, episcopul Romei, să întreţină cele mai bune relaţii cu Biserica Alexandriei[53].
Se poate crede, după această decizie, că Teofil fusese ofensat în orgoliul său de scrisoarea lui Inochentie şi de planul său de a revedea judecata nedreaptă a Sinodului de la Stejarul. Prin urmare, relaţiile dintre Roma şi Alexandria erau foarte tensionate.
Ioan Gură de Aur consacra timpul liber cauzat de exilul său prietenilor săi. El le scria adeseori şi, sub formă de scrisori, le trimitea adevărate opere, ca cele pe care le-a trimis Olimpiadei despre persecuţiile Bisericii. El fusese nevoit să se refugieze câtva timp în fortăreaţa din Arabissus, din cauza incursiunilor isaurilor; apoi, el s-a întors în Cucuse, unde s-a bucurat de o mare linişte. Sănătatea sa chiar s-a ameliorat. Duşmanii săi, invidioşi pe această linişte şi pe numeroasele vizite pe care le primea de la toate Bisericile din Răsărit, au obţinut ca el să fie transferat la Arabissus. L-au făcut să îndure pe drum cele mai nedemne tratamente. Sperau că el va muri; dar sfântul a ajuns la noul său loc de exil. Duşmanii săi au obţinut ca el să fie transferat la Pityonte, ultimul oraş al imperiului pe coasta răsăriteană a Pontului Euxin.
Au promis avansarea a doi ofiţeri însărcinaţi a-l conduce, dacă el murea pe drum. El a ajuns până în oraşul Comana în Pont. La puţin timp după ce l-au părăsit, el a trebuit să fie adus înapoi de acolo din cauza unei dureri violente de cap pricinuită de arşiţa soarelui. El fusese înştiinţat într-un chip mai presus de fire că ajunsese la sfârşitul vieţii sale pe pământ. El şi-a lepădat veşmintele pentru a se îmbrăca în haine albe. Cum era încă în post, el s-a împărtăşit cu sfintele taine; apoi el şi-a făcut ultima rugăciune pe care a încheiat-o cu aceste cuvinte care îi erau obişnuite: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Rostind ultimul Amin, ,,el şi-a întins – după Paladie[54] – picioarele sale apostolice care alergaseră atât pentru mântuirea celor care vroiau să se pocăiască, şi pentru îndreptarea celor care făceau atâtea păcate. Aşa a părăsit el praful acestei lumi şi s-a dus la Hristos”.
O mulţime de fecioare şi monahi au alergat din Siria, Cilicia, Pont şi Armenia, ca şi cum li s-ar fi făcut semn[55]; i s-a făcut o înmormântare solemnă, ca unui luptător victorios; şi el a fost aşezat în acelaşi mormânt cu preafericitul Vasilisc, fostul episcop al Comanei, mucenicit altădată pentru Hristos.
Noi trebuie să aruncăm acum o privire asupra operelor acestui mare şi sfânt episcop. Ele se împart în tratate ascetice şi cuvântări.
În cele dintâi, el trasează mai ales rânduielile de viaţă pe care trebuie să le urmeze monahii şi membrii clerului. Morala sa este austeră. El se arată prieten entuziast al monahilor care înţeleg tot ceea ce le impune înalta filozofie creştină pe care ei o mărturisesc. Monahul, după Ioan Gură de Aur, este în creştinism ceea ce era adeptul filozofiei în păgânism; dar el trebuie să fie de asemenea înălţat deasupra filozofului păgân, aşa cum creştinismul era înălţat deasupra păgânismului.
În privinţa clerului, Ioan Gură de Aur vrea ca membrii săi să fie smeriţi, milostivi, dezinteresaţi; ca moravurile lor să fie curate; ca ei să nu aibă nimic în comun cu ceea ce Evanghelia numeşte lume.
Având această idee înaltă despre monahi şi clerici, nu este de mirare că sfântul episcop se ridică cu atât de multă putere împotriva monahilor şi clericilor răi care nu aveau decât aparenţa virtuţilor pe care ei trebuiau să le practice. Preotul ambiţios, făţarnic, avar, prieten al puterii era, în ochii marelui episcop, o fiinţă dezgustătoare care trebuia alungată din altar. Pe cât era de sever cu preoţii şi monahii răi, pe atât el îi încuraja pe cei buni.
Istoria trebuie să menţioneze mai ales cartea sa Împotriva clericilor care trăiesc cu femei, pretinzând că ele nu erau decât surorile lor. Noi am văzut, în lucrările Fericitului Ieronim, că acest viciu exista în special la Roma, unde un mare număr de preoţi şi diaconi afişau un celibat pe care ei nu-l respectau. Această făţărnicie exista şi în Răsărit, dar mai puţin ca la Roma; căci acolo se întâlneau mult mai puţini preoţi pretinşi celibatari. Biserica Răsăriteană s-a declarat întotdeauna împotriva falsului celibat; ea nu-şi alegea de obicei preoţii săi decât dintre bărbaţii căsătoriţi, aşa cum face încă astăzi; în timp ce în Apus, şi mai ales la Roma, erau preferaţi celibatarii, ceea ce a fost întotdeauna o sursă de abuzuri şi imoralitate în Bisericile apusene.
Sfântul Ioan Gură de Aur era partizanul fecioriei, cum se vede din cea mai mare parte a tratatelor sale ascetice, şi mai cu seamă în cartea specială pe care el a scris-o pe această temă; dar el vroia ca aceasta să fie adevărată.
Dintre tratatele sale ascetice, cel mai renumit este cel intitulat Despre preoţie şi care este împărţit în 6 cărţi. Acesta este una din cele mai frumoase lucrări care au fost alcătuite pe acest subiect. Citind-o, nu putem decât să deplângem că a fost atât de puţin pusă în practică; clerul ar fi fost mai virtuos, mai instruit, mai creştin, şi Biserica ar fi exercitat mai multă influenţă în lume.
Când luăm în considerare starea societăţii după propovăduirea evanghelică, suntem siliţi să recunoaştem că creştinismul nu a exercitat [în societate] influenţa binefăcătoare la care avea dreptul să se aştepte; că viciile păgânismului, atât din punct de vedere individual, cât şi din punct de vedere social, au rezistat adevărurilor creştine; că creştinismul a fost mai mult aparent decât real în diversele naţiuni care se considerau creştine.
De cine ţine mai cu seamă acest fapt atât de regretabil ? De cler care, în general, nu a înţeles îndeajuns şi nu a practicat îndeajuns îndatoririle preoţiei. Puţini dintre preoţi au pus în practică îndatoririle atât de bine expuse de Ioan Gură de Aur; iată de ce Evanghelia a pătruns atât de puţin popoarele cu învăţăturile sale binefăcătoare.
Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur pot fi clasificate în: dogmatice, morale, istorice şi exegetice.
În prima categorie se încadrează cele în care oratorul tratează despre Natura lui Dumnezeu, despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos; Catehezele sale, adresate celor care trebuiau să primească botezul; cele trei omilii ale sale despre slăbiciunea lui satan; cuvântările sale despre sărbătorile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale sfinţilor.
Din cea de-a doua categorie fac parte cele 21 omilii adresate poporului din Antiohia cu ocazia statuilor; cele 9 omilii ale sale despre pocăinţă; cele 25 omilii la diverse texte din Noul Testament.
În cea de-a treia categorie sunt incluse cuvântările de circumstanţă, ca omiliile sale despre Evtropie, şi discursurile care se raportează la evenimente care-l preocupau şi la care a luat parte. Benedictinii au grupat aceste opuscule, în număr de 15, în ediţia lor.
Cuvântările exegetice sunt: omilii şi cuvântări la Facere; cuvântări despre anumite personaje din Vechiul Testament; tâlcuirea psalmilor; omilii la diverse capitole din prooroci; 90 omilii la Sfântul Matei; 88 la Sfântul Ioan; 55 la Faptele Apostolilor; 32 la Epistola către Romani; 44 la Epistola I către Corinteni şi 30 la Epistola a II-a către Corinteni; tâlcuirea Epistolei către Galateni; 24 omilii la Epistola către Efeseni; 15 la Epistola către Filipeni; 12 la Epistola către Coloseni; 11 la Epistola I şi 5 la Epistola a II-a către Tesaloniceni; 18 la Epistola I către Timotei şi 10 la Epistola a II-a către acelaşi; 6 la Epistola către Tit; 3 la Epistola către Filimon; 34 la Epistola către Evrei.
Dintre operele Sfântului Ioan Gură de Aur, noi trebuie să menţionăm scrisorile sale care conţin sfaturi excelente şi informaţii despre viaţa sa şi a prietenilor săi.
Noi am vorbit în altă parte despre liturghia care îi este atribuită şi care este folosită în întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească a Răsăritului.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a făcut propriu-zis polemică în scrierile sale. Îl vedem mai ales străduindu-se a instrui poporul său, şi el se ocupă mult mai mult de formarea inimii acestuia prin expunerea exactă a principiilor evanghelice, decât de a-i stimula spiritul prin discuţii subtile despre dogmele sau doctrinele controversate.
Deci, istoria are foarte puţin a culege din imensele comentarii pe care el le-a făcut la Sfânta Scriptură.
Însă, deoarece partizanii papalităţii au pretins că sistemele lor se bazează pe autoritatea sa, noi trebuie să examinăm ce a propovăduit el în privinţa acestei chestiuni care ocupă un loc atât de mare în istoria controverselor teologice şi a creştinismului însuşi.
Pentru a face din Sfântul Ioan Gură de Aur un partizan al papalităţii, apărătorii acestui sistem au adunat elogiile pe care marele orator le-a adresat Sfântului Petru. Ei nu au putut să găsească nici măcar un singur text care să-i autorizeze să transfere aceste elogii episcopului Romei, dar ei vor să se înţeleagă ca fiind de la episcopul Romei tot ceea ce este spus de Sfântul Apostol Petru.
Este deja o exigenţă care nu este justificată defel.
Partizanii papalităţii merg mai departe, şi ei trec sub tăcere această consideraţie care distruge cu totul pretinsa lor dovadă, anume că elogiile aduse Sfântului Petru de către Sfântul Ioan Gură de Aur au fost făcute de el, în chiar aceiaşi termeni, altor apostoli; că el chiar l-a elogiat mai mult pe Sfântul Pavel decât pe Sfântul Petru. Ei nu pot face această observaţie fără a înlătura din elogiile aduse Sfântului Petru sensul pe care ei vroiau să-l atribuie acestora; prin urmare ei nu au făcut [această observaţie].
Buna lor credinţă trebuie să aibă dificultatea de a dispune de o rezervă asemănătoare.
Cu scopul de a examina raţionamentul lor, noi vom prezenta textele Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la diferiţi apostoli.
Sfântul Ioan Gură de Aur, spun teologii romani, îl numeşte pe Sfântul Petru şeful întregului univers. El este numit astfel, deoarece Iisus Hristos a pus în mâinile sale întregul univers. El l-a instituit învăţător al lumii întregi. Petru ia întotdeauna cuvântul cel dintâi fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei, şi fiindcă el este primul dintre apostoli. Aceste denumiri şi atâtea alte titluri date lui Petru dovedesc în mod evident că Sfântul Ioan Gură de Aur recunoştea în Sfântul Petru pe şeful Bisericii întemeiate de Iisus Hristos Însuşi.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu recunoştea aceasta, şi noi vom dovedi acest lucru în mod evident. Dacă el a dat altor apostoli aceleaşi titluri ca Sfântului Petru, cum am putea conchide în favoarea pretinselor prerogative excepţionale ale acestui apostol ?
În multe locuri din scrierile sale, el spune tuturor apostolilor că ei au fost temeliile, stâlpii, şefii, învăţătorii, călăuzele, păstorii Bisericii.
El îi numeşte pe Petru şi Ioan cu acelaşi titlu, prinţi ai apostolilor[56].
El spune despre Petru, Iacov şi Ioan în mod colectiv, că ei erau „cei dintâi în demnitate printre apostoli, temeliile Bisericii, primii chemaţi şi prinţii ucenicilor”[57].
Dacă el spune despre Sfântul Petru: „Petru a spălat lepădarea sa în aşa fel încât el devine cel dintâi dintre apostoli şi că universul întreg i-a fost încredinţat”[58], el spune în altă parte de asemenea despre Petru şi Ioan că universul le-a fost încredinţat[59]. El spune despre Sfântul Pavel: „Îngerii primesc adeseori misiunea de a purta de grijă neamurilor, dar nici unul dintre ei nu a ocârmuit poporul care i-a fost încredinţat aşa cum Pavel a ocârmuit întreg universul … Poporul evreu a fost încredinţat Arhanghelului Mihail, şi lui Pavel i-au fost încredinţate pământul, marea, locuitorii întregului univers, chiar pustia”[60]. În împărăţia cerurilor, spune el, „nimeni nu va fi înaintea lui Pavel, acesta este un lucru evident”[61]. El îl mai numeşte călăuza Bisericii[62], vasul alegerii, trâmbiţa cerească, conducătorul Miresei lui Hristos (adică, al Bisericii)[63]. În fragmentul următor, el îl aşază în mod evident deasupra Sfântului Petru: „În locul unde heruvimii sunt acoperiţi de slavă şi unde zboară serafimii, acolo noi îi vom vedea pe Pavel şi Petru; (Pavel) care este prinţul şi conducătorul (προστατης) inimii sfinţilor”[64].
Este important a remarca mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie o demnitate egală acestor doi apostoli, când vorbeşte despre ei împreună; noi vom cita mai multe exemple.
În cea de-a doua predică despre rugăciune, el spune că rugăciunea deţine o putere atât de mare încât ,,ea a scăpat din primejdii pe Petru şi Pavel, stâlpi ai Bisericii, prinţi ai apostolilor, cei mai slăviţi în cer, păzitorii pământului şi mării”[65].
Vorbind de circumstanţele în care Pavel l-a întâlnit pe Petru în Antiohia, el se exprimă astfel: „Cineva s-ar tulbura auzind că Pavel s-a împotrivit lui Petru, cu alte cuvinte stâlpii Bisericii se izbesc şi cad unul peste altul ? Căci ei sunt stâlpii care susţin acoperişul credinţei; şi nu numai stâlpii, ci încă scuturile şi ochii trupului Bisericii, izvoarele şi comorile tuturor bunurilor; şi dacă cineva ar spune despre ei tot ce şi-ar putea imagina, el nu ar şti să exprime îndeajuns demnitatea lor”[66]. Mai departe, el compară pe cei doi apostoli cu doi cai de curse trăgând împreună carul Bisericii, făcând observaţia că unul dintre ei, Petru, părea că şchioapătă[67]. Era o aluzie la căderea sa. El adaugă la sfârşit: „Cum tu, Pavel, care ai fost atât de bun şi blând cu ucenicii tăi, ai devenit inuman faţă de fratele tău apostol (συναποστολος) ?”[68] Este cu putinţă a spune mai limpede că Pavel era egal cu Petru în demnitate ?
Acest adevăr rezultă încă din fragmentul următor, care merită o atenţie cu totul aparte:
„Hristos i-a încredinţat pe evrei lui Petru şi l-a însărcinat pe Pavel cu păgânii; eu nu spun aceasta de la mine însumi, ci trebuie să-l ascultăm pe Pavel, care spune: Cel ce au lucrat lui Petru spre apostolia tăierii împrejur, au lucrat şi mie întru neamuri (Galateni 2, 8). Căci, ca un general (βασειλευς) înţelept, care, după ce şi-a apreciat cu atenţie capacităţile, dă putere unuia asupra cavaleriei şi altuia asupra infanteriei, tot aşa cu siguranţă Hristos a împărţit armata Sa în două părţi şi a încredinţat lui Petru pe evrei şi lui Pavel pe păgâni. Cele două corpuri de armată sunt diferite, DAR GENERALUL ESTE UNIC”[69].
Iată deci adevărata învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur: apostolii au fost egali în demnitate; Petru şi Pavel au fost deopotrivă cei dintâi dintre ei, unul pentru evrei, celălalt pentru păgâni; Petru nu a primit niciodată nici o supremaţie exclusivă asupra întregii creştinătăţi; singurul conducător al Bisericii a fost, este şi va fi veşnic Iisus Hristos Însuşi. Să remarcăm aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Eu nu spun aceasta de la mine însumi”. Ceea ce înseamnă că aceasta nu este o opinie personală, ci este un adevăr pe care Sfântul Duh ni l-a transmis prin Sfântul Apostol Pavel.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a recunoscut în Biserică nici o demnitate superioară apostolatului înţeles într-o manieră generală: „Dintre toate magistraturile spirituale, spune el, cea mai mare este apostolatul. De unde constatăm noi aceasta ? Din aceea că apostolul îi precede pe ceilalţi. Aşa cum un consul este primul dintre magistraţii civili, tot aşa apostolul este primul dintre magistraţii spirituali. Să-l ascultăm pe Pavel însuşi enumerând aceste demnităţi şi aşezând în fruntea lor prerogativele apostolatului. Ce spune el ? Pre unii au pus Dumnezeu în biserică, întâi pre apostoli, al doilea pre prooroci, al treilea pre dascăli[70]. Vedeţi aici culmea demnităţilor ? Vedeţi că apostolul este în vârful ierarhiei, că nimeni nu este înaintea lui, nici mai înalt decât el ? Căci el spune: Întâi pre apostoli. Şi nu numai că apostolatul este prima dintre toate demnităţile, ci el este de asemenea rădăcina şi temelia”[71].
Sfântul Ioan Gură de Aur nu recunoaşte nici o supremaţie în apostolat. Dacă el ar fi presupus că Iisus Hristos l-a aşezat pe unul din apostoli deasupra altora pentru a fi reprezentantul Său pe pământ şi conducătorul vizibil al Bisericii Sale, el ar fi declarat aceasta cu siguranţă, deoarece el se exprimă când este cazul sau nu vorbeşte niciodată despre aceasta.
Aşadar se poate aprecia la justa sa valoare neruşinarea cu care partizanii papalităţii au îndrăznit să avanseze ideea că, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „autoritatea lui Petru era ceea ce exista mai fundamental şi esenţial în organizaţia ierarhiei pe care Biserica o are de la Iisus Hristos”. Sfântul şi marele episcop se angajează el însuşi a răspunde falsificatorilor învăţăturii sale, spunându-le că apostolatul aparţine tuturor apostolilor în mod egal: „Că el ESTE PRIMA DINTRE TOATE DEMNITĂŢILE, CĂ APOSTOLUL ESTE ÎN VÂRFUL IERARHIEI, CĂ NIMENI NU ESTE ÎNAINTEA LUI, NICI MAI ÎNALT CA EL”.
Teologii romani se bazează în principal pe acest text referitor la alegerea Sfântului Matia:
,,Petru ia întotdeauna cel dintâi cuvântul, fiindcă el este plin de râvnă, fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei, şi fiindcă el este primul dintre apostoli”. Şi puţin mai departe, întrebându-se dacă Petru nu putea să-l desemneze el însuşi pe cel care trebuia să-i ia locul lui Iuda, el adaugă: „Fără îndoială, el putea, dar s-a abţinut pentru a nu avea aerul că face o favoare celui pe care el l-ar fi numit”[72].
Să începem prin a observa că aceste expresii: ,,Petru ia întotdeauna cel dintâi cuvântul, fiindcă el este plin de râvnă, fiindcă el este primul dintre apostoli” dovedesc deja prin ele însele că Sfântul Ioan Gură de Aur nu putea avea intenţia de a zice: fiindcă el era şeful Bisericii. De asemenea, [faptul că] aşază între aceşti doi fiindcă pe cel de-al treilea: „Fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei” nu mai poate avea sensul pe care ar fi vrut să i-l atribuie teologii romani; aceasta l-ar fi pus pe sfântul învăţător în contradicţie cu el însuşi, nu numai cu acest fragment, ci cu toate scrierile sale.
Ceea ce noi afirmăm este pe deplin confirmat de tâlcuirea pe care marele episcop o dă cuvintelor: Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele[73], pe care se bazează în mod precis adversarii noştri pentru a susţine că [aceste cuvinte] i-au fost adresate numai lui Petru, că numai lui i-a fost încredinţată grija turmei: aceasta nu a fost spusă numai apostolilor şi episcopilor, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi fiecăruia dintre noi, oricât de mic ar fi el, care a fost însărcinat cu grija turmei”[74]. Astfel, după Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte nu i-au fost spuse numai lui Petru şi numai pentru el, ele nu-i conferă demnitatea de păstor suprem al apostolilor şi al Bisericii, ci ele au fost adresate tuturor apostolilor în comun, şi tuturor episcopilor şi păstorilor care sunt de asemenea succesorii apostolilor. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vede nici o autoritate în aceste cuvinte, ci un îndemn la râvnă şi solicitudine: „De trei ori, spune el, Domnul îl întreabă pe Petru, şi de trei ori îi dă porunca, pentru a-i arăta câtă grijă trebuie să aibă el de mântuirea oilor”[75].
Sfântul învăţător a răspuns el însuşi insinuărilor pe care teologii romani ar fi vrut să le extragă din restul textului său:
„Vedeţi, spune el, cum Petru face totul de comun acord şi nu decide nimic prin propria autoritate şi putere …[76] Nu a fost Petru cel care i-a prezentat (pe Matia şi Iosif), ci toţi (apostolii). Astfel, Petru nu a făcut decât să dea un sfat, arătând că nu venea de la el, ci că acest lucru fusese vestit odinioară în profeţii; în consecinţă, el era tâlcuitorul, dar nu învăţătorul”. Şi mai departe: „Remarcaţi modestia lui Iacov: deşi a primit scaunul de episcop al Ierusalimului, el nu a spus nimic în această circumstanţă; cugetaţi de asemenea la marea modestie a altor ucenici care, după ce i-au acordat în mod unanim scaunul lui Iacov, nu se mai ceartă între ei. Deoarece această Biserică era ca în cer, neavând nimic pământesc, nestrălucind nici prin zidurile ei, nici prin marmurile ei, ci prin fervoarea evlavioasă şi unanimă a membrilor ei”. Teologii romani citează prima parte a textului Sfântului Ioan Gură de Aur, dar se feresc mult să o citeze pe cea din urmă: aceasta este metoda lor obişnuită.
După sfântul învăţător, apostolii acţionează deci de comun acord; ei decid cu toţii împreună candidaţii la alegere; Petru nu vorbea ca un învăţător, ci ca un tâlcuitor al profeţiilor; Iacov, care era primul în demnitate, şi ceilalţi apostoli l-au lăsat să vorbească singurul din modestie, şi nu pentru că ei nu deţineau aceeaşi putere ca el. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a recunoscut o demnitate superioară în Biserică, se poate spune că aceasta este a Sfântului Iacov al Ierusalimului. Într-adevăr, în afară de textul citat mai sus, noi vom mai găsi următorul text în scrierile sale:
„Vedeţi, după Petru, Pavel este cel care vorbeşte, şi nimeni nu se găseşte acolo care să obiecteze; Iacov aşteaptă şi rămâne calm, deoarece întâietatea îi fusese încredinţată lui. Ioan şi ceilalţi apostoli nu vorbesc şi tac fără nici o ciudă, deoarece sufletul lor era curat de orice slavă deşartă … După ce ei (Varnava şi Pavel) au fost omorâţi, Iacov ia cuvântul şi spune: „Simon v-a istorisit cum Dumnezeu Şi-a aruncat privirea asupra păgânilor …” Limbajul lui Petru a fost mai vehement, cel al lui Iacov este mai moderat. Aşa trebuie să acţioneze întotdeauna cel care deţine o mare putere: el lasă altora severitatea şi păstrează pentru el însuşi moderaţia”. Şi mai mult, analizând cuvintele Sfântului Iacov, el face următorul raţionament: ,,Ce vrea să spună: Eu judec ? Aceasta vrea să spună: Eu afirm cu autoritate că lucrul este aşa … Aşadar, Iacov a hotărât întreaga chestiune”[77].
Dacă acest fragment nu are nici o valoare în ochii teologilor romani în favoarea primatului lui Iacov, el nu dovedeşte mai puţin împotriva primatului lui Petru, înţeles în sens de autoritate.
Teologii romani mai citează, în sprijinul sistemului lor, următoarele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la căderea Sfântului Petru: „Dumnezeu a îngăduit ca el să fie biruit fiindcă vroia să-l aşeze prinţ al întregului univers, pentru ca, amintindu-şi de propriile greşeli, el să-i ierte pe cei care vor cădea”. Noi am văzut deja mai sus că Sfântul Ioan Gură de Aur nu ataşa titlului de prinţ al universului sensul pe care Roma se străduieşte să i-l atribuie; această supoziţie [fiind] înlăturată, fragmentul citat nu prezintă mai nimic în favoarea tezei papale. Cât despre ce gândea Sfântul Ioan Gură de Aur despre căderea Sfântului Petru, el se angajează singur s-o tâlcuiască astfel[78]:
„Vrând să îndrepte în Petru acest defect al contradicţiei, Hristos îngăduie ca acest apostol să se lepede de El … Ascultaţi ceea ce El îi spune: M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta[79]. El foloseşte această exprimare pentru a-l atinge cu mai multă forţă, şi a-i arăta că lepădarea sa ar fi mai grea decât a altora, şi că ea ar cere un ajutor mai mare. Căci exista acolo o crimă dublă: aceea de a se contrazice şi aceea de a se ridica deasupra altora. Exista acolo chiar o a treia mai gravă, aceea de a te baza în întregime pe propriile puteri. Pentru a-l vindeca pe Petru, Mântuitorul îl lasă să cadă şi, punându-l alături de ceilalţi ucenici, El îi spune: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul – cu alte cuvinte, să vă tulbure, să vă ispitească, dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta. De ce dacă satana a cerut să-i treacă prin ciur pe toţi apostolii, Domnul nu le spune tuturor: Eu m-am rugat pentru voi ? Nu este acest lucru evident pentru motivul pe care l-am indicat mai sus ? Nu este acest lucru pentru a-l impresiona şi a-i arăta că lepădarea sa va fi mai grea decât cea a altora, că El îi adresează cuvântul numai lui Petru ? … Deci cum a putut Petru să se lepede de Hristos ? Fiindcă Hristos nu i-a spus: Ca tu să nu mă renegi deloc; ci: Ca să nu slăbească cu totul credinţa ta, ca ea să nu piară în întregime”[80].
Cum să descoperi sub această exprimare cea mai mică aluzie la o supremaţie de autoritate dată Sfântului Petru cu ocazia căderii sale ? Ce îndrăzneală ieşită din comun este aceea a romanilor noştri care cutează să susţină că Domnul a avut intenţia de a stabili o distincţie în favoarea lui Petru şi de a indica ridicarea sa deasupra celorlalţi apostoli exact în momentul în care El îi vestea căderea şi lepădarea sa !
Cuvintele următoare stabilesc în mod evident sensul pe care sfântul învăţător îl atribuie primatului Sfântului Petru. El spune mai întâi că acest apostol era „primul în Biserică”. Or, primul, într-o societate, nu vrea să spună că este şeful acestei societăţi. Şi mai departe el adaugă: „Când spun Petru, eu spun piatra trainică, temelia neclintită, marele apostol, primul dintre apostoli, primul chemat, primul supus”[81]. Se vede că el îl laudă pe Petru pentru trăinicia credinţei pe care a mărturisit-o; el îi dă titlul de primul dintre apostoli pentru că el a fost chemat primul la apostolat; el nu spune primul în autoritate, ci primul supus. Deci Sfântul Petru a avut fericirea de a fi chemat primul la apostolat şi de a fi de asemenea primul slujitor al lui Iisus Hristos.
În ce priveşte pretinsa succesiune pe care episcopii Romei ar fi primit-o de la Sfântul Petru, teologii romani rezumă astfel învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur:
„Biserica Antiohiei a avut fericirea de a-l avea pe Petru câtăva vreme; ea îl recunoaşte ca întemeietor al său, dar ea nu l-a păstrat. El şi-a mutat scaunul la Roma; la Roma a primit cununa de mucenic. La Roma este mormântul său, la Roma, în oraşul împărătesc prin excelenţă”.
Iată cuvintele sfântului învăţător:
„Una din prerogativele oraşului nostru (Antiohia) este de a-l avea ca învăţător pe Petru, corifeul apostolilor. Era drept ca oraşul care, din tot universul, a avut cel dintâi privilegiul de a fi împodobit cu numele de creştin, să aibă de păstor pe cel dintâi dintre apostoli. Dar primindu-l ca învăţător, noi nu l-am reţinut pentru totdeauna, noi l-am cedat oraşului împărătesc Roma; sau, mai curând, noi l-am reţinut pentru totdeauna, căci dacă noi nu avem trupul lui Petru, noi reţinem credinţa lui Petru, ca pe Petru, fiindcă ţinând credinţa lui Petru este ca şi cum noi l-am ţine pe Petru însuşi”[82].
Deci Petru nu este ceva decât prin adevărul despre care el a adus mărturie. Sfântul Ioan Gură de Aur o spune expres în acelaşi cuvânt. El adaugă: „Din momentul în care l-am menţionat pe Petru, s-a înfăţişat memoriei mele un alt Petru (Flavian, episcop al Antiohiei, în perioada în care a fost scris acest cuvânt), un părinte şi învăţător comun nouă tuturor, care a moştenit din virtutea Sfântului Petru, şi care a primit scaunul său drept moştenire”. Apoi, în elogiul Sfântului Ignatie, episcop al Antiohiei, noi citim următoarele: „Sfântul Ignatie a fost succesorul lui Petru în principatul său”[83]. Traducătorul latin a spus: „Sfântul Ignatie l-a urmat (pe Sfântul Petru) în demnitatea episcopatului”. Este incorect. Principatul, în stilul Părinţilor, este apostolatul, care este mai curând izvorul episcopatului, dar care îl depăşeşte în demnitate şi putere. În rest, dacă traducem prin principat sau episcopat, mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur nu este mai puţin opusă dogmei romane potrivit căreia episcopul Romei ar fi unicul moştenitor al Sfântului Petru. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru nu a putut să ocupe în mod real scaunul unui oraş oarecare; el a fost deopotrivă, şi într-un sens general, episcopul-apostol al tuturor Bisericilor în care el a propovăduit Evanghelia şi care păstrează învăţătura sa.
În acelaşi cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Sfântul Ignatie al Antiohiei „învăţător al Romei în credinţă” şi el explică astfel motivul pentru care Petru, Pavel şi Ignatie au murit la Roma: „Voi (locuitori ai Antiohiei), prin harul lui Dumnezeu, nu mai aveţi nevoie de instruire, căci voi aţi fost înrădăcinaţi în religie; dar locuitorii Romei, din cauza marii nelegiuiri care domnea acolo, au avut nevoie de un ajutor mai puternic; iată de ce Petru şi Pavel, şi împreună cu ei Ignatie, toţi trei au fost omorâţi acolo”[84]. Dezvoltând acest subiect, el adaugă: „Ca moartea acestor apostoli şi a lui Ignatie să fie o dovadă văzută şi o propovăduire în faptă a învierii lui Iisus Hristos”.
În alt cuvânt al său, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte cu aceeaşi precizie că el nu acordă nici un drept de superioritate oraşului Roma, deşi Petru şi Pavel au murit acolo; el se exprimă astfel: „Eu iubesc Roma pentru măreţia sa, pentru vechimea sa, pentru frumuseţea sa, pentru mulţimea locuitorilor săi, pentru puterea sa, pentru bogăţia sa, pentru faptele de vitejie ale războinicilor săi, dar mai ales eu numesc acest oraş preafericit pentru că Pavel a scris romanilor în timpul vieţii sale, pentru că el i-a iubit, pentru că el a vorbit cu ei în timpul şederii sale printre ei, şi pentru că a murit la ei”[85].
Sfântul învăţător exprimă simplu sentimentul său personal de afecţiune pentru oraşul Roma; elogiile pe care i le aduce sunt pământeşti, vremelnice; el spune simplu: „Eu iubesc Roma”, dar nu spune că recunoaşte Biserica din acest oraş ca regina Bisericilor, ca mama şi stăpâna altora. El nu-i atribuie nici un privilegiu din cauza Sfântului Petru. Rezultă în mod logic că teologii romani au abuzat de scrierile sale căutând să adăpostească sub numele unui atât de mare învăţător prerogativele pe care ei le atribuie papalităţii.
În ce priveşte constituţia Bisericii, ca în toate învăţăturile de credinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost ecoul fidel al secolelor anterioare, şi învăţăturile pe care el le-a expus sunt încă cele ale Bisericii soborniceşti răsăritene al cărui Părinte dintre cei mai iluştri a fost.
Noi vom avea în curând ocazia de a face istoricul reabilitării acestui mare episcop, dacă se poate numi astfel dreptatea care i-a fost făcută şi dezaprobarea universală cu care a fost pedepsit Sinodul de la Stejarul.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] A se vedea Paladie, Dialog. de vit. S. Joann. Chrysost.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, 27 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 2 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 2 şi urm.; Fotie, Biblioth., c. 96. Tillemont a cules cu grijă ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă despre el însuşi în scrierile sale (Mem. eccl., tomul XI). Vita S. Chrysost. de benedictini, op. t. 1.
[5] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 10; Hær. fabul., IV, 11; Sfântul Epifanie, Hæres., 80; Fericitul Augustin, Hæres., 57; Fericitul Ieronim, Dialog. adv. Pelag.; Phot. Cod., 52.
[7] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 11; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 10; Paladie, Dialog. Nil., cartea a III-a, Epist. 199; Ghenadie, Script. Eccl., c. 20.
[9] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 13; Paladie, Dialog..
[10] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 11, 12 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 14 şi urm..
[11] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 16.
[13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 17; Paladie, Dialog.; Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. ad Innocent.
[14] Apud Fotie, Biblioth., cod. 59.
[16] Paladie, Dialog.; Fotie, loc. cit.; Socrate şi Sozomen, loc. cit..
[17] N.tr.: Potrivit II Timotei 4, 6.
[18] Via furată de Eudoxia amintea de via lui Navute furată de Iezavel. Această nedreptate a Eudoxiei a mişcat întregul oraş, şi Ioan Gură de Aur i-a scris în zadar acestei femei. A se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. ad Eudox.; Leo. Philosoph., Laud. S. Chrysost., § 20.
[20] Într-o cronică alcătuită la aproape două secole după moartea Sfântului Ioan Gură de Aur de un anume Teodor, episcop de Trimitunda, se istoriseşte că sfântul episcop a compărut în faţa Sinodului de la Stejarul. Autorul contrazice în aceasta pe istoricii contemporani [cu sfântul]. Această cronică a lui Teodor era cunoscută în parte înainte ca ea să fie publicată de cardinalul Mai. S-au găsit acolo nu numai erori istorice, ci şi piese apocrife; din moment ce s-a făcut acolo să intervină Inochentie, episcopul Romei în treburile lui Teofil şi Ioan Gură de Aur, papiştii caută să dea acestei cronici mai multă importanţă decât istoricilor contemporani. Trebuie să se recunoască că intervenţia lui Inochentie, în caz că ea ar fi avut loc aşa cum a spus cronicarul Teodor, nu va dovedi absolut nimic în favoarea pretenţiilor papale. Noi vom vedea curând intervenţia autentică a lui Inochentie în afacerea cu Sfântul Ioan Gură de Aur.
[21] Gură de Aur a spus numai că, dacă ea nu ar fi dat via văduvei, actul ei ar fi amintit de cel al lui Iezavel, care a luat via lui Navute.
[23] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 18; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 16; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 34; Paladie, Dialog., c. 9.
[24] Înainte de a pleca, el i-a chemat înaintea lui pe cei doi mari fraţi care erau încă [în Constantinopol], şi s-a împăcat cu ei, după ce le-a impus o formulă în care ei îi cereau iertare. Faimoasa chestiune a origenismului, născută pentru Teofil de circumstanţe, a dispărut pentru el cu aceeaşi uşurinţă [cu care Teofil a născocit-o].
[25] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 20.
[27] Paladie, Dialog., c. 11; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 22; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 18.
[28] Paladie, Dialog., c. 1. Paladie se foloseşte de acest cuvânt în Dialogul său, despre viaţa lui Ioan Gură de Aur. Episcopii Alexandriei se bucurau de atunci de titlul de papă pe care ei îl păstrează până în zilele noastre.
De altfel, în secolul al V-lea, era în uz a da acest titlu tuturor episcopilor pe care se vroia a fi cinstiţi. Era uzitat mai ales în Galia romană, aşa cum se vede în special în corespondenţa lui Sidonius Apollinaris.
[29] Se deţin de la Papa Inochentie al Romei un număr destul de mare de epistole canonice, adresate episcopilor apuseni care îl consultau ca episcop al Bisericii apostolice şi patriarhale a Apusului, pe diferite teme de disciplină bisericească. Noi le vom face cunoscute pe multe dintre ele atunci când vom relua istoria Bisericii Apusene.
[30] Adresându-se unii altora, episcopii îşi dădeau reciproc titlul de Domn. Abatele Darras, tomul XI, p. 569, traduce în chip făţarnic Stăpânului meu pentru a face să se creadă că Ioan Gură de Aur se adresa lui Inochentie ca unui superior. El trebuie să fi avut mare nevoie de dovezi în favoarea papismului, pentru a o accepta pe aceasta de acest calibru.
[31] Ioan Gură de Aur vorbeşte la plural deoarece el nu era decât intermediarul Sinodului său de 40 episcopi; şi el vorbeşte de asemenea lui Inochentie de mai multe ori la plural, deoarece el se adresa totodată Sinodului pe care el trebuia să-l reunească. În această epocă nici un episcop bun nu acţiona singur, nu mai mult la Roma ca în alte părţi, şi toate chestiunile se tratau în sinod.
[32] Abatele Darras traduce astfel: ,,Pentru că voi aţi putea, prin autoritatea voastră apostolică, să puneţi capăt acesteia”.
Nu există nici un cuvânt de acesta în text.
[33] Abatele Darras, care nu a dat decât două citate din scrisoarea lui Ioan Gură de Aur, traduce astfel acest fragment: ,,Aşadar, vouă, venerabile părinte, de comun acord cu episcopii din Apus, aparţine a manifesta puterea şi autoritatea necesare pentru a pune frână nedreptăţii triumfătoare”.
Istoricul papismului nu putea decât să fie falsificator, încă de când el vroia să atribuie sistemul său lui Ioan Gură de Aur.
[34] Iată traducerea acestui fragment dată de abatele Darras: ,,În ce mă priveşte, eu nu am fost nici ascultat, nici crezut, şi prin urmare eu nu aş şti în nici un fel să admit că a putut fi luată o sentinţă de depunere împotriva mea. Înaintea lui Dumnezeu care mă va judeca, şi înaintea voastră, preasfinte şi cinstite Părinte, eu declar că conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic”. Istoria generală a Bisericii, tomul XI, p. 570.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a adresat episcopilor sinodului roman, cum se vede în scrisoare, şi nu lui Inochentie singur.
Un scriitor care a făcut pe catolicul şi savantul, deşi el nu a fost nici una, nici alta, dl. Amedee Thierry a considerat a traduce cuvintele: ,,Permiteţi-ne să ne bucurăm etc” prin acestea: ,,Porunciţi ca eu să fiu redat Bisericii mele pentru a mă bucura acolo încă de dragostea şi pacea care mă unesc cu fraţii mei”. Sfântul Ioan Gură de Aur şi împărăteasa Eudoxia, ediţia a doua, p. 282.
Academicianul a făcut un sens contrar şi istoricul papist a inventat totul. Şi unul şi celălalt lucrează cu demnitate pentru papism. [N.tr.: Guettee dă apoi textul în original, în limba greacă: Paladie, Dialog., c. 2.]
[35] Abatele Darras a tăiat ceea ce se referă la episcopii de Milan şi Achileea şi a înlocuit ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur cu acestea: ,,Adio, Domn reverendisim şi preasfinte Părinte, roagă-te pentru mine”. Tomul XI, p. 570-571.
Istoricul papismului confirmă că el a scos ceea ce el zice în Dialogul lui Paladie, ediţia Migne, în Patrologia sa, tomul XLVIII, şi el asigură că veridicitatea lui Paladie nu a fost niciodată contestată de nimeni, tomul XI, p. 575. Nu se poate spune acelaşi lucru despre el. Ediţia Migne pe care noi am verificat-o este absolut conformă cu cea a benedictinilor, îndrumată de Dom Montfaucon. În consecinţă, istoricul papismului a falsificat cu bună ştiinţă scrisoarea lui Ioan Gură de Aur, cea pe care a dat-o Paladie în al său Dialog despre viaţa lui Ioan Gură de Aur, cap. 2, ediţia Migne, col. 7, 8 şi urm..
[38] αμηχανον εστιν αλογως ημας αποστηνκι της ‘Ιωαννου κοινωνιας.
După Inochentie, el nu a acţionat decât pentru a decide dacă trebuia să se separe de comuniunea cu Ioan, sau de cea cu Teofil. În ce priveşte un apel la autoritatea sa supremă, Inochentie nu vorbeşte despre acesta mai mult decât Ioan Gură de Aur sau Teofil. Acest pretins apel pentru care papiştii fac atâta zgomot şi au tras atâtea consecinţe vaste, nu a existat niciodată. Cei care l-au inventat şi care l-au susţinut dovedesc că ei nu au noţiunea cea mai elementară a constituţiei Bisericii la începutul secolului al V-lea.
[40] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 3. Noi am tradus cuvânt cu cuvânt relatarea lui Sozomen. Abatele Darras, care pretinde de asemenea că-l citează textual şi l-a pus între ghilimele, l-a redat astfel (tomul XI, p. 103, 104):
,,La începutul episcopatului său el (Ioan) se pregătea cu patriarhul Teofil pentru a pune capăt dificultăţilor pe care le ridicau mereu în Antiohia rămăşiţele facţiunii pauliniene. Împreună, ei au hotărât să trimită o delegaţie la episcopul Romei, Siricie, pentru ca el să rezolve chestiunea prin autoritatea sa apostolică şi să-l împace definitiv pe Flavian, fie cu rebelii din Antiohia, fie cu acei dintre prelaţii Apusului care păstrau încă vechile lor neîncrederi … Pontiful roman i-a primit (pe delegaţi) favorabil, le-a înmânat scrisori apostolice, poruncind tuturor episcopilor în general, şi credincioşilor din Antiohia în particular să aibă comuniune cu Flavian. Această decizie a pus capăt schismei atât de perseverent prelungită din Antiohia”.
Istoricul papist a descoperit în relatarea lui Sozomen 1) un apel la autoritatea apostolică a episcopului Romei; 2) scrisori apostolice poruncind etc; 3) un rezultat presupus al acestor scrisori. Sozomen nu a spus nici un cuvânt din toate acestea şi a zis tocmai contrariul cum se vede în textul pe care noi l-am tradus şi pe care oricine îl poate verifica cu multă uşurinţă.
[42] Este autorul interesantului şi foarte veridicului Dialog despre viaţa lui Ioan (Gură de Aur) pe care noi îl urmăm în relatările noastre.
[44] Astfel, Inochentie nici măcar nu a ales delegaţii pe care Onorie i-a cerut. Atunci totul se făcea în sinod.
[45] A se vedea S. Nili, Op. Edit. Migne; Patrologia Græca, t. 79.
[46] Sfântul Nil, Epist. 265, cartea a II-a.
[47] Sfântul Nil, Epist. 279, cartea a III-a.
[48] Paladie, Dialog.; Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. pass.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 34.
[49] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. 112.
[50] Apud Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 26.
[52] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epist. 149.
[53] Apud Labbe, Collect. Concil., Concil. Carthag., ann. 407.
[56] La Sfântul Matei, omilia 32.
[57] La capitolul I din Epistola către Galateni.
[58] Împotriva iudeilor, cuvântul 8.
[59] La Sfântul Ioan, omilia 88.
[60] Panegiric la Sfântul Pavel, omilia 2.
[61] La Sfântul Matei, omilia 65.
[62] Predică la cei doisprezece apostoli.
[63] Omilie la aceste cuvinte: A plăcut lui Dumnezeu ca voi să răbdaţi puţin.
[64] La Epistola către Romani, omilia 32.
[65] Despre rugăciune, cuvântul 2.
[66] Omilie la cuvintele: M-am împotrivit făţiş.
[70] N.tr.: I Corinteni 12, 28.
[71] Despre folosul citirii Scripturilor.
[72] La Faptele Apostolilor, omilia 3.
[73] N.tr.: Ioan 21, 15 şi 17.
[74] La Sfântul Matei, omilia 77.
[75] La Sfântul Ioan, omilia 88.
[76] La Faptele Apostolilor, omilia 3.
[77] La Faptele Apostolilor, omilia 33.
[78] La capitolul I din Epistola către Galateni.
[80] La Sfântul Matei, omilia 82.
[81] Despre milostenie, omilia 3.
