Pagini de istorie nr. 29
ISTORIA BISERICII PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a X-a Anii 407–431 2 Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului
Anii 408-431
Cei doi fii ai marelui Teodosie nu au fost demni de el. Ei erau evlavioşi şi dădeau cea mai mare atenţie problemelor Bisericii. Ei se ocupau chiar prea mult uneori şi se lăsau înşelaţi de oameni perfizi care abuzau de influenţa pe care ei o exercitau asupra lor pentru a-şi satisface patimile pe care le acopereau cu mantia religiei.
Arcadie a murit la puţin timp după [Sfântul] Ioan Gură de Aur, şi a lăsat tronul unui copil, Teodosie al II-lea.
Onorie a murit la 14 ani după fratele său. El şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului făcând legi contra ereticilor, dintre care mulţi, ca circoncelionii sau donatiştii fanatici, erau mari vinovaţi pe care el avea motive să-i pedepsească. El se lăsa călăuzit adeseori, în aceste legi, de curteni care au exercitat, în tot timpul domniei sale, o influenţă absolută.
În timp ce palatul său era un focar de intrigi de tot felul, barbarii pătrundeau în toate provinciile imperiului său: Galia, Italia, Spania, Africa. El a lăsat acest imperiu fragmentat în mâinile unui copil de 7 ani, Valentinian al III-lea, care nu a putut fi înscăunat decât de o armată trimisă în Italia de curtea de la Constantinopol.
Teodosie al II-lea nu avea de asemenea decât 7 ani la moartea lui Arcadie şi el nu avea ca sprijin decât surori tinere dintre care cea mai mare avea doar 2 ani mai mult ca el. Ea a fost de atunci împărăteasa Pulcheria.
Onorie, împăratul Apusului, a cerut tutela nepotului său, şi a vrut să-l însărcineze pe Stilicon cu administraţia imperiului din Răsărit. Acest fapt a fost dezastruos, deoarece Stilicon a fost principalul instigator al războiului care, din 395 până în 399, a devastat Thesalia, Epirul şi Peloponezul. Motivul acestui război a fost de a alipi Iliria răsăriteană imperiului de Răsărit; principalul său rezultat a fost de a-i arunca pe goţii din provinciile greceşti asupra Italiei. Senatul şi poporul din Constantinopol s-au grăbit să preîntâmpine intenţiile lui Onorie, formând un consiliu de regenţă în fruntea căruia a fost aşezat Antemie, unul dintre cele mai importante personaje ale statului răsăritean. Regenţa sa a fost onestă şi inteligentă. După câţiva ani, el i-a predat puterea Pulcheriei care împlinise 15 ani.
Œlia Pulcheria era născută pe 19 ianuarie 399 din Arcadie şi Eudoxia. Ea avea un caracter hotărât şi înalt şi cu moravuri curate, ceea ce contrasta frapant cu cel al tatălui ei şi al mamei sale. Cel dintâi, de fapt, nu avea mai mult caracter decât soţia sa în ce priveşte moralitatea. La vârsta de 15 ani, Pulcheria se afla la înălţimea misiunii sale dificile. Instruirea sa era pe cât de serioasă, pe atât de vastă; inteligenţa sa precoce, înţelepciunea şi judecata sa i-au mirat adeseori pe membrii consiliului de regenţă ale cărui reuniuni ea le urmărea cu asiduitate. Toată lumea a salutat în ea o moştenitoare demnă a marelui Teodosie atunci când ea a fost recunoscută în mod solemn ca regentă, pe 4 iulie 414, cu titlul de Augusta.
Ea se ocupa cu atâta înţelepciune şi sârguinţă de educaţia fratelui ei, ca şi de guvernarea statului. Ea s-a consacrat fecioriei şi le-a convins pe cele două surori ale sale, Arcadia şi Marina, s-o imite pentru a evita rivalităţile pe care mariajul lor le-ar fi provocat fratelui lor. Palatul a fost astfel împărţit în două părţi, cartierul fecioarelor-regine, cum au fost numite, şi cel al lui Teodosie şi al curţii sale. Primul a fost organizat ca o mânăstire unde domneau pacea, rugăciunea, studiile religioase.
Încă de dimineaţă, Teodosie se alătura surorilor sale; se ruga lui Dumnezeu împreună cu ele; cânta cu ele imnuri şi psalmi din slujbele Bisericii şi citea Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Datorită educaţiei Pulcheriei, Teodosie a devenit curând un prinţ foarte instruit şi artist; el se credea foarte puternic în teologie şi-i plăcea să discute chiar cu episcopii despre cele mai înalte chestiuni ale dogmei creştine. El se ocupa de asemenea mult de drept, şi de aceea noi avem redactarea codului teodosian, destinat a face să domnească unitatea de legislaţie în cele două imperii, de Răsărit şi de Apus.
Atât de mult urma Teodosie direcţia Pulcheriei, încât el se arăta un prinţ împlinit, şi se bucura a crede că el se va număra printre cei mai mari împăraţi care au ocupat tronul roman.
Eunapie, duşman înverşunat şi exaltat al suveranilor creştini, este singurul care a îndrăznit să atace de o manieră generală administraţia imperiului sub regenţa Pulcheriei; dar acuzaţiile sale, despre vânzarea guvernului celui care dă mai mult, sunt prea generale pentru a fi adevărate, şi cea mai mare parte a faptelor le dezmint.
Li s-ar putea reproşa pe bună dreptate Pulcheriei şi lui Teodosie de a fi avut prea multă bunăvoinţă faţă de anumiţi episcopi în discuţiile teologice.
Ca urmare a spiritului lor profund religios, ei au acordat prea uşor încrederea lor celor ale căror titluri îndemnau în mod firesc la cinstirea lor.
Atunci, Chiril, nepotul lui Teofil, ocupa scaunul Alexandriei. Acestuia i se reproşa, ca unchiului său, iubirea de arginţi şi de putere. Unii preoţi îl numeau faraonul Egiptului. Exista pe atunci în Alexandria un prefect pe nume Orest, care nu era mai puţin ataşat de puterea sa decât Chiril de a sa. Se iscau foarte des discuţii între episcop şi prefect; fiecare avea partidul său, şi cele două părţi ajungeau adeseori la lovituri una împotriva celeilalte.
Într-o sâmbătă din martie 415, evreii i-au provocat pe creştini la teatru; ei le-au întins apoi o capcană răspândind zvonul că biserica din Alexandria era în flăcări. Creştinii care au venit în fuga mare pentru a da ajutor au fost ucişi de evreii postaţi în ambuscade. Chiril a profitat de această circumstanţă pentru a termina cu evreii care aveau cartierul lor în Alexandria şi pe care bogăţiile lor îi făcuseră insolenţi.
Evreii îşi manifestau cu orice ocazie ura faţă de creştini. Ei cumpărau sclavi creştini pentru a-i circumcide şi a-i face să se lepede de creştinism; atunci când se simţeau cei mai puternici, ei profanau bisericile şi toate obiectele de cult creştin; ei mergeau până la a jertfi copii creştini în sacrificii abominabile. Sărbătorile lor erau întotdeauna o ocazie pentru manifestări de ură. Astfel, la Immestar, în Siria, vrând să-l înfăţişeze pe Aman duşmanul lor, la eliberarea evreilor de sub asirieni, ei au ridicat o cruce şi au fixat pe ea un copil creştin.
Semnul creştin şi copilul care era fixat pe el au stârnit furia lor, şi bietul copil era mort din cauza relelor tratamente atunci când a fost dat jos de pe cruce.
Chiril adunând în jurul său pe cei mai hotărâţi dintre creştini, a plecat spre cartierul evreiesc, înainte de răsăritul soarelui.
Evreii nu se aşteptau la acest atac. În primul rând, sinagogile lor au fost jefuite; apoi au intrat în casele particulare unde evreii încă dormeau. Totul a fost jefuit şi incendiat; evreii care vroiau să se apere au fost masacraţi; ceilalţi au fugit la ţară. Cartierul evreiesc era distrus atunci când prefectul a trimis trupe pentru a face ordine. El l-a acuzat pe Chiril înaintea curţii; Chiril a făcut să cadă vina asupra evreilor a căror ură şi insolenţă provocaseră mânia creştinilor.
Evreii se bucurau de autonomie în imperiu şi erau ocârmuiţi de un mare preot care descindea din faimosul Gamaliil. După crima din Immestar, pontificatul suveran a fost abolit. În fiecare provincie, comitetele evreieşti şi-au ales şefii; autonomia lor a dispărut astfel puţin câte puţin până în momentul în care ei se aflau împărţiţi în tot atâtea popoare câte naţionalităţi independente existau, în mijlocul cărora ei trăiau.
Sub împăraţii creştini, evreii s-au bucurat de o libertate absolută pentru a-şi exercita cultul lor; dar ei au abuzat adesea de această libertate, şi de fiecare dată când puteau să le facă rău creştinilor fără urmări neplăcute [pentru ei], ei nu pierdeau ocazia.
Sub împăraţii păgâni, ei se găseau întotdeauna amestecaţi cu cei mai feroce persecutori ai creştinismului.
Pulcheria, fără a lua o decizie, i-a determinat pe episcop şi pe prefect să se împace. Chiril a făcut primele demersuri; Orest a refuzat. Lucrurile erau în această fază când s-a răspândit zvonul în pustie că prefectul vroia [să-i ia] viaţa arhiepiscopului. Îndată 500 monahi, conduşi de Ammonie, au coborât din munţi în oraş şi l-au atacat pe Orest cu lovituri de pietre. Ammonie a fost arestat, şi a murit în timpul torturilor la care a fost supus de prefect pentru a-l sili să-şi denunţe complicii. Chiril a dobândit trupul său şi l-a elogiat ca pe un mucenic.
Printre partizanii lui Orest se remarca o tânără fată pe nume Ipatia, renumită pentru frumuseţea, virtutea şi ştiinţa sa.
Lecţiile sale erau vestite în tot Răsăritul. Ea era fiica matematicianului Theos, şi ea îşi întrecuse tatăl în ştiinţa matematicilor la care ea adăugase toate cunoştinţele filozofice care se învăţau atunci în gimnaziu. Plotin, unul dintre profesorii săi, îi lăsase după moartea sa conducerea şcolii neo-platoniciene. Din toate părţile imperiului veneau oameni la lecţiile acestei fete extraordinare. Mantia de filozof pe care ea o purta nu făcea decât să accentueze frumuseţea sa minunată, şi virtutea sa era la adăpost de orice bănuială. Ea rămăsese păgână; dar prefectul Orest nu avea mai puţină admiraţie faţă de ea din această cauză, şi se ştia că ea avea asupra lui o mare influenţă. S-a răspândit zvonul că ea era cea care îl împiedica pe prefect să se împace cu episcopul. Atunci nişte fanatici, în fruntea cărora era un citeţ pe nume Petru, s-au aruncat asupra ei, într-o zi când ea se întorcea la casa sa. Ei au târât-o într-o biserică, au masacrat-o şi i-au ars trupul după ce au tăiat-o în bucăţi.
Această faptă atroce a stârnit indignarea generală; dar nu s-a luat nici o măsură contra vinovaţilor.
Pulcheria nu a vrut să ia partea unei păgâne împotriva creştinilor, chiar fanatici şi cruzi.
Ea intenţiona atunci să-şi însoare fratele care împlinise 20 ani. Ea aduna informaţii despre toate fetele din cele mai bune familii, fie greco-romane, fie barbare aliate imperiului, atunci când s-a înfăţişat la curte o tânără ateniană, cerând dreptate împotriva fraţilor ei care o deposedaseră de averea ei. Aceasta era Athenais, fiica sofistului Leontie. Ea era de o frumuseţe răsunătoare, elocventă şi graţioasă în limbajul ei, atât de instruită în matematici şi filozofie încât ea ar fi putut să ocupe scaunul tatălui ei, şi să dobândească la Atena reputaţia Ipatiei în Alexandria. Pulcheria a fost atât de încântată de ea încât se gândea s-o facă pe tânăra ateniană soţia fratelui ei. Athenais era păgână; Pulcheria a făcut-o să întrezărească câte ceva din intenţiile pe care le avea cu ea, şi a convins-o să se boteze. Atic, patriarhul Constantinopolului, a instruit-o în religia creştină şi a botezat-o cu numele de Eudoxia.
Teodosie al II-lea nu s-a lăsat sedus cu uşurinţă de frumuseţea lui Athenais-Eudoxia. Atunci Pulcheria a apelat la Paulin, un tânăr companion al lui Teodosie şi care avea foarte mare influenţă asupra lui. El a fost cel care a reuşit să-l convingă să se căsătorească cu Eudoxia. Cu această ocazie, Eudoxia şi Pulcheria au legat cu el relaţii care au furnizat pretextul unor zvonuri misterioase şi mai târziu al unor adevărate romane.
Orice ar fi fost, căsătoria a fost săvârşită pe 7 iunie 421. După 2 ani, Eudoxia a adus pe lume o fiică, căreia i-a dat numele ei creştin de Eudoxia; s-a sărbătorit naşterea sa cu pompă în acelaşi timp cu pacea care se încheia cu perşii după 2 ani de război.
Curtea lui Teodosie şi a Pulcheriei se distingea deja prin dragostea sa faţă de literatură şi artă. Eudoxia i-a dat o nouă strălucire. Ea a concurat în lupta literară care a avut loc cu ocazia păcii şi a obţinut toate sufragiile. Ea a pus în versuri mai multe cărţi ale Scripturii, sub titlul Octateuh, şi a compus un poem creştin despre mucenicia lui Chiprian de Antiohia şi Iustina. Ea şi-a consacrat astfel literaturii primii ani ai vieţii sale împărăteşti. Ea şi-a format ca o mică curte de scriitori în fruntea căreia era Paulin, care o numea pe ea Paranimfa sa, fiindcă el decisese căsătoria sa. Pulcheria, foarte instruită ea însăşi, aplauda mariajul pe care l-a negociat; dar cele două femei, fără totuşi să-şi dea seama, erau sub influenţa elegantului şi spiritualului Paulin; ele îl iubeau. Această dragoste încă vagă şi certurile religioase au dus la ruperea bunei armonii care domnea la curte.
Pe tronul patriarhal al Constantinopolului fusese înălţat după moartea lui Sisinie, succesor al lui Atic, un preot din Antiohia, pe nume Nestorie, spirit suplu şi cultivat, care şi-a disimulat tendinţele secrete pe care le avea către erorile ariene[1].
Arianismul însuşi nu îndrăznea să se înfăţişeze în simplitatea sa dogmatică, după ce Sinodul de la Niceea îl condamnase în numele Bisericii apostolice, reprezentată de toate Bisericile din primele trei secole. Iată de ce cei care nu vroiau să creadă în consubstanţialitatea celor trei persoane dumnezeieşti au recurs la expuneri sofistice sub care ei îşi ascundeau erorile. Nu îndrăzneau să mai zică: Hristos nu a fost adevăratul Fiu al lui Dumnezeu; dar se făceau distincţii subtile privind dubla fire dumnezeiesco-umană; prin aceste distincţii se ajungea a spune, împreună cu Apolinarie, că firea umană a dispărut în personalitatea dumnezeiască; sau că firea dumnezeiască a dispărut în personalitatea umană. Pentru alţii, cele două firi rămăseseră atât de distincte încât ele erau cu adevărat două personalităţi având însuşirile proprii ca şi cum ele nu fuseseră reunite într-o singură persoană: Iisus Hristos.
Patriarhul Constantinopolului a aderat la acest din urmă sistem, şi considera cele două firi ale lui Hristos ca pe două persoane distincte. De aici această consecinţă: că persoana umană singură se născuse din Fecioară care nu era, aşa cum se spunea, mama lui Dumnezeu. Acest titlu de mamă a lui Dumnezeu era folosit de mult timp în Biserică, şi Iulian Apostatul îşi bătea joc de creştini care exprimau aceasta de fiecare dată, cu alte cuvinte, care o numeau astfel pe Fecioara Maria[2]. Creştinii nu dădeau acestui titlu sensul pe care-l critica Iulian; ei nu credeau că Fecioara ar fi fost mama dumnezeirii. Ei înţelegeau doar că persoana lui Hristos fiind dumnezeiască, şi cele două firi fiind unite în aceeaşi personalitate, trebuia ca Maria să fie numită mama persoanei dumnezeieşti a lui Hristos, deoarece ea era mama firii umane, unită ipostatic sau personal cu firea dumnezeiască.
Acesta era sensul titlului de mamă a lui Dumnezeu.
Este evident că acest titlu nu i se cuvenea Fecioarei, dacă cele două firi ale lui Hristos nu erau unite într-o personalitate dumnezeiască unică.
Prin urmare era vorba despre a şti dacă cele două firi existau în Hristos, separat, în starea de personalităţi distincte; sau dacă ele erau unite într-o singură persoană dumnezeiască.
În acest ultim caz, Hristos trebuia să fie numit adevăratul Fiu al lui Dumnezeu; în cel dintâi, El nu era Fiul lui Dumnezeu decât prin adopţie în personalitatea Sa umană; deci nu trebuia să i se dea titlul de adevărat Fiu al lui Dumnezeu, de o manieră generală; trebuia să se recunoască că El nu era decât în personalitatea Sa dumnezeiască.
Se vede că noul sistem nu era în realitate decât o fază nouă a arianismului, şi că Nestorie, susţinându-l, nu era decât un arian disimulat.
El era preot în Antiohia atunci când Teodosie şi Eudoxia l-au chemat la Constantinopol, unde au avut loc cele mai aprinse şi mai scandaloase lupte cu ocazia alegerii pentru scaunul episcopal al oraşului împărătesc. Nestorie făcuse studii foarte superficiale, dar era un bun orator; el ştia să ascundă sărăcia cunoştinţelor sale ştiinţifice sub fraze elegante şi cadenţate; chipul său era frumos, vocea sa sonoră; el arbora mari aere de ascetism. Acest exterior i-a atras favoarea publicului. Însărcinat cu instruirea sau catehezele în Biserica Antiohiei, el a dobândit reputaţia unui mare orator; el era la apogeul reputaţiei sale atunci când Teodosie şi Pulcheria l-au chemat pe scaunul Constantinopolului.
El a plecat îndată din Antiohia; dar, pentru a face să se creadă că el nu se grăbea să pună mâna pe un post atât de înalt, a făcut trei luni până la Constantinopol. El a traversat pentru a se duce acolo toată Asia Mică şi s-a oprit mai ales în Mopsuestia, care avea atunci un episcop bătrân pe nume Teodor. Acesta era un om virtuos, savant, dar foarte original, şi care avea mania de a dori să cugete altfel decât ceilalţi pe tema personalităţii lui Hristos; Teodor avea sistemul său; este probabil că el l-a expus lui Nestorie care nu era prea teolog pentru a zări latura defectuoasă a acestui sistem, şi pe care a exagerat-o atunci când a fost lansat în discuţii.
Nestorie nu a fost ales deloc în mod canonic episcop de Constantinopol, el a fost înscăunat prin ordin împărătesc la 10 aprilie 428. El s-a strecurat cu îndemânare în bunele graţii ale lui Teodosie, i-a lăudat ştiinţa teologică şi i-a smuls decretele cele mai severe contra tuturor disidenţilor care-şi păstraseră până atunci libertatea de a se reuni şi de a-şi mărturisi învăţăturile lor particulare. Împăraţii şi episcopii îi toleraseră. Nestorie a vrut să se arate mai zelos, şi fanatismul său a pricinuit lupte sângeroase. Cei mai buni creştini l-au blamat; ei nu recunoşteau duhul autentic al religiei în acest fanatism violent.
Ortodoxul atât de zelos s-a declarat dintr-o dată iniţiatorul unei noi erezii, în aşa mod, spune Casian[3], încât s-ar putea crede că el nu a atacat toate ereziile decât pentru a lăsa tot locul ereziei sale.
El a lăsat singhelului său Anastasie grija primei tentative. Anastasie era însărcinat cu catehezele; credincioşii asistau în număr mare la lecţiile sale şi Nestorie însuşi se ducea acolo adeseori. Într-o zi în care el vorbea despre întrupare, Anastasie a luat dintr-o dată un ton plin de gravitate şi a spus: „Păziţi-vă de a da Sfintei Fecioare titlul de Theotokos (mama lui Dumnezeu), Maria era o fiinţă umană, şi Făcătorul nu S-a putut naşte din făptură”.
Această dogmă era diametral opusă credinţei credincioşilor şi învăţăturii străvechi care le fusese dată. Nu se credea, în Biserica străveche, că zidirea ar fi dat naştere Ziditorului; dar se credea că Iisus Hristos era o persoană dumnezeiască; că Maria, dând naştere lui Hristos, era mama persoanei dumnezeieşti şi că în acest sens putea fi numită, nu mama dumnezeirii, ci mama lui Dumnezeu. Aserţiunea lui Anastasie a stârnit o mare rumoare în auditoriu, punct în care Nestorie s-a crezut obligat să ia cuvântul. El a afirmat că singhelul său avea dreptate, şi că Maria trebuia să fie numită Anthropotokos (mama omului) şi nu mama lui Dumnezeu.
Se făcea din firea umană o fiinţă separată de dumnezeire, o persoană veritabilă; de unde trebuia a se conchide că existau două persoane în Iisus Hristos, sau doi Hristoşi, unul om, celălalt Dumnezeu.
Aserţiunile lui Nestorie au provocat multă larmă în tot oraşul Constantinopol; s-a vrut a se ştie pe ce se bazează adevăratele opinii ale episcopului şi l-au somat să dea explicaţii.
El a promis să le dea la sărbătoarea Crăciunului care se apropia.
Pe 25 decembrie, tot oraşul şi-a dat întâlnire la biserica episcopală.
După ce a vorbit despre planurile lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii, Nestorie a ajuns la chestiunea maternităţii dumnezeieşti. „Eu am fost informat, spune el, că mulţi dintre voi doresc să afle de la mine dacă trebuie s-o numim pe Maria mama lui Dumnezeu sau mama omului. Iată răspunsul meu: se reînnoieşte eroarea păgânilor de a da o mamă lui Dumnezeu; Fecioara Maria a născut omul cu care Cuvântul S-a unit; omul a fost vasul în care dumnezeirea a fost cuprinsă; a fost veşmântul cu care ea s-a acoperit. Eu ador vasul pentru ceea ce conţine; veşmântul pentru ceea ce acoperă; eu ador ceea ce apare din cauza lui Dumnezeu ascuns pe care nu-l separ de El”.
Este evident că Nestorie nu făcea decât o simplă logomahie, bazată pe confuzia dumnezeirii cu persoana dumnezeiască. Fără îndoială, firea dumnezeiască nu putea s-o aibă pe Maria drept mamă; dar nu aceasta era problema. Era vorba de a şti dacă existau doi Hristoşi distincţi şi două persoane, unul Dumnezeu şi celălalt om, sau dacă nu exista decât un Hristos Dumnezeu-om, aşa cum a învăţat Biserica întotdeauna. Dacă învăţătura Bisericii era adevărată, Maria născând umanitatea era mama unei persoane dumnezeieşti, deoarece dumnezeirea era unită în mod ipostatic cu ea; în consecinţă, ea putea fi numită mama lui Dumnezeu, sau a persoanei dumnezeiesco-umane. Dacă Nestorie avea dreptate, existau doi Hristoşi, unul Dumnezeu, celălalt simplu om. Acest om nu era Dumnezeu; Arie ar fi avut dreptate, şi Nestorie, după ce i-a persecutat pe partizanii acestui ereziarh, reînnoia erezia sa sub altă formă.
Dintre auditorii lui Nestorie, unii luau partea erorilor sale, ceilalţi le combăteau. Oraşul întreg răsuna de lupte teologice în care fiecare emitea ideile sale cu mai multă pasiune decât raţiune. Nestorie a rostit încă patru cuvântări pe aceeaşi temă. El a repetat în ele aceleaşi sofisme, şi nu făcea decât să stârnească noi discuţii; se discuta până şi pe străzi şi în locurile publice; de la argumente teologice se trecea adeseori la acte de violenţă, şi sângele curgea.
Nestorie nu se aştepta la opoziţia cu care se confrunta; el o atribuia ignoranţei poporului pe care clerul, spunea el, nu ar fi avut timp să-l instruiască.
Clerul văzându-se atacat în mod direct, a hotărât să intre în luptă împotriva episcopului eretic, şi a ales pentru a-l combate pe un preot savant pe nume Proclu, unul din cei mai fideli ucenici ai lui Ioan Gură de Aur.
Sosind marele praznic al Fecioarei, el a ţinut o cuvântare în care el stabilea că Maria merita titlul de mamă a lui Dumnezeu, fiindcă ea Îl născuse pe Hristos, Dumnezeul-om, ale cărui două firi erau unite fără a se confunda în personalitatea Sa dumnezeiască şi unică.
Cuvântarea lui Proclu era o demonstraţie incontestabilă în sprijinul dogmei tradiţionale despre întrupare. El a făcut ca auditoriul să-l aplaude. Nestorie, care asista la această cuvântare, a încercat să răspundă; dar el nu a repetat decât aceleaşi banalităţi despre imposibilitatea unei făpturi de a-L naşte pe Dumnezeu.
El şi-a reluat teza în altă zi. Dar un simplu credincios, după ce l-a ascultat, s-a ridicat şi a spus cu voce tare: „Ceea ce noi am venit să auzim nu este decât minciună şi blasfemie. Adevărul este că acelaşi Cuvânt născut în veşnicie din Tatăl, a luat o a doua naştere după trup în sânul unei femei, pentru a ne răscumpăra”.
Credinciosul care s-a exprimat astfel era Eusebiu, un avocat binecunoscut în oraş ca unul din cei mai cutezători luptători în teologie. După ce a protestat împotriva dogmei lui Nestorie, el s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa bisericii, însoţit de diatribele episcopului care îl trata ca pe un tulburat, ignorant şi mizerabil.
Nestorie, iritat de opoziţie, a devenit crud; el îi persecuta pe cei care nu gândeau ca el, şi împrăştia cu forţa pe cei care se reuneau pentru a-l contrazice. Influenţa sa era mare la curte, şi puterea, la nevoie, punea soldaţii la dispoziţia sa.
Împăratul şi curtea s-au pronunţat împotriva lui Theotokos şi au luat partea episcopului. Acest ereziarh a avut grijă să insinueze dinainte opiniile sale împăratului flatând mania sa teologică, şi lăudând fără măsură capacitatea sa. Curtenii l-au imitat pe împărat sau s-au prefăcut că gândesc ca el; astfel că toată curtea era nestoriană.
În partea palatului locuită de fecioarele-regine, adică de surorile împăratului, opiniile erau cu totul diferite. Acolo, Nestorie nu era decât un eretic. Pulcheria înţelegea erorile sale şi le privea pe drept ca opuse credinţei tradiţionale. În plus, ea îl detesta personal pe Nestorie care subminase influenţa sa asupra spiritului împăratului. Episcopul intrigant şi-a dat seama că Teodosie se simţea jenat de cea care-l crescuse şi care-i făcuse slăvit începutul domniei sale. Teodosie nu îndrăznea să se separe de ea, dar, în orgoliul său, suferea să treacă drept pupilul ei.
Nestorie specula aceste sentimente rele, le încuraja pentru a-l flata pe împărat şi pentru a distruge influenţa Pulcheriei la curte.
Erorile lui Nestorie se răspândeau în toate Bisericile şi mânăstirile cărora el avea grijă să le trimită cuvântările sale. El le trimitea chiar în mânăstirile din Egipt unde au provocat tulburări printre o mulţime de monahi mai mult virtuoşi decât savanţi, şi pe care viaţa lor ascetică îi predispunea la exagerare. Episcopul Chiril al Alexandriei s-a văzut astfel silit să se ocupe de noile dogme.
Acest episcop era în drept, după canoane şi uzanţe, să anunţe praznicul Paştilor tuturor Bisericilor. La această indicaţie [a datei Paştilor], el alătura un cuvânt pascal.
În 429, Chiril, în circulara sa, trata noile erori care tulburau Biserica. Această circulară apărea sub titlul Epistolă către pustnici. El nu-l aminteşte acolo pe Nestorie, dar îl respinge după ce a citat textual aserţiunile sale[4].
Nestorie s-a simţit jignit de această epistolă. Erorile sale fuseseră semnalate în toate Bisericile în care el a avut vanitatea de a trimite predicile sale. La Roma s-au preocupat de acestea. Celestin îi succedase acolo lui Bonifatie care-l înlocuise pe Zosim.
Primind predicile episcopului Constantinopolului, Celestin a reunit episcopii sufraganţi ai scaunului său, şi toţi împreună au luat hotărârea de a se adresa episcopului Alexandriei pentru a şti dacă episcopul Constantinopolului rostise cu adevărat aceste predici care conţineau o dogmă cu siguranţă eretică[5].
În acelaşi timp, alexandrinii care se aflau la Constantinopol când a fost făcută publică epistola lui Chiril către pustnici au confirmat episcopului Alexandriei că Nestorie s-a arătat foarte afectat de aceasta. Chiril a hotărât să-i scrie lui Nestorie însuşi pentru a-i da posibilitatea să se explice. Scrisoarea sa este plină de dragoste şi atenţie; el îl numeşte episcop foarte religios şi foarte iubit de Dumnezeu şi-l anunţă că alexandrinii i-au spus că epistola sa către pustnici îi provocase mâhnire. Însă, această epistolă nu conţinea decât respingerea erorilor evidente conţinute în anumite predici răspândite printre pustnicii din Egipt. Nu este cu putinţă ca astfel de predici să fie ale lui, şi preareligiosul Celestin, episcopul Bisericii Romane, nu putea să creadă aceasta, din moment ce îi scrisese lui, pentru a şti ale cui erau. Dacă este adevărat că predicile erau ale lui, de ce, în loc să se supere pe cel care a respins erorile, nu a liniştit lumea religioasă scandalizată de învăţătura sa ?
Chiril putea să vorbească astfel deoarece el primea din Răsărit numeroase scrisori care mărturiseau tulburarea produsă de predicile lui Nestorie[6].
Nestorie a fost ofensat de această scrisoare. El nu vroia să răspundă; dar a cedat stăruinţelor preotului Lamponos care-i adusese scrisoarea de la Chiril, şi i-a adresat episcopului Alexandriei o scrisoare în care se plângea mai ales că a fost tratat cu puţine menajamente[7].
Opoziţia cu care se confrunta nu făcea decât să-l acrească pe Nestorie. Profitând de faptul că împăratul îi era favorabil, el a făcut să fie întemniţaţi şi biciuiţi cei care i se opuneau şi luau apărarea credinţei. Violenţele sale nu făceau decât să însufleţească râvna ortodocşilor[8]. În acelaşi timp în care el încerca să închidă gura apărătorilor dogmei sănătoase, el respingea printr-un preot pe nume Fotie epistola lui Chiril către pustnici. Apoi, el a complotat şi a câştigat patru indivizi din Alexandria, care se erijau în acuzatori ai episcopului lor şi cereau depunerea sa la pretoriul împărătesc.
În plus, el a hotărât să câştige Biserica apuseană care poate, după supoziţiile sale, nu s-ar fi supărat să se răzbune pe Chiril pentru orgoliul unchiului său Teofil. Deci i-a scris lui Celestin al Romei o scrisoare insidioasă în care el părea să nu aibă ca scop decât a se întreţine cu el pe tema pelaghienilor.
Marius Mercator venise să publice la Constantinopol un memoriu împotriva acestor eretici[9]; el îl adresase împăratului şi însăşi Bisericii Constantinopolului şi nu episcopului. Nestorie a profitat de această circumstanţă pentru a-i scrie lui Celestin[10]:
„Iulian, Flor, Orontie şi Fabie, care îşi spun episcopi apuseni, s-au adresat adeseori împăratului, plângându-se că suferă persecuţii, chiar dacă sunt soborniceşti. Ei ne-au adresat aceleaşi plângeri, şi, deşi noi nu le-am ascultat, ei le reînnoiesc fără încetare. Noi le-am spus ceea ce putea spune oricine nu era la curent cu problema lor; dar, pentru cazul în care ei îl vor inoportuna din nou pe împărat, şi pentru ca noi să fim de acord în această problemă, aveţi bunătatea de a ne înştiinţa dacă ei au fost condamnaţi canonic de voi, căci noile secte nu merită nici o protecţie din partea adevăraţilor păstori”.
Vrând să-şi scuze violenţele, Nestorie se erija în păstor zelos pentru ortodoxie şi care se bucura de o mare influenţă asupra spiritului împăratului. El nu ignora faptul că predecesorul său Atic îi condamnase pe pelaghieni împreună cu Bisericile Africii, Romei şi principalele Biserici din Răsărit; dar el se prefăcea a cere informaţii lui Celestin pentru a profita de ocazia de a-i da lui [informaţii] despre pretinşii sectanţi care nu erau alţii decât ortodocşii care luptau împotriva erorilor sale.
„Noi de asemenea, spune el, avem sectanţi împotriva cărora eu sunt obligat să lupt când cu forţă, când cu blândeţe. Este o boală gravă pe care noi trebuie s-o vindecăm şi care se aseamănă cu putregaiul lui Apolinarie şi Arie. Ei fac, efectiv, din unirea Domnului cu omul un fel de fuziune, pretinzând că Dumnezeu Cuvântul, consubstanţial cu Tatăl, Şi-a luat originea din Fecioară, mama lui Hristos, a fost construit astfel cu templul pe care El L-a locuit şi a fost îngropat cu trupul său. Clerici din Biserica noastră susţin această eroare, unii din ignoranţă, ceilalţi ca urmare a unui spirit eretic în care ei au fost crescuţi, şi care vine chiar din vremurile apostolice. Ei adaugă că, după înviere, trupul nu a rămas în natură, ci s-a transformat în fire dumnezeiască; pentru a spune totul într-un cuvânt: ei au făcut să concorde dumnezeirea Celui Unul-Născut cu unirea Sa cu trupul şi o fac să moară odată cu el. Ei îndrăznesc să enunţe această blasfemie: că trupul unit cu dumnezeirea a devenit dumnezeiesc, şi ei merg până la a se sluji de cuvântul îndumnezeire. Este atacată în acelaşi timp dumnezeirea şi trupul.
Ei au ajuns astfel să dea Fecioarei, mama lui Hristos, titlul de mamă a lui Dumnezeu, şi nu se tem să se folosească de această expresie când Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Niceea au decis doar: „Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat prin acţiunea Sfântului Duh din Fecioara Maria”. Eu nu vorbesc despre Sfintele Scripturi unde îngerii şi apostolii ne învaţă că Fecioara Maria a fost mama lui Hristos şi nu mama Dumnezeu-Cuvântului.
Eu cred că preafericirea voastră a aflat despre luptele pe care le-am dat în favoarea dogmei sănătoase. Datorită lui Dumnezeu, aceste lupte nu au fost inutile şi un mare număr de oameni a aflat de la noi aceste adevăruri: că cel care se naşte este de aceeaşi substanţă cu mama sa; că umanitatea Domnului care vine de la Fecioară este unită şi nu amestecată cu Dumnezeu. Dacă se vrea a se sluji de cuvântul mamă a lui Dumnezeu, deoarece umanitatea a fost unită cu Cuvântul, şi nu în raport cu cea care a născut, noi răspundem că acest cuvânt nu este convenabil, căci o mamă adevărată trebuie să fie de aceeaşi natură cu cel care s-a născut din ea. Se poate totuşi a-l tolera în acest sens că templul cuvântului, care este luat de la ea, este inseparabil de Cuvântul Însuşi, dar nu fiindcă ea ar fi mama Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce este cu neputinţă, deoarece nimeni nu poate naşte ceea ce este mai vechi decât ea”.
Nestorie dădea aceste informaţii, adăuga el, în scopul de a stabili relaţii de bună frăţietate între păstorii care luptaseră împotriva sectanţilor. El îl salută pe Celestin şi sinodul său, în numele lui şi al celor care formau sinodul său episcopal.
Episcopii aveau atunci pe lângă ei un sinod fără de care ei nu emiteau nici un act important.
Celestin nu a răspuns nici la această scrisoare, nici la multe altele pe care Nestorie i le-a adresat[11]. Nestorie s-a decis să-i scrie din nou pentru a solicita lămuriri în legătură cu pelaghienii şi a-i vorbi despre pretinşii sectanţi împotriva cărora el luptase la Constantinopol.
În această scrisoare, ca în precedenta, el încerca să atribuie adversarilor săi această opinie absurdă: că Sfânta Fecioară ar fi fost mama dumnezeirii. Ortodocşii spuneau că ea era mama Cuvântului, dar numai în sensul că persoana unică a lui Hristos era persoana dumnezeiască sau Cuvântul, dar nu în sensul că firea dumnezeiască ieşise din Fecioara Maria ca din izvorul ei. Dar Nestorie vroia să-şi ascundă eroarea sub o aparenţă de ortodoxie şi îşi imagina că nu se va observa intenţia sa, care era de a face din umanitatea lui Hristos o persoană, diferită de persoana Cuvântului; de a face astfel doi Hristoşi, unul Dumnezeu, celălalt om; iată de ce îi plăcea să numească confuzie, amestec unirea ipostatică sau personală a celor două firi în persoana unică a lui Hristos.
Noi vom vedea de ce Celestin nu răspundea la stăruinţele repetate ale lui Nestorie. Este probabil că episcopul Alexandriei îi expusese atât de bine subterfugiile confratelui său de la Constantinopol, încât el nu se lăsa prins într-o logomahie greacă pe care un latin ar fi înţeles-o cu greu, de unul singur, îndeajuns.
Chiril era în situaţia de a pricepe toate perfidiile lui Nestorie, aşa cum el a dovedit în cea de-a doua scrisoare a sa către acesta. Ea este un adevărat tratat teologic în care erau demascate toate subtilităţile dialecticii noului ereziarh[12]. Cum Nestorie încerca să apeleze la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Chiril explică dogma ortodoxă proclamată de această venerabilă adunare, şi dovedeşte că Nestorie a abătut-o de la adevăratul ei sens; că sinodul a avut în vedere persoana, în deciziile sale; că persoana a fost cea care a fost născută din Tatăl, S-a întrupat, a pătimit şi a murit, fără ca firea dumnezeiască, în persoana Sa, să fi fost atinsă de ceea ce nu putea să atingă decât umanitatea.
În răspunsul său, Nestorie îl tratează pe Chiril[13] cu o morgă care nu i se cuvenea deloc; el încearcă, ca întotdeauna, să vorbească despre fiecare fire a lui Hristos ca despre o personalitate distinctă, şi repetă că Maria a fost mama lui Hristos şi nu mama lui Dumnezeu, ca şi cum Hristos nu era persoana Fiului lui Dumnezeu.
Chiril îi răspunde lui Nestorie pentru a-i arăta erorile sale şi a-l îndemna să le retragă cât mai repede[14]. La cele două scrisori pe care i le-a adresat în acest sens nu a primit răspuns, şi Nestorie a refuzat chiar să-i vadă pe cei care i le-au adus.
Anumite persoane găseau că râvna lui Chiril era exagerată. Se întâlnesc, în orice situaţie, astfel de oameni moderaţi care nu înţeleg nici credinţa, nici datoriile pe care ea le impune, şi îşi aşază înţelepciunea într-un soi de indiferenţă. Unul din aceste personaje scriindu-i că preareligiosul Nestorie a fost ofensat de scrisorile sale, Chiril îi răspunde[15]:
„Eu sunt obligat să-i spun că el trebuie să facă responsabile de mâhnirea sa mai degrabă erorile sale decât scrisorile mele. În ce mă priveşte, eu mă mulţumesc să expun dogma ortodoxă, pe când el a tratat-o aşa cum un bun episcop Dorotei care a îndrăznit să spună: ‘Cel care o numeşte pe Maria, mama lui Dumnezeu, să fie anatema !’ Nu numai că el nu i-a impus tăcerea atunci când a rostit această blasfemie, ci l-a primit în comuniunea mistică şi la participarea la sfintele taine. Astfel, noi ortodocşii, fideli dogmei pe care Părinţii noştri ne-au transmis-o, am fost loviţi de anatemă împreună cu toţi episcopii Bisericii universale care sunt în comuniune cu noi. Cine ne împiedică să spunem, la rândul nostru: ‘Dacă cineva nu o numeşte pe Maria, mama lui Dumnezeu, să fie anatema !’ Noi nu am spus aceasta din cauza lui şi de teama de a nu fi acuzat episcopul Alexandriei şi sinodul său că l-au anatematisit pe Nestorie. Dacă preaevlavioşii episcopi din Apus şi Răsărit, care sunt în comuniune cu noi, ar fi aflat de la noi de anatema cu care au fost loviţi, ce ar fi gândit ei ? Nu ar fi fost cu toţii profund afectaţi, nu pentru ei înşişi, ci pentru Sfinţii Părinţi care cu toţii, în documentele pe care ni le-au lăsat, au numit-o întotdeauna pe Maria mama lui Dumnezeu ? Eu aş putea să vă trimit un mare număr din mărturiile lor”.
Un prieten de-al lui Nestorie, care-l cunoştea pe Chiril, a încercat de asemenea să-i facă câteva observaţii. „Eu cunosc sinceritatea ta, îi răspunde Chiril[16], şi nu ignor bunele tale intenţii. Dacă tu nu m-ai fi cunoscut, eu aş fi încercat să te conving că sunt, înainte de toate, prietenul păcii şi al înţelegerii; dar tu mă cunoşti şi ştii că dacă nu ar fi vorba decât de interesele mele, eu le-aş sacrifica fără ezitare pentru a fi pe placul unui frate. Dar este vorba despre credinţă care este ameninţată şi de erori de care fiecare se nelinişteşte; căci nu este nici o Biserică din Imperiul Roman unde să nu se pună întrebarea: care este această nouă dogmă pe care unii caută s-o răspândească în Biserică ? Putem noi să sacrificăm această dogmă pe care am învăţat-o întotdeauna fără să ne expunem la cea mai gravă responsabilitate ? Îmbrăcaţi cu preoţia, noi nu răspundem numai pentru noi de credinţă, ci pentru toţi cei pe care suntem obligaţi să-i călăuzim. Eu nu mă preocup deloc de insultele şi atacurile care se vor ridica împotriva mea; dacă credinţa este salvată, eu sunt mulţumit; Dumnezeu Se va ocupa de restul. Eu susţin că nimeni nu iubeşte mai mult ca mine pe preareligiosul episcop Nestorie; eu doresc să aflu că erorile care-i sunt reproşate nu sunt decât calomnii. Dacă Dumnezeu ne porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, cum să nu ne grăbim să-i iubim pe prietenii noştri şi confraţii noştri întru preoţie ? Dar noi nu putem sacrifica adevărul pentru prietenie; altfel, cum am putea să privim exemplele pe care ni le-au dat mucenicii ? Nu-i lăudăm noi că au luptat până la moarte pentru adevăr ?”
Chiril, ca ceilalţi episcopi ai marilor scaune, avea la Constantinopol membri ai clerului său însărcinaţi, pe lângă împărat, cu interesele Bisericii sale. El le-a scris[17] în legătură cu combaterea pe care preotul Fotie o făcuse epistolei sale către pustnici. Acest confident al lui Nestorie legase relaţii făţarnice cu alexandrinii şi se prefăcea a crede că Chiril era de părerea sa din moment ce el a admis că Sinodul de la Niceea nu s-a folosit de cuvântul mama lui Dumnezeu. De ce, răspunde Chiril, sinodul s-ar fi servit de el şi s-ar fi pronunţat asupra acestei chestiuni de vreme ce ea nu era discutată ? Dar el a hotărât aceasta indirect, fiindcă a promulgat această dogmă: că Acelaşi este Cel care S-a născut din Tatăl în toată veşnicia cu Cel care S-a întrupat, a pătimit şi a murit. Nu firea dumnezeiască este cea care a pătimit şi a murit; este persoana unică a Fiului lui Dumnezeu, întrupată din Fecioară. Fecioara era mama acestei persoane unice; deci ea este mama persoanei dumnezeieşti, chiar dacă firea umană singură s-a format în ea.
El respinge toate subtilităţile lui Nestorie şi Fotie, şi dovedeşte că logomahia la care ei au recurs pentru a eluda dogma sobornicească despre unica personalitate dumnezeiască a lui Hristos, nu-i conducea decât la o erezie formală condamnată de toată Biserica.
Chiril a aflat de demersurile lui Nestorie pe lângă episcopul Romei cu scopul de a câştiga Bisericile apusene pentru cauza sa. Prin urmare, el i-a scris la rândul său lui Celestin pentru a-i explica subtilităţile elene sub care episcopul Constantinopolului încerca să-şi ascundă erezia.
„Eu aş fi vrut, îi scrie el[18], să păstrez tăcerea, şi până în prezent nu am vrut să scriu nici unui episcop despre relele care ameninţă Biserica, pentru a nu provoca discuţii; dar răul se agravează din vina celui care păstoreşte Biserica Constantinopolului, şi obligaţia de a ridica glasul a devenit imperioasă. Încă de când a fost ridicat în acest scaun, el nu a încetat să propovăduiască erorile sale, nu numai credincioşilor Bisericii sale, ci şi tuturor străinilor care vin din toate părţile în capitala imperiului, şi să le dea o învăţătură contrară dogmei apostolice şi evanghelice pe care Părinţii au păstrat-o permanent şi pe care ei ne-au transmis-o ca pe o piatră preţioasă. Eu am trimis evlaviei voastre omiliile pe care el le-a rostit şi le rosteşte încă, ca dovadă a erorilor sale. Mărturisesc că m-am gândit să-i adresez scrisori sinodale pentru a rupe în mod oficial comuniunea cu un om care învaţă asemenea erori; m-am mulţumit să-l avertizez în mod frăţesc să renunţe la opiniile sale; dar nu am obţinut nici un rezultat. În loc să se plece sfaturilor noastre, el nu a încetat să ne întindă capcane, după ce a aflat că ne-am ridicat contra erorilor sale. Noi aşteptam retractarea sa atunci când am aflat următorul fapt:
Exista în Constantinopol un episcop pe nume Dorotei[19]. Este un om pe care interesul l-a făcut un linguşitor josnic şi al cărui limbaj este îndrăzneţ şi plin de temeritate. Într-o reuniune publică, preacuviosul Nestorie fiind aşezat pe scaunul Bisericii din Constantinopol[20], Dorotei ridicându-se şi-a înălţat vocea şi a strigat: ‘Dacă cineva spune că Maria este mama lui Dumnezeu, să fie anatema !’ Poporul a scos strigăte puternice, şi s-au încins discuţiile; întreaga populaţie a Constantinopolului nu a vrut să se mai împărtăşească cu cei care aveau astfel de opinii, şi a încetat să participe la liturghie. Nestorie nu a numărat decât câţiva linguşitori ca adepţi. Mânăstirile şi arhimandriţii lor, şi cea mai mare parte a notabilităţilor au imitat poporul, şi s-au separat de episcop şi de câteva persoane pe care le adusese cu el din Antiohia şi care-i împărtăşeau erorile, pentru a-şi păstra credinţa.
Atunci când omiliile sale au fost aduse în Egipt, mai mulţi oameni au început să discute şi să se întrebe dacă el vorbea sau nu cu exactitate. Temându-mă ca nu cumva cei ignoranţi să fie înşelaţi, eu am scris o circulară tuturor mânăstirilor din Egipt pentru a-i întări pe monahi în adevărata credinţă. Exemplare ale acestei epistole au fost duse la Constantinopol; [acolo] au fost citite şi mai multe personaje de seamă mi-au scris pentru a-mi mulţumi că am venit în ajutorul lor cu lămuriri. Dar această epistolă l-a înfuriat pe Nestorie împotriva mea; el nu ştia ce acuzaţii să-mi aducă, după ce am confirmat mai multor credincioşi ai săi dogma Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Dar, fără a mă preocupa de procedeele sale, eu i-am scris o nouă scrisoare pentru a-l îndemna să-şi retragă erorile. Nu am putut obţine nimic şi el a perseverat în greşeală.
Trebuie ca evlavia voastră să ştiţi că toţi episcopii din Răsărit, şi mai ales venerabilii episcopi din Macedonia, sunt foarte mâhniţi de ceea ce se petrece la Constantinopol; Nestorie o ştie bine, dar pretinde că înţelege mai bine decât toţi ceilalţi sensul Scripturilor şi taina lui Hristos; iată de ce el dispreţuieşte dogma tuturor episcopilor şi a poporului ortodox care proclamă că Hristos este Dumnezeu şi că Maria care L-a născut este mama lui Dumnezeu. Mândru de puterea scaunului său, el speră să ne silească pe toţi să subscriem la opinia sa.
Ce trebuie să facem noi când poporul din Constantinopol, în pofida opoziţiei sale faţă de noile erori, suferă prejudiciu şi aşteaptă ajutor de la învăţătorii ortodocşi ? Trebuie noi să păstrăm tăcerea ? Ce vom răspunde atunci în ziua judecăţii, noi care am primit păstrarea credinţei şi slujba cuvântului ?
Nu am vrut însă să ne separăm de comuniunea cu el înainte de a discuta cu evlavia voastră. Prin urmare, binevoiţi să ne scrieţi ceea ce credeţi despre aceasta; dacă trebuie să fim încă în comuniune cu el sau să declarăm deschis că toată lumea trebuie să se separe de el. Trebuie ca judecata evlaviei voastre să fie cunoscută prin scrisorile voastre de preaevlavioşii şi iubiţii de Dumnezeu episcopi din Macedonia şi de toţi episcopii din Răsărit. Noi vom face atunci toate eforturile pentru ca ei să rămână cu toţii fermi în adevărata credinţă şi s-o apere. El nu a îndrăznit să ne lovească el însuşi cu anatema, pe noi şi pe toţi venerabilii noştri Părinţi ortodocşi care au proclamat-o pe Maria mama lui Dumnezeu, dar el a făcut ca noi să fim anatematisiţi printr-un om cu care el s-a împărtăşit la săvârşirea dumnezeieştilor taine.
Pentru ca sfinţia voastră să ştiţi ce spune şi ce gândeşte Nestorie, şi ce ne-au învăţat marii şi preafericiţii noştri Părinţi, eu vă trimit extrase pe care le-am tradus în latină cu ajutorul apusenilor care locuiesc în Alexandria şi am înmânat prietenului meu Posidonie scrisorile pe care i le-am scris lui Nestorie, pentru ca să le dea sfinţiei voastre”.
În extrasele care erau alăturate acestei scrisori[21], eroarea lui Nestorie şi dogma ortodoxă erau expuse cu claritate. Se întâlneşte acolo un fapt care dovedeşte că pelaghianul Celestin era în graţiile lui Nestorie şi se purta ca un acuzator al ortodocşilor. Acest fapt explică insistenţa prefăcută cu care episcopul Constantinopolului îi scria lui Celestin în legătură cu pelaghienii.
Diaconul Posidonie înmânându-i episcopului Romei documentele al cărui purtător era, acesta a convocat un sinod la Roma, pentru a examina scrierile lui Nestorie şi a compara dogma din ele cu cea a vechilor scriitori bisericeşti. Biserica romană avea în acea vreme un diacon foarte savant şi foarte elocvent pe nume Leon. El a fost apoi episcop al Romei. Celestin l-a însărcinat cu studierea omiliilor pe care Nestorie i le trimisese. Leon l-a chemat în ajutor pentru această lucrare pe Ioan Cassian, vechi ucenic al lui Ioan Gură de Aur, foarte doct în teologie şi iniţiat în toate subtilităţile elenismului. Cassian nu numai că a tradus în latină omiliile lui Nestorie, ci el le-a respins într-o lucrare doctă cunoscută sub titlul de tratat Despre întrupare[22]. El a împărţit-o în 7 cărţi; el a expus acolo toate subtilităţile episcopului Constantinopolului.
Deci, se cunoştea foarte bine sistemul lui Nestorie la Roma, atunci când Celestin a convocat acolo un sinod.
Posedăm un extras dintr-un cuvânt pe care Celestin l-a rostit la sinod. El s-a exprimat astfel[23]:
„Eu îmi amintesc că Ambrozie, de sfântă pomenire, făcea astfel să cânte tot poporul în ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos: ‘Vino, mântuitor al popoarelor; arată-ne nouă naşterea dintr-o fecioară; ca lumea întreagă să admire [naşterea], că astfel trebuia să Se nască un Dumnezeu !’
A spus el că un om trebuia să se nască ? Ambrozie este în acord cu ceea ce ne scrie fratele nostru Chiril în legătură cu titlul de mamă a lui Dumnezeu care aparţine Mariei. Fecioara, prin naşterea sa, ne-a dat un Dumnezeu, prin puterea Celui care este Atotputernic.
Ilarie, om cu un geniu pătrunzător, scriind împăratului Constantin despre întruparea Domnului, spune: ‘Fiul lui Dumnezeu făcut om este Dumnezeu … Fiul omului a devenit Fiul lui Dumnezeu. Măreţia Domnului a împodobit micimea chipului de rob …’
Damas, predecesorul nostru, a spus de asemenea în scrisoarea sa către Paulin, episcopul Bisericii Antiohiei:
‘Noi anatematisim pe cei care învaţă că există doi fii în Domnul … şi nu un acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, care este născut din Fecioară’”.
Nu avem alte detalii despre sinodul care a avut loc la Roma pentru a examina dogma lui Nestorie. După acest sinod, Celestin a făcut cunoscute deciziile sale în epistolele pe care el le-a adresat lui Chiril al Alexandriei, Ioan al Antiohiei, Rufus de Thessaloniki, Iuvenalie al Ierusalimului şi Flavian de Philippi.
El i-a scris în acelaşi timp lui Nestorie şi Bisericii Constantinopolului.
Iată epistola sa către Chiril:
„Celestin, preaiubitului său frate Chiril[24].
Fiul nostru, diaconul Posidonie ne-a înmânat scrisorile pe care sfinţia voastră ni le-aţi trimis; ele ne-au pricinuit multă bucurie şi multă întristare. Gândindu-ne la propovăduirile perfide ale celui care caută să tulbure Biserica Constantinopolului, noi căutăm mijloacele de a veni în ajutorul unui popor care are nevoie să fie susţinut în credinţa sa. Dar, aruncând ochii asupra scrierilor pe care frăţia voastră ni le-aţi trimis, noi am găsit mijlocul de a remedia ciuma erorii; acest mijloc este apa izvorului curat care curge din cuvintele dragostei voastre, şi poate trage lămâia care tulbură râul credinţei; după cuvintele voastre, fiecare poate şti care este credinţa care trebuie acceptată”.
Celestin îl felicită pe Chiril că a urmat tradiţiile Bisericii în apărarea adevăratei dogme, şi chiar şi-a întrecut predecesorii în împlinirea datoriilor unui bun păstor; că a dezvăluit artificiile cu ajutorul cărora un mercenar căuta să rupă oile care i-au fost încredinţate; şi că a combătut într-o manieră atât de categorică încât lui nu i-a rămas decât să-şi recunoască erorile. Dar, cum el se încăpăţâna [în acestea], trebuiau gândite mijloacele de a-l scoate din abisul în care s-a aruncat:
„Dacă Hristos Dumnezeul nostru ne-a învăţat că trebuie să alergăm după oaia rătăcită până când vom putea s-o aducem din nou pe umerii noştri, cu cât mai mult noi trebuie să alergăm după un păstor care, uitând titlul şi datoria sa, se transformă în lup pentru a-i pierde pe cei pe care trebuie să-i păzească ? Noi trebuie să-l izgonim din ţarcul oilor dacă nu putem să-l îndreptăm. Să-i lăsăm nădejdea iertării, căci noi dorim mai mult ca el să se convertească şi să trăiască, decât ca el să piardă viaţa celor care i-au fost încredinţaţi. Dacă el se încăpăţânează, să i se dea o sentinţă făţişă şi oficială, căci este necesar să suprimăm un rău care poate corupe, nu numai un membru, ci întregul trup al unei Biserici. Ce va face cu adepţii săi cel care se crede singurul înţelept şi se separă de simplitatea noastră ? În ce ne priveşte, să fim în comuniune cu cei pe care el i-a excomunicat deoarece i s-au împotrivit, şi ca el însuşi să ştie că nu poate fi în comuniune cu noi dacă persistă să meargă pe un drum al perversităţii, opus dogmei apostolice.
Autoritatea scaunului nostru este cu voi; voi puteţi acţiona pentru noi pentru a pune în execuţie această sentinţă: că într-un interval de 10 zile, începând de la aducerea la cunoştinţă a acestei decizii, el va trebui să retracteze în scris erorile sale şi să mărturisească, în ce priveşte naşterea lui Hristos Dumnezeul nostru, credinţa pe care o menţine Biserica romană, Biserica sfinţiei voastre şi evlavia universală. Dacă nu acţionează astfel, sfinţia voastră veţi avea grijă ca Biserica Constantinopolului să ştie că el este separat de noi la modul absolut, din moment ce a refuzat nu numai să se vindece el însuşi, ci a căutat să-i corupă pe cei care i-au fost încredinţaţi.
Noi am scris în acelaşi sens sfinţilor noştri fraţi şi co-episcopi Ioan, Rufus, Iuvenalie şi Flavian, pentru ca ei să ştie, în legătură cu Nestorie, judecata noastră, sau mai curând cea a Hristosului nostru[25]”.
Scrisoarea adresată acestor episcopi era identică. Noi vom remarca în aceasta următoarele[26]:
„Noi ne-am dori ca, aşa cum nu există în Dumnezeu decât o esenţă, să nu existe între toţi oamenii decât un adevăr, obiect al unei credinţe curate. Totuşi, noi nu suntem întristaţi peste măsură dacă câţiva se separă de turma Domnului şi se ascund în întuneric împreună cu câţiva adepţi pentru a-i învăţa erorile lor. Dar dacă, în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, un conducător abuzează de rangul său preoţesc pentru a trage în afara cărării adevărului poporul lui Hristos, şi acela într-un oraş foarte însemnat, către care aleargă din toate părţile datorită maiestăţii împărăteşti care şi-a făcut reşedinţa acolo, atunci noi trebuie să ne mâhnim profund şi să avem o mai mare grijă pentru ca lupul să nu comită acolo prea multe ravagii. Deci noi am fost profund mişcaţi aflând că cel care pare să conducă Biserica din Constantinopol învaţă poporul său foarte evlavios erori perfide împotriva respectului datorat naşterii fecioreşti şi împotriva nădejdii în mântuirea noastră …
Noi am hotărât să ne separăm de comuniunea cu episcopul Nestorie până când el mărturiseşte deschis dogma pe care Bisericile Romei şi Alexandriei şi Biserica sobornicească universală au păstrat-o. În consecinţă, toţi cei pe care Nestorie sau adepţii săi i-au excomunicat după ce au învăţat noua lor dogmă, rămân în comuniune cu noi”.
Celestin şi-a încheiat scrisoarea făcând cunoscută decizia pe care el o încredinţase spre împlinire lui Chiril al Alexandriei: adică, dacă Nestorie nu retracta erorile sale în termen de 10 zile, el trebuia considerat ca separat de sinodul episcopilor[27].
Scriindu-i lui Nestorie, Celestin îl numeşte încă preaiubitul său frate[28].
El începe prin a răspunde la ceea ce a fost întrebat în legătură cu pelaghienii şi-i spune că aceşti sectanţi fuseseră condamnaţi de Răsărit, ca şi de Apus. În legătură cu aceasta, el aminteşte râvna lui Atic, pe care-l consideră un urmaş demn al lui Ioan Gură de Aur. El fusese totuşi un duşman al acestui mare episcop. Părea că ortodoxia sa îndepărtase pata originară a episcopatului său pe care adepţii lui Ioan Gură de Aur îl socotiseră întotdeauna ilegitim.
Celestin face de asemenea cel mai mare elogiu lui Sisinie care nu a ocupat decât pentru foarte puţină vreme scaunul Constantinopolului şi căruia Nestorie i-a fost succesor imediat. El îi aminteşte lui Nestorie sub ce auspicii fericite a fost ridicat pe scaunul episcopal al Constantinopolului, şi menţionează scrisorile pe care i le trimisese. El nu-i răspunde deoarece trebuia ca acestea să-i fie traduse în latină. În timp ce avea această grijă, au sosit la Roma scrisorile lui Chiril care-l acuzau de grave erori. El a citit în sfârşit scrisorile şi lucrările sale traduse în latină, şi el a găsit acolo aceleaşi erori pe care i le semnala Chiril.
El îl avertizează pe Nestorie că trebuie să evite noutăţile şi expresiile noi când este vorba de credinţă, că el nu trebuie să suprime nimic din vistierie şi nici să adauge nimic.
Este păcat că urmaşii lui Celestin nu au fost fideli acestei învăţături care a fost întotdeauna mărturisită de succesorii lui Nestorie, ca şi de predecesorii săi.
Celestin îl avertizează pe Nestorie că cele două scrisori ale lui Chiril sunt ca primele două avertismente canonice care i-au fost făcute; că scrisoarea sa către el este cel de-al treilea [avertisment] şi că, dacă el nu retractează erorile sale, trebuie să se considere ca separat de colegiul apostolic şi de comuniunea tuturor creştinilor[29].
El îl avertizează că i-a încredinţat lui Chiril grija de a acţiona în numele său şi al Bisericii romane, în acelaşi timp în care acţiona în numele Bisericii Alexandriei şi al Bisericii universale şi că dacă el nu retractează în scris în 10 zile de la notificarea care-i va fi făcută de episcopul Alexandriei, „el va trebui să se considere exclus din comuniunea cu Biserica sobornicească universală”.
Celestin a scris totodată clerului şi poporului Bisericii din Constantinopol[30], în acelaşi sens ca episcopilor şi lui Nestorie însuşi. El nu se adresează lor ca un superior, ci în virtutea râvnei pe care orice creştin trebuie să o aibă pentru mântuirea fraţilor săi. El face apel la exemplul Sfântului Pavel, care avea grija tuturor Bisericilor şi împărtăşea neputinţele tuturor.
Un papă modern nu ar fi apelat la exemplul lui Pavel, ci s-ar fi prevalat de pretinsa autoritate universală a lui Petru. Celestin ignora faptul că el moştenise o astfel de autoritate. „Chiar dacă noi suntem foarte îndepărtaţi, spune el Bisericii din Constantinopol, din momentul în care noi am cunoscut dogma perfidă care rupea mădularele noastre, noi am fost mişcaţi de o grijă părintească şi aprinşi de o râvnă fierbinte pentru voi. Într-adevăr, între Bisericile lui Dumnezeu care alcătuiesc unicul pat nupţial al lui Hristos, nu există distanţă, nu există nimic străin. Deci voi sunteţi ca măruntaiele noastre şi noi am fost mişcaţi pe bună dreptate gândind că credinţa voastră era în pericol din cauza celui care vă învaţă rău”.
După ce a expus erorile lui Nestorie, Celestin cere Bisericii din Constantinopol să reziste în faţa ereziei şi să-şi amintească dogma adevărată pe care au propovăduit-o înaintaşii păstorului rău, Ioan, Atic şi Sisinie, credincioşi învăţăţurii tradiţionale. Nestorie, propovăduind eroarea, trebuia tratat ca Pavel de Samosata, care ocupa scaunul Antiohiei, de unde venise Nestorie la Constantinopol. Pavel, propovăduind eroarea, fusese exclus din episcopat prin sentinţa unanimă a preoţilor soborniceşti[31]. Aceasta trebuia să i se întâmple şi episcopului Constantinopolului.
Celestin îndeamnă Biserica din Constantinopol să reziste cu curaj în faţa ereziei; el declară că cei excomunicaţi de Nestorie rămân în comuniunea sobornicească şi în special în cea a Bisericii romane, deoarece aceste sentinţe au fost nedrepte. El explică de ce i-a încredinţat lui Chiril sarcina de a-l reprezenta în toată această chestiune: ,,Cum intervenţia noastră în aceste circumstanţe era necesară, noi l-am însărcinat pe sfântul nostru frate şi co-episcop Chiril să ne reprezinte, din cauza distanţelor pe pământ şi mare care ne separă, şi de teama ca această distanţă să nu lase boala să se agraveze în timp”.
Nestorie i-a răspuns lui Celestin[32]. În scrisoarea sa, el reduce chestiunea la interpretarea care trebuie dată cuvintelor mama lui Dumnezeu şi mama lui Hristos. Prima expresie putea să fie luată într-un sens bun, dar ea favoriza totuşi confundarea celor două firi în Hristos, pe când expresia mama lui Hristos nu era susceptibilă de nici o interpretare greşită.
Nestorie i-a scris lui Chiril în acelaşi sens şi i-a trimis totodată comentariile pe care i le-a comunicat şi lui Celestin. El recuză autoritatea episcopilor Romei şi Alexandriei şi face referire la sinodul ecumenic pe care el îl sfătuise pe împăratul Teodosie să-l convoace.
Sinodul devenea necesar. Într-adevăr, Chiril, acţionând în numele său şi al episcopului Romei, îl urmărea pe Nestorie cu stăruinţă. El a scris mai întâi celor mai influenţi episcopi, Ioan al Antiohiei, Acachie de Vereea, Iuvenalie al Ierusalimului şi lui Nestorie însuşi.
Lui Ioan al Antiohiei el îi spunea[33]:
,,Voi ştiţi că Sfânta Biserică din Constantinopol este tulburată ca urmare a propovăduirilor preacuviosului episcop Nestorie, şi că un mare număr dintre credincioşii distinşi nu mai participă la adunările religioase pe care le conduce el. Eu i-am scris pentru a-l ruga să revină la credinţa Sfinţilor Părinţi, dar el şi-a imaginat că ura mi-a dictat aceste sfaturi pe care doar dragostea mi le-a inspirat, şi el s-a adresat romanilor în speranţa de a-i aduce la cugetarea sa. Prin urmare, el a trimis domnului meu şi preaevlaviosului episcop al Romei Celestin o scrisoare şi predicile sale. Preaevlavioşii episcopi care s-au întrunit în marele oraş al romanilor au examinat aceste scrieri cu cea mai mare atenţie şi au găsit acolo erori periculoase. Pentru a face ca Nestorie, eu m-am adresat de asemenea romanilor şi le-am trimis documentele relaţiilor pe care le avusesem cu episcopul Constantinopolului. După examinarea tuturor acestor documente, membrii sinodului roman au considerat că nu mai era nici o îndoială în ce priveşte erorile lui Nestorie şi ei au dat sentinţa pe care v-am comunicat-o. Este necesar ca aceste hotărâri să fie admise de toţi cei care vor să fie în comuniune cu Apusul. Evlavia voastră va vedea ce este de făcut. Cât despre mine, eu sunt decis să accept hotărârea oamenilor care nu se lasă călăuziţi decât de dragostea lor pentru dogma sănătoasă şi pentru pacea Bisericilor”.
Acachie de Vereea, vechi duşman al lui Ioan Gură de Aur, avea influenţă în Răsărit datorită vârstei sale înaintate, precum şi a capacităţii sale. Chiril a crezut că trebuie să-i scrie pentru a-i expune tradiţia legată de titlul de mamă a lui Dumnezeu. Acachie i-a răspuns, în numele lui şi al lui Ioan al Antiohiei[34], pentru a-l îndemna să acţioneze cu blândeţe şi să nu exagereze într-un sens eretic expresii care puteau fi susceptibile de un sens ortodox. Mai multe persoane au mers din Constantinopol în Antiohia pentru a expune înţelesul ortodox care se putea da expresiilor care i se reproşau lui Nestorie, şi scrisoarea lui Acachie dovedeşte că ei au reuşit foarte bine în misiunea lor.
Chiril i-a scris lui Iuvenalie al Ierusalimului în acelaşi sens ca altor episcopi, dar noi vom remarca în scrisoarea sa[35] că el îl îndeamnă să-i scrie împăratului pentru a-l determina să întrunească un sinod care să promulge adevărata dogmă şi să elibereze Biserica de un păstor rău dacă el perseverează în opiniile sale eronate.
Se ştia fără îndoială că Iuvenalie se bucura de o mare influenţă asupra lui Teodosie.
Chiril i-a scris din nou lui Nestorie pentru a-i semnala că, de comun acord cu apusenii şi episcopul Romei, el se separa oficial de comuniunea cu el, dacă el nu retracta în scris erorile pe care le propovăduise. Această scrisoare nu este scrisă în numele său personal, ci în numele sinodului Alexandriei[36], pe care-l reunise cu această ocazie.
Scrisoarea sa este foarte formală şi el explică, după sinoadele de la Niceea şi Constantinopol, simbolul de credinţă, aşa cum a fost mărturisit de întreaga Biserică, în Răsărit ca şi în Apus. Această scrisoare este un veritabil tratat despre întruparea Cuvântului. El adaugă acolo 12 anateme, pe care Nestorie trebuia să le rostească pentru a fi ortodox.
Acestea au primit numele de cele 12 anateme ale lui Chiril.
Ioan al Antiohiei, prietenul lui Nestorie, îi scrisese într-o manieră foarte afectuoasă[37], rugându-l să examineze fără prejudecată scrisorile lui Chiril şi Celestin, şi să le facă concesii, pentru a nu tulbura Biserica care avea atâta nevoie de linişte. El era, scriind astfel, intermediarul lui Acachie de Vereea şi spera că prietenia lor îl va determina pe Nestorie să admită titlul de Mamă a lui Dumnezeu, de care s-au folosit mai mulţi Părinţi şi care nu fusese niciodată condamnat de nimeni.
Nestorie nu s-a supus nici sfaturilor prieteniei, nici rigorilor lui Chiril şi Celestin.
El i-a răspuns lui Ioan al Antiohiei[38]:
,,Eu aş fi crezut că mi se va reproşa cu totul alt lucru decât o eroare în credinţă, deoarece, până în prezent, eu am luptat destul împotriva tuturor ereticilor. Sosind la Constantinopol, eu am găsit Biserica dezbinată în ce priveşte titlul dat Sfintei Fecioare. Unii o numeau Mama lui Dumnezeu, ceilalţi Mama Omului; eu am luat calea de mijloc justă şi am numit-o mama lui Hristos, cuvântul Hristos însemnând Dumnezeul şi omul. Liniştiţi-vă în privinţa mea; eu sunt întotdeauna ortodox cum m-aţi cunoscut. În sinodul pe care noi sperăm să-l dobândim, totul se va explica fără scandal. Trebuie să vă miraţi mai puţin decât alţii de îngâmfarea egipteanului; aţi avut atâtea exemple despre aceasta. În curând conduita noastră va fi lăudată”.
Chiril a scris[39] poporului şi clerului din Constantinopol şi a trimis o scrisoare specială monahilor din aceeaşi Biserică; el le comunică sentinţa în virtutea căreia el trebuia să se separe de comuniunea cu Nestorie şi îi îndeamnă să acţioneze în acelaşi mod şi să înceteze toate relaţiile cu ereticul.
Aceste scrisori au fost aduse la Constantinopol de doi episcopi şi doi clerici ai Alexandriei. Înainte de sosirea lor, Teodosie, în numele său şi al împăratului din Apus, convocase un sinod la Efes. Nestorie şi adversarii săi cerând deopotrivă un sinod, împăratul nu putea să refuze. Iată conţinutul epistolei sale de convocare, adresată tuturor mitropoliţilor[40]:
,,Tulburările Bisericii ne-au făcut să considerăm necesar a convoca pe episcopii din lumea întreagă, în pofida dorinţei noastre de a nu-i obosi. În consecinţă, evlavia voastră va merge la Efes când va trece următoarea sărbătoare de Paşti şi pentru ziua Cincizecimii; veţi aduce cu voi atâţia episcopi câţi vi se va părea că este oportun; trebuie să lăsaţi destui pentru a rândui treburile provinciei, şi să aduceţi un număr suficient la sinod. Nimeni nu va publica nimic nou înainte ca sinodul să se întrunească. Noi sperăm că toţi episcopii vor veni prompt la convocarea noastră; dacă vreunul lipseşte, el nu va avea scuză nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea noastră”.
Teodosie i-a adresat lui Chiril o scrisoare particulară, în care îl acuză că este cauza tulburărilor din Biserică; el îi reproşează că a scris scrisori diferite lui şi Augustei, adică Pulcheriei, şi că a căutat astfel să tulbure raporturile bune dintre membrii familiei împărăteşti. El vrea totuşi să-l ierte, adaugă el; în ce priveşte chestiunile în litigiu, sinodul va decide, şi decizia sa trebuia să fie acceptată de toată lumea. Chiril îndeosebi trebuie să meargă la sinod, deoarece el nu va permite nimănui să modifice legea, şi refuză să se înţeleagă cu ceilalţi episcopi şi să se lase învăţat de ei.
Scrisoarea lui Teodosie arată dispoziţii favorabile lui Nestorie şi ostile lui Chiril.
Episcopul Hipponei, Augustin, se bucura în Răsărit de o asemenea reputaţie în ce priveşte ştiinţa sa, încât Teodosie i-a trimis o scrisoare personală foarte elogioasă, pentru a-l invita să asiste la sinod, şi l-a însărcinat cu trimiterea acestei scrisori pe un demnitar al imperiului.
Augustin tocmai murise când scrisoarea a ajuns la el.
Chiril nu avea de gând să lipsească de la sinod. El a plecat la drum de îndată ce a primit scrisorile împărăteşti. Sosit în Rhodos, el a scris clerului Bisericii sale; el i-a scris de asemenea din Efes unde a ajuns înainte de data fixată [pentru începerea sinodului][41].
Nestorie îşi imagina că el se temea să vină la sinod, şi îi scrisese în acest sens episcopului Romei[42]; el mai spunea în această scrisoare că Chiril nu se va apăra, în sinod, numai în privinţa cuvintelor mama lui Dumnezeu şi mama lui Hristos, ci şi împotriva altor acuzaţii.
Această scrisoare dovedeşte că Nestorie se baza mult pe puterea împărătească pentru a se răzbuna pe adversarul său.
Chiril nu avea temerile pe care Nestorie le presupunea.
Trebuie să credem că înainte de plecarea sa el îi scrisese lui Celestin, deoarece avem de la acesta din urmă un răspuns în care el îi spune că nu trebuie să dispere pentru liniştea Bisericii din moment ce se văd prinţi foarte creştini care lucrează pentru aceasta[43].
Deci el cunoştea şi aproba hotărârea prin care împăraţii convocaseră un sinod ecumenic. El nu visa să-şi atribuie această convocare nici măcar indirect.
Chiril îl întrebase pe Celestin dacă sfântul sinod trebuia să-l primească pe Nestorie în cazul în care el va condamna erorile sale, sau dacă trebuia să susţină sentinţa pronunţată împotriva lui, de vreme ce el lăsase să treacă timpul care-i fusese acordat pentru a le retracta.
Aceasta, spune Celestin, cere reflecţie; dar el înclină în mod evident către blândeţe, deoarece el aminteşte cuvintele Scripturii care declară că nu trebuie să doreşti moartea păcătosului, ci dimpotrivă, ca el să trăiască şi să revină la adevăr. Prin urmare, spune el, nu trebuie să grăbim îndreptarea. În rest, el se referă la sfântul sinod şi la Chiril, la ce va avea de făcut acolo. El nu putea, spune el, să fie prezent fizic la venerabila adunare, dar va fi acolo în duh cu toţi cei care au aceeaşi credinţă.
Chiril îl prevenise cu privire la anumite personaje care aveau intenţia de a adresa Romei scrieri insidioase. Celestin îl linişteşte pe Chiril pe această temă şi îl asigură că nu se va lăsa surprins.
Primind scrisorile sinoadelor Romei şi Alexandriei, Nestorie încerca să le respingă prin mai multe predici[44]. El rezumă în acestea dogma sa şi se înfurie împotriva egipteanului care-l ataca, spunea el, cu săgeţi de aur. Se spunea că Chiril îşi câştiga adepţi prin dărnicia sa. În ochii săi, nu dragostea de ortodoxie îl conducea pe Chiril; el nu făcea decât să urmeze tradiţiile înaintaşului său, care s-a arătat întotdeauna ostil faţă de scaunele Antiohiei şi Constantinopolului.
Exista ceva adevăr în aceste reproşuri. Episcopii Alexandriei nu le iertau celor ai Constantinopolului că se bucurau, în ierarhia ecleziastică, de al doilea rang care le fusese recunoscut lor până la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic. Puterea vremelnică şi bogăţiile de care se bucurau le inspirau gânduri prea mondene, şi ei ar fi vrut ca scaunul Alexandriei să fie pentru Răsărit ceea ce era scaunul Romei pentru Apus.
În ciuda marii sale capacităţi şi a virtuţilor sale, Chiril se supunea prea mult tradiţiilor unchiului său Teofil. În afacerea lui Nestorie, el avea cu siguranţă ortodoxia de partea sa, dar scrisorile sale arată o râvnă care nu era întotdeauna călăuzită de dragoste. Istoria trebuie să admire ştiinţa profundă a marelui episcop al Alexandriei, dar ea nu este obligată să-l găsească absolut perfect.
Ioan al Antiohiei, fără a aproba logomahia teologică a lui Nestorie, găsea că Chiril depăşea de asemenea limitele în sens contrar. Cele 12 anateme ale sale nu i se păreau ireproşabile; el găsea acolo expresii favorabile ereziei lui Apolinarie, şi el a rugat doi episcopi din provincia sa să facă observaţii [pe marginea lor]. Cei doi episcopi erau Andrei de Samosata şi faimosul istoric Teodoret al Cyrului.
Lucrarea celui dintâi a fost aprobată de un sinod răsăritean şi s-a răspândit ca expresia dogmei răsăritenilor; Teodoret nu a scris decât în nume personal şi l-a criticat pe Chiril cu acrime.
La rândul său, Nestorie a publicat 12 anateme pentru a răspunde celor ale lui Chiril şi a-i reproşa tot atâtea erori.
Noi trebuie să facem cunoscute aceste anateme contradictorii.
Iată mai întâi pe cele ale lui Chiril:
- Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi, în consecinţă, că Fecioara este mama lui Dumnezeu, pentru că ea a născut, după trup, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup: să fie anatema !
- Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul care vine de la Tatăl este unit în trup în ipostas şi că El este un singur Hristos cu propriul trup, apărându-ne ca Dumnezeu şi om în acelaşi timp: să fie anatema !
- Dacă cineva dezbină cele două ipostasuri ale unicului Hristos după unirea lor, nelegându-le între ele decât printr-o conexiune de demnitate, autoritate sau putere, şi nu printr-o uniune de natură (καθ ενωσιν φυσικην): să fie anatema !
- Dacă cineva atribuie la două persoane sau două ipostasuri[45] cuvintele cuprinse în scrierile evanghelice şi apostolice şi care au fost spuse de Hristos prin sfinţi, sau de Hristos Însuşi; şi el atribuie pe unele omului, abstracţie făcând de Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe celelalte doar Cuvântului ce vine de la Tatăl: să fie anatema !
- Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu (θεοφορον), în loc să spună că El este cu adevărat Dumnezeu, în calitatea sa de Fiu unic şi prin fire, în sensul că Cuvântul S-a făcut trup, şi că El Şi-a asumat ca noi trup şi sânge: să fie anatema !
- Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Cuvântul care vine de la Tatăl este Dumnezeul şi învăţătorul lui Hristos, şi nu mărturiseşte dimpotrivă că Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu şi om, în sensul că Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema !
- Dacă cineva spune că omul numit Iisus a fost sub acţiunea lui Dumnezeu-Cuvântul; că el a fost îmbrăcat în slava Unuia-Născut, ca şi cum Cuvântul era altul decât el: să fie anatema !
- Dacă cineva îndrăzneşte să spună că trebuie adorat [împreună] cu Dumnezeu-Cuvântul omul în care S-a întrupat, că trebuie împreună-slăvit şi numit Dumnezeu ca el, deoarece unul ar fi în celălalt; dacă se dă astfel de gândit folosindu-ne de cuvântul cu, că nu trebuie să-I aducem lui Emanuel o singură adoraţie şi o singură slăvire, precum Cuvântului făcut trup: să fie anatema !
- Dacă cineva spune că unicul Domn Iisus Hristos a fost slăvit prin Sfântul Duh, în sensul că El ar fi primit o putere pe care nu o poseda El Însuşi, şi în virtutea căreia ar fi acţionat asupra duhurilor rele, şi ar fi făcut fapte dumnezeieşti în favoarea oamenilor, în loc să spună că duhul în virtutea căruia El a acţionat Îi era propriu: să fie anatema !
- Sfânta Scriptură spune că Hristos a fost făcut mare preot şi apostol al credinţei noastre, şi că El S-a adus pentru noi lui Dumnezeu şi Tatăl jertfă de bunăvoie. Deci, dacă cineva spune că nu Dumnezeu-Cuvântul a fost mare preot şi apostol al nostru, de când S-a făcut trup şi om ca noi, ci un om născut dintr-o femeie, şi care ar fi altul decât El; dacă cineva spune că El S-a adus jertfă pentru El Însuşi, în loc să spună că El S-a jertfit doar pentru noi, de vreme ce El, necunoscând păcatul, nu avea nevoie de ispăşire: să fie anatema !
- Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este viu şi propriu Cuvântului care vine de la Dumnezeu Tatăl, ci îl atribuie altuia care nu ar fi fost unit decât după vrednicia sa şi în care locuia dumnezeirea; în loc să spună că acest trup este viu prin el însuşi fiindcă el este propriu Cuvântului care este pentru toţi principiul vieţii: să fie anatema !
- Dacă cineva nu mărturiseşte că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit în trup, că a fost răstignit în trup, că a fost Cel dintâi născut din morţi în trup, în sensul că El este viaţa şi principiul viu ca Dumnezeu: să fie anatema !
Este evident că Chiril nu a avut ca scop în aceste anateme decât de a determina cu claritate unica personalitate dumnezeiască a lui Hristos; dar este imposibil de tratat un astfel de subiect fără ca exprimarea să fie slabă uneori şi să nu se preteze la interpretări false, mai cu seamă sub pana adversarilor dispuşi în avans să creeze dificultăţi. Dogmele revelate au fost întotdeauna în mod desăvârşit crezute şi mărturisite; dar, atunci când teologii au vrut să arunce o privire cercetătoare asupra acestor taine care ţin de esenţa de neînţeles a lui Dumnezeu, sau a acţiunilor Sale intime, nu mai puţin de neînţeles decât esenţa Sa, nu este de mirare că s-au ivit discuţii şi că, adeseori, dintr-o parte sau alta, s-au folosit de expresii improprii şi din care se puteau trage concluzii greşite.
Teodoret, savant istoric al Bisericii şi teolog profund, a atacat în numele ortodoxiei anatemele lui Chiril. În epistola sa către Ioan al Antiohiei, el deplânge erorile lui Chiril care vor antrena în afara adevărului vasta turmă care i-a fost încredinţată. Bazându-se prea mult pe personalitatea dumnezeiască a lui Hristos, episcopul Alexandriei cădea, după Teodoret, în erezia lui Apolinarie care sacrifica firea omenească a lui Hristos în faţa firii dumnezeieşti[46]. Dar el îi atribuie lui Chiril opinii care nu erau ale sale. Astfel, Chiril nu susţinea, cum afirmă Teodoret, că dumnezeirea a devenit trup; ci că Cuvântul a dat personalitatea Sa, şi nu firea Sa, trupului născut din Fecioara. Cea mai mare parte a observaţiilor lui Teodoret se învârt în jurul acestui echivoc. Aşa cum s-a văzut în anatemele lui Chiril, savantul episcop atribuie persoanei lui Hristos proprietăţile fiecăreia din cele două firi care erau în El; dar el nu confundă aceste firi şi nu atribuie uneia ceea ce aparţine celeilalte. Însuşirile firii omeneşti nu puteau fi în mod evident cele ale firii dumnezeieşti; dar proprietăţile fiecăreia dintre cele două firi aparţin persoanei unice şi dumnezeieşti a lui Hristos.
Deşi sublinia dificultăţile cu privire la câteva din expresiile lui Chiril, Teodoret nu era partizanul erorilor lui Nestorie; el primea, împreună cu toată Biserica, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în unica persoană dumnezeiască a lui Hristos.
Nestorie a vrut să combată cu 12 anateme pe cele ale lui Chiril şi s-a străduit [ca prin ele] să deturneze sensul anatemelor adversarului său[47].
În prima, el presupune că Chiril a învăţat că Dumnezeu-Cuvântul S-a schimbat în om, şi că Sfânta Fecioară a fost mama dumnezeirii;
În cea de-a doua: că Chiril a învăţat că dumnezeirea, prin unirea Sa cu umanitatea, a fost redusă la toate însuşirile firii omeneşti;
În cea de-a treia: că, după învăţătura lui Chiril, nu a existat în Iisus Hristos decât o fire, cea a Cuvântului, deoarece unirea Cuvântului cu umanitatea ar fi fost firească;
În cea de-a patra: că Chiril ar fi atribuit firii dumnezeieşti însuşirile firii omeneşti;
În cea de-a cincea: că Chiril ar fi admis că Cuvântul este în mod firesc Fiul lui Dumnezeu după întrupare, deşi El este numai Emanuel, adică Dumnezeu [este] cu noi;
În cea de-a şasea: că Chiril a învăţat că Dumnezeu-Cuvântul nu era învăţătorul şi creatorul umanităţii cu care era unit;
În cea de-a şaptea: că Chiril confundă cele două firi în maniera în care confundă Cuvântul cu firea omenească;
În cea de-a opta: că el a identificat atât de mult cele două firi, că el vrea ca firea omenească să fie vrednică prin ea însăşi de adoraţie fiindcă ea s-ar confunda cu dumnezeirea[48];
În cea de-a noua: că Chiril ar fi învăţat că umanitatea sau firea omenească a lui Hristos nu ar fi primit deloc de la Sfântul Duh puteri mai presus de fire;
În cea de-a zecea: că Chiril a atribuit umanităţii atributele dumnezeieşti care aparţin doar Cuvântului după unirea Sa cu umanitatea;
În cea de-a unsprezecea: că Chiril atribuie trupului lui Hristos, adică firii omeneşti, însuşiri care nu aparţin decât dumnezeirii;
În cea de-a douăsprezecea: că el a atribuit firii dumnezeieşti acţiuni care nu se cuvin decât firii omeneşti, precum suferinţa şi moartea.
Prin aceste anateme este evident că Nestorie admitea două persoane unite în Hristos; că el nu vroia să atribuie persoanei umane ceea ce se cuvenea persoanei dumnezeieşti.
Chiril nu admitea decât o persoană, şi atribuia persoanei însuşirile şi faptele fiecăreia dintre cele două firi.
Teodoret şi Andrei de Samosata, în criticile lor la anatemele lui Chiril, recunoşteau, în fond, aceeaşi dogmă cu episcopul Alexandriei; dar ei criticau anumite expresii, fără a le da sensul pe care Chiril îl avea în vedere.
Savantul episcop a răspuns cu claritate lui Andrei de Samosata şi Teodoret; apoi, el a respins toate erorile conţinute în predicile lui Nestorie.
Aceste trei scrieri au fost publicate înainte de Sinodul de la Efes[49].
Îndată după sărbătorile de Paşti, episcopii şi-au părăsit Bisericile pentru a merge la Efes, cu scopul de a încheia marea discuţie care agita întreaga Biserică.
Celestin al Romei, neputând să meargă la sinod, a însărcinat doi episcopi, Arcadie şi Projectus, şi pe preotul Filip să reprezinte Bisericile metropolei romane. El le-a dat în scris aceste recomandări[50].
,,Atunci când veţi sosi în locul în care este convocat sinodul, voi veţi lua legătura cu fratele nostru şi co-episcop Chiril; voi veţi fi de acord cu opiniile sale, şi veţi avea grijă să fie respectată autoritatea scaunului apostolic. Nu veţi intra în discuţii cu cei care ar vrea să discute, ci vă veţi exprima opinia voastră într-o circumstanţă favorabilă; dacă vedeţi că sinodul ia sfârşit, vă veţi informa cu exactitate despre rezultat. Dacă lucrurile s-au petrecut într-o manieră favorabilă pentru vechea credinţă sobornicească şi dacă aflaţi că fratele nostru Chiril pleacă spre Constantinopol, voi veţi merge acolo cu el cu scopul de a înmâna scrisorile noastre împăratului; dacă rezultatul este altul şi dacă lucrurile rămân în suspans, veţi vedea ce aveţi de făcut, după circumstanţele şi după opinia fratelui nostru mai sus numit Chiril”.
Delegaţii apuseni erau purtătorii unei epistole a lui Celestin care trebuia comunicată sinodului atunci când el se va întruni. Noi o vom face cunoscută.
În scrisoarea sa către împărat[51], Celestin îi spune că trei delegaţi apuseni au mers la sinodul convocat de autoritatea împărătească[52]. El nu-şi atribuie nici un rol în convocarea sinodului, şi se vede că el nu a primit decât o scrisoare de convocare ca ceilalţi mitropoliţi[53]. El îl roagă pe împărat să vegheze să nu se întâmple nimic în sinod care să fie contrar intereselor religiei.
Imediat după Paşti, episcopii au pornit la drum. Nestorie a plecat din Constantinopol însoţit de o mare mulţime de oameni foarte heterogenă[54]. El a găsit la Efes un mare număr de episcopi, iar Chiril al Alexandriei a sosit la puţin timp după el cu episcopii din provincia sa. Ioan al Antiohiei nu a putut veni în perioada indicată, el s-a scuzat pentru aceasta spunând că episcopii din provincia sa erau foarte îndepărtaţi unii de alţii; că era nevoie de 30 zile pentru a merge din Antiohia până la Efes; că episcopii săi au vrut să prăznuiască, înainte de a pleca, duminica care se numea nouă, adică cea care urma imediat după duminica Paştelui.
Episcopii au lăsat să se scurgă 15 zile după data fixată pentru reunirea adunării, pentru a-i aştepta pe cei întârziaţi; apoi ei s-au reunit sub conducerea lui Chiril care era însărcinat cu această funcţie prin procura episcopului Romei.
Istoricul Evagrie este cel care ne învaţă această particularitate. Se înţelege că Chiril şi Celestin nu vroiau să-l lase pe Nestorie la conducerea sinodului. Or, după hotărârea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, episcopul Constantinopolului se bucura de cel de-al doilea loc în Biserică şi episcopul Alexandriei nu avea decât cel de-al treilea loc. Deci sinodul ar fi fost condus de Nestorie dacă Chiril nu ar fi avut procura episcopului Romei care se bucura în mod incontestabil de primul loc, ca episcop al celei dintâi capitale [a imperiului].
Dar, deoarece episcopul Romei îi dăduse lui Chiril împuternicirea sa de a conduce lucrările sinodului, nu ar trebui să conchidem de aici că el a fost legatul sau delegatul său[55]. Ca episcop al provinciei romane, episcopul Romei nu putea trimite, pentru a atesta credinţa Bisericilor aflate sub jurisdicţia sa, decât episcopi sau preoţi ai acestor Biserici; iată de ce aceşti delegaţi la sinod au fost doi episcopi pentru provincia romană şi un preot pentru Biserica Romei.
Socrate relatează că, înainte de începerea sinodului, episcopii se reuneau şi aveau între ei conferinţe în care se discutau problemele care trebuiau rezolvate. Chiril, spune el, a declarat război prin mai multe cuvântări în care el căuta să-l înspăimânte pe Nestorie, deoarece el era duşmanul său. Chiril nu-l iubea pe Nestorie, acest lucru este incontestabil; dar, atacând erorile sale, el se supunea cu siguranţă mai mult râvnei sale pentru ortodoxie decât antipatiei sale pentru episcopul Constantinopolului.
Nestorie, după acelaşi istoric, aflând că-l numeau pe Hristos Dumnezeu, a declarat că el nu ar fi avut relaţii cu oameni care comiteau o astfel de eroare. Casa sa din Efes era înconjurată de soldaţi. Un mare demnitar de la curte, pe nume Irineu, îl însoţise din prietenie, şi împăratul îl însărcinase pe Candidian cu apărarea libertăţii membrilor sinodului.
Prima şedinţă a avut loc pe 20 iulie 431, în biserica mitropolitană din Efes, închinată Sfintei Fecioare. Nestorie a fost invitat acolo în ajun de 4 episcopi[56]. El a răspuns că va veni dacă va considera oportun. Câţiva episcopi, adepţii săi, au dat un răspuns asemănător. Chiar în aceeaşi zi, Nestorie i-a cerut lui Memnon, episcop de Efes, să-i dea Biserica Sfântului Ioan pentru a se reuni acolo cu partizanii săi. Foarte puţini episcopi erau favorabili dogmei sale; dar existau 68 care protestau că trebuiau să-l aştepte pe Ioan al Antiohiei înainte de a începe sinodul. Memnon a refuzat [să dea] biserica care i-a fost cerută, şi sinodul a decis că îl aşteptaseră suficient pe Ioan al Antiohiei, deoarece episcopi [aflaţi] în oraşe mult mai îndepărtate decât el sosiseră şi că doi dintre co-provincialii săi, care i-o luaseră înainte, declaraseră că se putea începe sinodul fără el.
Candidian s-a dus la o şedinţă pregătitoare care a avut loc în ziua de 22 iulie dimineaţa, şi i-a rugat pe episcopi să se conformeze poruncilor împăratului care vroia să nu aibă loc adunări private, ci reuniuni unde să se afle toţi episcopii. Or, după el, Ioan al Antiohiei nesosind cu co-provincialii săi, trebuia să fie aşteptat. El nu a putut să justifice această pretenţie prin misiunea care i-o dăduse împăratul şi de aceea a fost obligat să facă o comunicare sinodului. Nu s-a ţinut cont deloc de cererea sa. El s-a retras furios şi a trimis sinodului un protest, a cărui copie i-a fost trimisă împăratului.
Episcopii s-au reunit în număr de 158. Cartea Evangheliilor a fost aşezată pe un tron, şi episcopii s-au aşezat pe două rânduri de fiecare parte în ordinea demnităţii lor. Chiril stătea pe primul loc, şi în acte s-a avut grijă a se spune că el reprezenta pe prea sfinţitul arhiepiscop al Bisericii romanilor[57], pentru a evita orice protest din partea lui Nestorie care îl considera pe episcopul Alexandriei inferior celui al Constantinopolului. Iuvenalie al Ierusalimului ocupa cel de-al doilea loc; apoi veneau mitropoliţii, după demnitatea lor, şi simplii episcopi.
Toţi aflându-se la şedinţă, s-a decis a se trimite o a doua, apoi o a treia delegaţie la Nestorie. Episcopii care au fost însărcinaţi cu aceasta au fost trataţi cu dispreţ de soldaţii care-i păzeau casa. Ei au dat socoteală de misiunea lor în sinod. Petru, preot de Alexandria şi prim notar al sinodului, a făcut istoricul afacerii lui Nestorie şi a relaţiilor sale cu Chiril şi Celestin.
Preotul Petru a citit scrisoarea lui Celestin către Nestorie şi a spus: ,,În afară de această scrisoare a prea sfinţitului episcop Celestin, noi deţinem o scrisoare sinodală care a fost redactată de prea sfinţitul Chiril, care a fost trimisă lui Nestorie în numele sinodului Alexandriei şi care conţine aceeaşi dogmă cu cea a episcopului Romei”.
Sinodul a permis citirea acestei scrisori care conţinea cele 12 anateme pe care noi le-am făcut cunoscute. Petru a adăugat că episcopii care au adus aceste documente la Constantinopol se aflau în adunare şi puteau să relateze detaliile misiunii lor.
Ei au relatat cum au fost primiţi de Nestorie.
În sinod erau doi episcopi binecunoscuţi pentru prietenia lor cu Nestorie, Acachie al Melitinei şi Teodot al Ancirei. Fidus, episcop de Joppe, le-a cerut să declare cu onestitate ceea ce auziseră chiar din gura prietenului lor, de când acesta era în Efes. Chiril s-a alăturat lui Fidus pentru a le face aceeaşi rugăminte. Teodot al Ancirei a luat primul cuvântul şi s-a exprimat astfel: „Eu sunt foarte mâhnit din cauza prietenului meu, dar prefer credinţa tuturor prieteniilor. În ciuda aversiunii pe care o am de a răspunde la întrebarea care mi-este făcută, eu trebuie să vorbesc deşi mărturia mea nu este necesară după scrisoarea care a fost citită. Ceea ce el a spus acolo despre Cuvântul dumnezeiesc, că nu I Se pot atribui slăbiciunile firii omeneşti, el a spus din nou aici. În acelaşi fel în care, în scrisoarea sa, el susţine că nu trebuie să se spună că un Dumnezeu a fost născut dintr-o fecioară, nici că a fost hrănit cu laptele ei, el a repetat aceasta aici de mai multe ori spunând că nu trebuie să vorbim despre un Dumnezeu care ar avea vârsta de 2 sau 3 luni[58]. Alţii decât mine l-au auzit vorbind astfel după ce a venit la Efes”.
Este evident, după această depoziţie, că Nestorie vedea în umanitatea lui Hristos o persoană absolut distinctă de persoana dumnezeiască. În conversaţiile sale particulare, el folosea mai puţină fineţe decât în scrierile sale.
Acachie al Melitinei a făcut această depoziţie:
,,Când este vorba de credinţă, orice afecţiune particulară trebuie să înceteze. Îl iubesc pe Nestorie mai mult decât oricine, şi aş vrea să găsesc mijlocul de a-l salva; dar voi spune adevărul pentru a nu-mi pierde sufletul. Încă de la sosirea mea la Efes am vorbit cu el, şi văzând că el susţinea dogme rele, am făcut toate eforturile pentru a-l aduce pe calea cea bună. Părea că cedează. După 10-12 zile, l-am revăzut şi conversaţia se angaja pe acelaşi subiect. Eu am văzut că el combătea adevărul. El se baza mai ales pe un sofism cu ajutorul căruia credea că-şi pune adversarii în alternativa sau de a nega dumnezeirea Fiului unic sau de a spune că Tatăl şi Sfântul Duh S-au întrupat împreună cu Fiul, ceea ce este o erezie. Acest sofism tindea în mod evident să răstoarne credinţa. Într-o altă circumstanţă, un episcop dintre adepţii săi susţinea că Fiul care a pătimit era diferit de Cuvântul dumnezeiesc. Nemaiputând să ascult mult timp asemenea blasfemii, m-am retras. Unul dintre partizanii săi a spus de asemenea că crima evreilor a fost comisă împotriva unui om şi nu a unui Dumnezeu”.
Aceste depoziţii nu lasă nici un dubiu despre adevăratele opinii ale lui Nestorie. Nu mai rămânea decât a constata care era adevărata credinţă a vechii Biserici cu privire la persoana dumnezeiască a lui Hristos. Episcopul Flavian de Philippi a cerut să se citească fragmente din Sfinţii Părinţi despre această chestiune. Preotul Petru a declarat că el avea o colecţie de texte pe care le-a citit. El a citit apoi fragmente din scrierile lui Nestorie care erau în contradicţie cu cele ale Părinţilor.
Preotul Petru a adus la cunoştinţă apoi o scrisoare a lui Capreolus, mitropolitul Cartaginei, care deplângea faptul că episcopii din Africa nu au putut să meargă la sinod din cauza pustiirilor cumplite făcute de vandali a căror victimă fusese întreaga provincie africană. Aceşti barbari invadatori au trecut totul prin foc şi sânge şi întreaga Africă nu era decât un morman de ruine. Diaconul Bessula adusese această scrisoare a episcopilor africani.
După această lectură, sinodul a rostit următoarea sentinţă împotriva lui Nestorie:
„Sfântul sinod a spus: Prea nelegiuitul Nestorie, între alte acuzaţii care i se pot aduce, refuzând să-i primească pe prea evlavioşii episcopi pe care noi i-am trimis pentru a-l cita, noi am fost siliţi să purcedem la examinarea dogmelor nelegiuite care i-au fost imputate; noi am descoperit în scrisorile şi cuvântările sale, şi în conversaţiile pe care el le-a avut în această metropolă, şi despre care există mărturii categorice că el a învăţat dogme nelegiuite; şi noi suntem nevoiţi, potrivit canoanelor şi scrisorii prea sfinţitului părinte şi coleg Celestin, episcopul Bisericii romanilor[59], să rostim împotriva lui, chiar cu regret, această tristă sentinţă: Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el L-a hulit, hotărăşte prin acest sfânt sinod că Nestorie este lipsit de demnitatea episcopală şi de orice comuniune preoţească”.
Această sentinţă a fost semnată de 198 episcopi, în această formă: „Chiril, episcop al Alexandriei, am semnat, judecând cu sinodul; Iuvenalie, episcop al Ierusalimului, am semnat, judecând cu sinodul …”.
Şedinţa a durat de dimineaţa până noaptea. Toată ziua, poporul a înconjurat Biserica Sfânta Maria, aşteptând judecata cu nerăbdare. De îndată ce a fost cunoscută, poporul credincios a scos un mare strigăt de bucurie. Chiril a scris[60] îndată poporului, clerului şi monahilor din Alexandria în aceşti termeni:
„Să ştiţi, spune el[61], că sfântul sinod s-a reunit în cea de-a 28-a zi a lunii Pauni, în marea biserică din cetatea Efes, numită Maria, mama lui Dumnezeu. După o şedinţă care a durat toată ziua, hulitorul Nestorie a fost condamnat fără ca el să îndrăznească să se prezinte înaintea sfântului sinod; noi l-am depus şi l-am lipsit de demnitatea episcopală. Noi am fost în jur de 200 episcopi. Tot poporul cetăţii a aşteptat de dimineaţă până seara judecata sfântului sinod. Din momentul în care au aflat că hulitorul a fost depus din demnitatea sa, toţi, într-un singur glas, au început să laude sfântul sinod şi să-L preaslăvească pe Dumnezeu fiindcă duşmanul credinţei a fost biruit. Îndată ce noi am ieşit din biserică, am fost conduşi până la casele noastre, luminându-ne drumul cu torţe şi făclii. Toată cetatea era în sărbătoare şi luminată; femei purtând căţui în care ardea tămâie mergeau înaintea noastră.
A doua zi, 23 iunie, sinodul i-a prezentat lui Nestorie sentinţa sa de depunere în următorii termeni:
„Sfântul sinod adunat în Efes prin darul lui Dumnezeu şi cu porunca prea evlavioşilor noştri împăraţi, lui Nestorie, noul Iuda:
Să ştii că din cauza dogmelor tale nelegiuite şi a nesupunerii tale faţă de canoane, tu ai fost depus de sfântul sinod, potrivit legilor Bisericii, şi declarat lipsit de orice demnitate ecleziastică, în cea de-a 22-a zi a lunii prezente de iunie”.
Sentinţa a fost afişată şi publicată de crainici. Ea a fost de îndată adusă la cunoştinţa lui Euharie, apărător al Bisericii Constantinopolului, şi întregului cler cu recomandarea de a veghea asupra tuturor bunurilor Bisericii de care ei trebuiau să dea socoteală episcopului care va fi hirotonit, potrivit voii lui Dumnezeu şi cu permisiunea prea evlavioşilor împăraţi.
În timp ce episcopii prăznuiau cu poporul credincios marea decizie luată de sinod, Nestorie şi prietenul său Candidian îi scriau împăratului Teodosie relatări înşelătoare. Irineu, alt prieten al lui Nestorie şi om influent pe lângă împărat, a plecat îndată spre Constantinopol pentru a susţine aceste relatări cu mărturia sa. Chiril, care cunoştea intrigile lor, a trimis o relatare prescurtată prietenilor săi din Constantinopol, care trebuia să contrabalanseze influenţa lui Irineu până când i se puteau trimite împăratului un exemplar din actele sinodului şi o relatare detaliată[62].
În relatarea sa[63], Nestorie se plângea mai ales de refuzul sinodului de a-l aştepta pe Ioan al Antiohiei şi episcopii săi care erau pe punctul de a sosi la sinod. El poza în victimă, şi pretindea că sinodul vroia, nu numai liniştirea sa, ci şi viaţa sa. El îl denunţa în special pe Memnon al Efesului ca principalul său duşman. Zece episcopi au semnat împreună cu el această scrisoare.
În realitate, Candidian era cel care a organizat un fel de răscoală împotriva membrilor sinodului şi care căuta să-i împiedice să-şi procure lucrurile cele mai necesare traiului. Dar persecuţiile lui nu i-au descurajat. S-au scris actele sinodului; s-a redactat relatarea a ceea ce se petrecuse acolo şi s-a trimis totul împăratului.
După şapte zile de la depunerea lui Nestorie, Ioan al Antiohiei şi co-provincialii săi au sosit în Efes[64]. Candidian şi Nestorie au trimis în întâmpinarea lui o escortă de soldaţi, sub pretextul de a-l cinsti, dar în realitate pentru a-i împiedica pe delegaţii sinodului să-i abordeze. Aceştia l-au urmat până la locuinţa sa. După ce i-a făcut să aştepte timp de două ore, Ioan i-a primit, le-a ascultat plângerea şi i-a lăsat în mâna preoţilor săi care i-au făcut să sufere rele tratamente şi i-au bătut chiar cu violenţă. La întoarcerea din misiunea lor, delegaţii au arătat părinţilor adunaţi urmele loviturilor primite şi s-a întocmit un proces verbal cu ceea ce se întâmplase.
Patruzeci şi trei de episcopi s-au reunit sub preşedinţia lui Ioan al Antiohiei. Încă de când a venit el, Candidian le-a povestit, în maniera sa, ceea ce fusese făcut de sinod pe care îl acuza că nu a respectat ordinele împăratului. Episcopii prezenţi i-au acuzat vag pe Chiril şi Memnon că au acţionat în grabă şi fără să examineze în mod serios lucrurile. Ioan al Antiohiei a hotărât numaidecât că trebuie depuşi Chiril şi Memnon, care se arătau conducătorii adversarilor lui Nestorie; întreaga adunare a consimţit la aceasta şi depunerea a fost pronunţată. Candidian a încercat să facă să fie numit alt episcop în locul lui Memnon, dar poporul s-a opus şi a rezistat trupelor care au comis violenţe din ordinul reprezentantului împăratului. Decizia conciliabulului a fost trimisă la Constantinopol, nu numai împăratului, ci şi împărătesei, fecioarelor-regine şi principalelor personalităţi ale statului.
Deja Teodosie judecase sinodul după relatările lui Nestorie şi Candidian. Printr-o scrisoare datată 29 iunie, el a anulat ceea ce fusese făcut de sinod, a interzis tuturor episcopilor să părăsească Efesul fără permisiunea sa, şi le-a poruncit să se reunească toţi pentru a examina împreună problemele de credinţă.
Membrii sinodului au însărcinat pe delegatul împăratului cu un răspuns în care ei expuneau pe scurt că totul fusese făcut în mod canonic de către ei, şi că adversarii lor erau aproape toţi episcopi răi deja judecaţi şi recunoscuţi ca eretici.
Membrii conciliabulului l-au însărcinat de asemenea pe acelaşi delegat cu un răspuns în care ei aduceau numeroase acuzaţii sinodului.
Oraşul Efes era în fierbere. Poporul, foarte ortodox, ţinea partea episcopului său Memnon şi sinodului, şi îl împiedica pe Ioan al Antiohiei şi aderenţii săi să intre în biserici.
Lucrurile stăteau astfel când au sosit delegaţii Romei. Sinodul s-a reunit pentru a-i primi în casa lui Memnon, şi a ţinut acolo cea de-a doua sesiune a sa pe 10 iulie 431. Unul dintre cei trei delegaţi, preotul Filip, delegat special al Bisericii Romei, a luat primul cuvântul şi s-a exprimat astfel: „Noi aducem mulţumiri Dumnezeieştii Treimi că ne-a făcut să venim în sfânta voastră adunare. A trecut mult timp de când preasfântul şi preafericitul nostru părinte Celestin, episcop al scaunului apostolic, a judecat problemele pe care le trataţi, în epistolele sale către sfântul episcop Chiril care v-au fost comunicate[65]. El vă trimite încă o epistolă pe care noi suntem însărcinaţi să v-o aducem. Să fie citită şi introdusă în acte”. Cei doi episcopi delegaţi din Apus, Arcadie şi Projectus au adresat aceeaşi cerere sinodului.
Siricie, notar al Bisericii Romane, a citit-o în latină, şi Petru, preot de Alexandria, a citit-o în greacă, pentru membrii sinodului care nu cunoşteau latina.
Celestin s-a exprimat astfel în această scrisoare[66]:
„Celestin, episcop, sfântului sinod adunat în Efes:
Reuniunea preoţilor adevereşte prezenţa Sfântului Duh. Dacă Duhul lui Dumnezeu se află în mijlocul a doi sau trei adunaţi în numele Său, ce trebuie să se spună despre o reuniune unde se află un număr atât de mare de sfinţi ? De fapt, sinodul este sfânt prin venerarea care-i este datorată ca reprezentant a unei numeroase adunări de apostoli. Învăţătorul pe care ei trebuie să-L propovăduiască nu i-a părăsit; El Însuşi învaţă prin ei, deoarece El le-a spus ceea ce ei trebuie să înveţe, şi S-a asigurat că a fost ascultat fiind ascultaţi apostolii Săi. Acest rol de a învăţa a trecut la toţi episcopii; noi l-am primit cu toţii ca pe o moştenire, noi care vestim, în locul apostolilor, numele Domnului în diferitele ţări ale lumii, potrivit cu ceea ce a fost spus apostolilor înşişi: Mergând învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19).
Frăţia voastră observă că noi am primit o poruncă generală. Hristos a vrut ca noi să ne supunem acestei porunci pe care El a dat-o tuturor apostolilor în comun; noi trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri, şi să împlinim aceleaşi lucrări ca cei cărora le-am urmat în demnitate”.
După ce a stabilit misiunea comună a apostolatului şi episcopatului, Celestin declară că singurul obiectiv al acestei misiuni, în chestiunile de credinţă, este de a păstra tezaurul dogmatic încredinţat Bisericilor de către apostoli. Pentru a-l apăra, episcopii trebuie să se folosească de armele duhovniceşti care le-au fost încredinţate. Ei trebuie să-şi amintească această datorie mai ales în acest oraş Efes, care a primit învăţătura apostolică de la Ioan şi Pavel.
El încheie această epistolă spunând că el a încredinţat decizia pe care a luat-o celor doi episcopi Arcadie şi Projectus şi preotului său Filip, nădăjduind că sfântul sinod îşi va da asentimentul la aceasta[67].
După această lectură, toţi episcopii au strigat: „Decizia este corectă ! Lui Celestin, noul Pavel ! Lui Chiril, noul Pavel ! Lui Celestin, păstrătorul credinţei ! Lui Celestin, care este de acord cu sinodul ! Întregul sinod îi aduce mulţumiri lui Celestin ! Un Celestin ! Un Chiril ! O singură credinţă a sinodului ! O singură credinţă în tot pământul !”
Delegaţii apuseni cerând să li se comunice tot ceea ce fusese făcut în prima sesiune, li s-au dat actele pe care le-au putut citi în particular.
Preotul Filip, delegat special al Bisericii Romei, a mulţumit sinodului pentru aclamaţiile de laudă pentru Celestin şi nu a ratat, potrivit instrucţiunilor pe care le primise, să laude Biserica Romei întemeiată de Sfântul Petru, capul întregii credinţe şi a apostolilor.
Sinodul a lăsat să treacă aceste cuvinte cărora nimeni nu le dădea multă importanţă într-o epocă în care instituţia papală nu exista.
Aşa s-a încheiat cea de-a doua sesiune a sinodului.
A doua zi a avut loc cea de-a treia sesiune, în casa lui Memnon.
Delegaţii apuseni au spus sinodului că ei au citit în particular actele primei sesiuni; dar că, potrivit instrucţiunilor lor, acestea trebuiau citite public în prezenţa lor.
S-a făcut conform cererii lor; apoi, preotul Filip, pentru a-şi îndeplini misiunea care-i fusese dată de a lăuda scaunul Romei, s-a exprimat astfel:
„Nimeni nu se îndoieşte că Sfântul Petru, capul apostolilor, stâlp al credinţei şi temelie a Bisericii soborniceşti, a primit de la Domnul nostru Iisus Hristos cheile împărăţiei şi puterea de a lega şi de a dezlega păcatele; până în prezent, el trăieşte şi îşi exercită această autoritate prin succesorii săi. Sfântul nostru papă, episcopul Celestin care-i ţine astăzi locul, ne-a trimis la sfântul sinod pentru a-i suplini absenţa”.
El trece de aici la condamnarea lui Nestorie, pe care o aprobă.
Noi am remarcat deja că, începând de la episcopatul lui Damas, episcopii Romei se dădeau succesori ai Sfântului Petru şi ai întâietăţii sale în colegiul apostolic. Ei îşi atribuiau chiar faptul de a nu lăsa acestui primat caracterul său pur numeric şi de a face din el un primat de autoritate bazată pe misiunea de a lega şi de a dezlega.
Celestin şi delegatul său, preotul Filip, nu aveau atunci cu siguranţă ideea acestei instituţii papale care a fost principala sursă a relelor, a dezbinărilor şi erorilor care au mâhnit profund Biserica lui Iisus Hristos; însăşi epistola lui Celestin către sinod o dovedeşte din plin. Dar trebuie să semnalăm primii paşi care au condus către această instituţie dăunătoare. Eroarea istorică a episcopatului Sfântului Petru la Roma şi falsa interpretare a făgăduinţei cheilor, care fuseseră date tuturor apostolilor, sunt cele două erori care au servit ca primele fundamente ale papismului. Pe această bază fragilă s-a înălţat edificiul de orgoliu care a fost numit de atunci papalitate.
Dacă sinodul ar fi recunoscut pe episcopul Romei ca succesor al Sfântului Petru, şi pe acest din urmă apostol ca stâlp al credinţei, el nu l-ar fi aclamat pe Celestin ca pe noul Pavel, în acelaşi timp cu Chiril; el l-ar fi aclamat ca pe un nou Petru şi succesorul celui dintâi dintre apostoli, temelia Bisericii. Dar episcopii răsăriteni ignorau încă primele pretenţii ale scaunului roman; ei nu puteau să zărească sub exprimările preotului Filip un abis de erori şi orgoliu pe care îl vor descoperi mai târziu. Ei nu vedeau acolo decât un elogiu fără importanţă adus celui dintâi episcop al Bisericii şi le-au lăsat să treacă fără obiecţie.
Filip şi cei doi episcopi Arcadie şi Projectus au semnat depunerea lui Nestorie în calitatea lor de delegaţi ai lui Celestin şi ai episcopilor din Apus. Chiril a făcut remarca: „Sinodul, spune el, vede ce au declarat ei în numele scaunului apostolic şi a întregului sinod al sfinţilor episcopi din Apus. Din moment ce ei au împlinit sentinţa prea sfântului episcop Celestin şi au aprobat-o pe cea pe care sfântul sinod a pronunţat-o împotriva ereticului Nestorie, trebuie să adăugăm la actele precedente ceea ce s-a petrecut ieri şi astăzi”.
S-a făcut aşa, şi s-a încheiat cea de-a treia sesiune.
Cuvintele lui Chiril dovedesc că el nu era la sinod legatul papei, cum se spunea de obicei în Apus; că adevăraţii delegaţi ai Apusului au fost preotul Filip pentru Roma şi cei doi însoţitori ai săi pentru episcopatul apusean; că Celestin i-a delegat lui Chiril doar titlul său de cel dintâi episcop pentru ca el să poată, fără contestaţie din partea lui Nestorie, să prezideze sinodul.
Acest supliment la actele primei sesiuni a fost trimis împăratului, cu o scrisoare în care sinodul afirma că episcopii apuseni, neputând să vină în Răsărit, s-au întrunit la Roma, sub preşedinţia prea sfântului episcop Celestin şi au confirmat sentinţa dată deja de acest sfânt episcop în epistolele sale către Chiril, căruia îi încredinţase grija de a o pune în practică: „Astăzi, adaugă ei, el vine să declare acelaşi lucru la sfântul sinod adunat în Efes prin episcopii Arcadie şi Projectus şi preotul Filip, delegaţii săi. Aceştia sosind, ne-au făcut cunoscută convingerea întregului sinod din Apus, şi au mărturisit, chiar în scris, că ei sunt întru totul de acord cu noi în privinţa credinţei. De aceea noi am comunicat maiestăţii voastre pentru ca să ştiţi că sentinţa pe care noi am pronunţat-o este judecata comună a întregului univers.
Din moment ce noi am atins din fericire scopul adunării noastre, vă rugăm să ne permiteţi să ne retragem. Mulţi dintre noi sunt săraci; alţii sunt bolnavi sau copleşiţi de bătrâneţe, şi o şedere mai lungă într-o ţară străină le-ar fi funestă. Deja mai mulţi episcopi şi clerici au murit. Universul este de acord, cu excepţia câtorva persoane care preferă prietenia lui Nestorie în locul religiei. Corect este a avea în vedere a-i da un succesor, şi a ne lăsa în pace să ne bucurăm de întărirea credinţei şi să ne rugăm pentru maiestatea voastră”.
Această scrisoare a fost semnată de toţi membrii sinodului. O altă scrisoare a fost adresată clerului şi poporului din Constantinopol pentru a-i înştiinţa de depunerea definitivă a lui Nestorie şi a-i îndemna să se roage lui Dumnezeu să-i dea un urmaş vrednic. Această scrisoare a fost semnată de Chiril, Filip, delegat al episcopului Romei, preot al Bisericii apostolilor; Iuvenalie al Ierusalimului; Arcadie şi Projectus, delegaţi apuseni; Firm al Cezareei; Flavian de Philippi; Memnon de Efes; Teodor al Ancirei; Verinian al Pergăi. După aceste semnături, citim următoarele: „Oricare ar fi cei care l-au depus pe Nestorie, fiind în număr de peste 200, noi am considerat că semnăturile de mai sus sunt suficiente”.
Pe 16 iulie sinodul a ţinut cea de-a patra sesiune în Biserica Sfânta Maria.
Chiril, fiind depus de nestorieni, a cerut sinodului să examineze cauza sa. Petru, preot al Alexandriei, a cedat atunci locul său de conducător al lucrărilor diaconului Isihie din Ierusalim; şi Iuvenalie al Ierusalimului a prezidat sesiunea. Isihie, luând cuvântul, s-a exprimat astfel: „Preasfântul episcop al Alexandriei, Chiril, şi preasfântul episcop al Efesului, Memnon, au prezentat o petiţie sfântului sinod. Noi o avem în mână şi o vom citi, dacă porunciţi aceasta. Iuvenalie a poruncit să se citească [actul], care a fost citit de Isihie.
Iată rezumatul acestui act: Ioan al Antiohiei, pentru a se răzbuna pentru depunerea prietenului său Nestorie, a alcătuit un conciliabul cu 30 episcopi, dintre care mulţi sunt depuşi de multă vreme, iar alţii nu au un scaun determinat. El pretinde că ne-a depus, aşa cum se poate afla dintr-o scriere injurioasă pe care el a redactat-o împotriva noastră, deşi nici legile Bisericii, nici porunca împăratului, nici rangul scaunului pe care-l ocupă nu îi dau dreptul de a ne judeca. Apoi chiar dacă el ar fi avut acest drept, el ar fi trebuit să-l exercite potrivit canoanelor, să ne avertizeze, să ne citeze împreună cu restul sinodului, şi să ne permită să ne apărăm. El a acţionat împotriva noastră, clandestin şi precipitat, chiar în ziua sosirii sale la Efes, şi noi nu am ştiut nimic până în acea zi. El nu ar fi îndrăznit să procedeze astfel împotriva unui simplu cleric supus autorităţii sale.
După ceea ce a făcut, împreună cu complicii săi, noi credem [că este] de datoria noastră să vă rugăm, în numele Sfintei Treimi, să-i citaţi pentru a veni să dea socoteală pentru conduita lor; în privinţa noastră, noi suntem gata să dovedim că ea (sentinţa) este pe cât de nelegiuită, pe atât de ilegală.
Acachie al Melitinei a făcut observaţia că Ioan al Antiohiei şi complicii săi, separându-se de sinod pentru a face un partid cu Nestorie, nu ar fi putut aduce acuzaţii împotriva preşedinţilor Sinodului Ecumenic, Chiril şi Memnon, atunci când această acuzaţie ar fi fost fondată. Însă, sinodul hotărând că se va da curs petiţiei lui Chiril şi Memnon, a propus să fie citat Ioan al Antiohiei, şi să i se trimită această citaţie prin trei episcopi.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar cei trei episcopi nu au putut ajunge până la Ioan; ei au fost insultaţi de clericii săi şi de soldaţii care-i păzeau casa. Dând socoteală de misiunea lor la sinod, Chiril a luat cuvântul şi a spus: „Memnon şi cu mine, noi suntem aici deoarece avem conştiinţa curată. Nestorie şi Ioan, apărătorul său, nu vor să se prezinte înaintea sinodului, şi casele lor sunt inaccesibile. Prin urmare, porunciţi ca sentinţa dată împotriva noastră să fie anulată; şi daţi împotriva lui Ioan sentinţa care vi se va părea justă”. Iuvenalie al Ierusalimului a făcut observaţia că episcopul Antiohiei trebuia în mod legal să se supună scaunului apostolic al Romei şi celui al Ierusalimului care, după tradiţia apostolică, aveau dreptul să-l judece pe episcopul Antiohiei. El a propus totuşi să trimită trei episcopi la Ioan pentru a-i face cea de-a doua citare canonică.
Trei episcopi s-au prezentat la domiciliul lui Ioan, care le-a răspuns că el nu avea nimic de comunicat unor episcopi pe care el i-a depus şi excomunicat.
În faţa acestui răspuns, sinodul a declarat nulă sentinţa dată de Ioan împotriva lui Chiril şi Memnon, şi a decis că episcopul Antiohiei va fi citat pentru a treia oară.
Aşa s-a încheiat cea de-a patra şedinţă.
Cea de-a cincea şedinţă a fost ţinută a doua zi în Biserica Sfânta Maria. Chiril a atras atenţia sinodului asupra unui pamflet josnic afişat în oraş şi în care el era acuzat că mărturisea erezia lui Apolinarie. Eu îl condamn pe Apolinarie, a spus el, ca pe toţi ceilalţi eretici, inclusiv pe Nestorie; noi am ţinut învăţătura Sfinţilor Părinţi. Cei care ne acuză că suntem eretici să vină înaintea sinodului pentru a dovedi acuzaţia lor; sau, mai bine, să suporte condamnarea pe care o merită pentru calomnia lor.
Sinodul a trimis trei episcopi la Ioan al Antiohiei pentru a-i face cea de-a treia citare canonică. Ei au fost mai bine primiţi decât precedenţii, dar nu au putut nici să-l vadă pe Ioan, nici să-l anunţe să se prezinte la sinod.
La întoarcerea din misiunea lor, ei au relatat ce s-a întâmplat, apoi sinodul a dat următoarea sentinţă: „După injuriile lansate de Episcopul Ioan al Antiohiei şi complicii săi împotriva episcopilor Chiril şi Memnon, sfântul sinod ar fi putut pronunţa împotriva lor o sentinţă din cele mai severe; dar, considerând că trebuie să aibă răbdare şi să acţioneze cu blândeţea care se cuvine episcopilor, noi vom decide numai ca Ioan al Antiohiei şi complicii săi să fie scoşi din comuniunea ecleziastică”. Aceşti complici sunt menţionaţi de sinod. Ei sunt în număr de 33, printre care era Teodoret, episcopul Cyrului. Acest savant episcop nu împărtăşea erorile lui Nestorie; şi se poate spune la fel despre Ioan al Antiohiei şi despre cea mai mare parte a adepţilor săi; dar, din antipatie faţă de Chiril, ei se forţau să găsească erori în scrierile lui şi cusururi în procedeele sale.
Sinodul, după ce a dat această sentinţă, a declarat din nou că sentinţa conciliabulului lui Ioan împotriva lui Chiril şi Memnon era nulă.
După 5 zile, sinodul a ţinut cea de-a şasea şedinţă a sa.
Ea a fost prezidată de Chiril; şi trebuie să remarcăm că delegaţii Romei şi Apusului nu sunt numiţi acolo decât după episcopi. S-au ocupat acolo de anumite expuneri de credinţă care nu erau perfect ortodoxe, mai ales în termeni, şi s-a hotărât că singura mărturisire de credinţă a Bisericii era cea care fusese promulgată la Niceea, şi care a fost însoţită de extrase din Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au stabilit limpede sensul ortodox.
Pe 31 iulie, sinodul a ţinut cea de-a şaptea şi ultima şedinţă a sa în Biserica Sfânta Maria.
Reginus, episcop al Constanţiei Ciprului, a rugat sinodul să judece un diferend care exista între Biserica Ciprului şi Biserica Antiohiei.
Biserica Ciprului pretindea autonomie şi refuza să recunoască jurisdicţia pe care episcopul Antiohiei vroia s-o aibă asupra ei.
Încă de la Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol s-a recunoscut legitimitatea unei jurisdicţii pe care anumite Biserici, ca cele ale Romei şi Alexandriei, o exercitau asupra unor regiuni care primiseră de la ele credinţa şi episcopatul; aceste biserici căutau să-şi extindă această jurisdicţie. Titlul de patriarhie nu era încă în uz în epoca Sinodului de la Efes; dar pretenţiile episcopilor care se bucurau de atunci de titlul de patriarh se accentuau tot mai mult, în Răsărit ca în Apus.
Sinodul de la Niceea s-a pronunţat în favoarea autonomiei Bisericii Ciprului care se pretindea acefală, adică fără conducător în afara circumscripţiei mitropolitane care era baza jurisdicţiei episcopale. În ciuda acestei decizii, episcopii Antiohiei căutau mereu să exercite în Cipru o autonomie superioară celei mitropolitane. Ioan al Antiohiei a făcut chiar să intervină autoritatea împărătească în favoarea pretenţiilor sale.
Sinodul, înţelegând chestiunea, i-a întrebat pe episcopii din Cipru dacă vreodată mitropolitul oraşului lor sau oricare alt episcop fusese hirotonit de episcopul Antiohiei. Aceştia au atestat prin viu grai şi în scris că niciodată, din vremurile apostolice, nici un episcop al insulei nu fusese hirotonit de episcopul Antiohiei. După această declaraţie, sinodul a dat această decizie: „Dacă episcopul Antiohiei nu are în favoarea sa tradiţia de a face hirotoniile în Cipru, aşa cum episcopii insulei au declarat prin viu grai şi în scris, aceşti episcopi vor fi menţinuţi în puterea de a face ei înşişi hirotoniile de episcopi potrivit canoanelor şi obiceiului. Se va respecta aceeaşi rânduială în celelalte provincii. Astfel, nici un episcop nu va putea pretinde să exercite autoritate asupra unei provincii care nu i-ar fi fost supusă dintotdeauna. Dacă un episcop a făcut uz de violenţă pentru a exercita o astfel de autoritate, el va trebui să renunţe la aceasta, de teama ca, sub pretextul preoţiei, fastul puterii seculare să nu se introducă în Biserică, şi ca noi să nu ne pierdem puţin câte puţin libertatea pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a câştigat-o prin sângele Său”.
Nu se puteau condamna într-o manieră mai oficială pretenţiile viitoare ale scaunului Romei şi instituţia papalităţii, mult mai despotică decât orice putere seculară. Mai ales în instituţia episcopilor consta principiul libertăţii provinciale a Bisericilor. Tradiţiile antice trebuind să fie păstrate cu rigurozitate, potrivit hotărârilor de la Niceea şi Efes, marile Biserici centrale, numite de atunci patriarhale, nu trebuiau să depăşească limitele acestor vechi tradiţii; ele trebuiau să lase autonomie Bisericilor care erau în posesia dreptului de a-şi alege ele însele episcopii, şi de a-i hirotoni prin sinodul provincial, adică prin episcopii provinciei. Dacă mitropolitul însuşi trebuia să fie hirotonit, cel mai în vârstă prezida sinodul împreună cu episcopii care luau parte la hirotonie.
Această legislaţie, aşa cum remarcă Sinodul de la Efes, era cel mai puternic obstacol în calea absorbţiei Bisericilor de o autoritate despotică, modelată după puterea seculară. Iată de ce atunci când episcopul Romei a vrut să pună mâna pe autoritatea universală în Biserică, aceasta a avut ca rezultat condamnarea de către el a oricărei legitimităţi în episcopat, şi s-a atribuit unei instituţii pe care el a avut îndrăzneala s-o numească canonică, cu ajutorul căreia a putut fi, fără urmări neplăcute, stăpânul absolut al tuturor Bisericilor.
În cea de-a şaptea şedinţă a sa, sinodul a decis în câteva chestiuni particulare care i-au fost supuse atenţiei, şi a emis 6 canoane disciplinare pentru a-i îndepărta din comuniune pe adepţii lui Nestorie şi a casa sentinţele pronunţate de acest eretic împotriva ortodocşilor care atacaseră erorile sale.
Trebuie să remarcăm că, în canonul 4, sinodul îi excomunică pe adepţii pelaghianului Celestie ca şi pe cei ai lui Nestorie. Într-o epistolă pe care i-a scris-o lui Celestin, după cea de-a cincea şedinţă a sa, sinodul menţiona condamnarea lui Pelaghie, Celestie şi adepţilor săi, potrivit judecăţii făcute împotriva lor de Biserica romană.
Se vede de aici că eroarea pelaghiană, condamnată deja în Răsărit de Bisericile locale, a fost din nou condamnată de Sinodul de la Efes.
În timp ce sinodul îşi ţinea ultimele şedinţe, curtea împărătească se lăsa înşelată de intrigile delegaţilor săi Candidian şi Irineu, de Nestorie şi de conciliabulul care-i ţinuse partea.
Sinodul a avut grijă să trimită împăratului actele sesiunilor sale şi scrisori în care i se dădea socoteală de tot ceea ce se petrecea în sânul său[68]. Dar conciliabulul, la rândul său, prezenta lucrurile în maniera sa. Minciunile sale erau exploatate cu atenţie la Constantinopol, şi susţinute de contele Irineu care părăsise Efesul pentru a merge la Constantinopol să apere cauza prietenilor săi[69].
Se posedă epistolele conciliabulului şi ale lui Irineu. Nestorie şi adepţii săi pozează în victime şi pretind că la Efes însăşi viaţa lor era în pericol. Cu toate acestea, ei aveau de partea lor delegaţii împăratului şi soldaţii. Dar este probabil că poporul, care s-a pronunţat energic în favoarea sinodului, nu i-a menajat cu insultele pe care ei le-au transformat în pericole grave, pentru nevoile cauzei lor. Ei ar fi vrut să fie transmise [aceste pericole] la Constantinopol, deoarece ei sperau foarte mult în influenţa lui Nestorie asupra împăratului şi asupra prietenilor puternici care ar fi făcut să încline balanţa în favoarea lor.
Doi episcopi, delegaţi de sinod la Constantinopol, lucrau în sens contrar. Ei erau susţinuţi de ortodocşi, iar împăratul, nehotărât între cele două versiuni contradictorii, a decis să trimită la Efes un nou delegat care era contele Ioan.
Sosit la Efes, noul delegat s-a întâlnit separat cu episcopii din cele două facţiuni şi i-a convocat pe toţi, pentru a doua zi, la domiciliul său.
Ei s-au dus acolo. De o parte se vedea Nestorie şi Ioan al Antiohiei cu partizanii lor; de cealaltă parte, Chiril şi toţi membrii sinodului, cu excepţia lui Memnon. Contele Ioan a plasat soldaţi între cele două facţiuni care erau foarte agitate una contra celeilalte. El a vrut să citească epistola împărătească al cărui purtător era; dar ortodocşii i-au cerut în prealabil excluderea lui Nestorie [din şedinţă], ca fiind excomunicat legal. Schismaticii au cerut, la rândul lor, expulzarea lui Chiril. Contele Ioan a făcut să se retragă Chiril şi Nestorie, şi a citit o epistolă în care împăratul aproba depunerea lui Nestorie, ca şi depunerea lui Chiril şi Memnon. El i-a îndemnat pe episcopi la reconciliere, şi le-a citit o scrisoare a bătrânului Acachie de Vereea care nu putuse veni la sinod din cauza vârstei sale înaintate, dar care îi îndemna pe episcopi la înţelegere.
Contele Ioan i l-a încredinţat pe Nestorie lui Candidian, prietenul său, iar Chiril era păzit de contele Iacov şi ceata al cărei comandant era. Cât despre Memnon, cum el nu era prezent, Biserica sa, considerată vacantă, era pusă sub paza unui arhidiacon, unui iconom şi unui apărător[70].
Însă, contele Ioan, ducându-se la marea biserică pentru a se ruga, şi aflând că Memnon era în mânăstirea episcopală, l-a rugat să vină la el. Memnon s-a dus la biserică; el s-a scuzat că nu s-a dus la convocare din cauza unei indispoziţii. Pentru a dovedi că nu avea intenţia de a se împotrivi împăratului, el s-a dus singur la contele Ioan. Acesta l-a încredinţat, ca pe Chiril, în paza lui Iacov şi a soldaţilor săi. Contele Ioan i-a dat raportul împăratului de ceea ce făcuse, dar el a adăugat că nu spera nici o reconciliere a celor două părţi, atât erau de înverşunate una contra alteia. El încerca să nu privească sinodul alcătuit în mod legal din reprezentanţi ai Bisericii Universale ca formând un partid advers, şi să-l pună pe picior de egalitate cu un conciliabul alcătuit doar din câţiva asiatici care nu erau de acord între ei pe chestiunile dogmatice în litigiu. Cea mai mare parte a membrilor conciliabulului nu acceptau ereziile lui Nestorie, şi nu se supuneau decât unui sentiment rău faţă de Chiril care-i făcea să-l numească ’egipteanul’.
Cu toate acestea, printre membrii conciliabulului, Nestorie număra câţiva partizani ai sistemului său; aceşti episcopi au fost sursa Bisericii nestoriene care s-a perpetuat în Asia până în zilele noastre.
Dar cei mai docţi şi mai respectabili episcopi nu erau partizanii erorilor lui Nestorie aşa cum au dovedit după aceea, aderând la deciziile sinodului.
După arestarea lui Chiril şi Memnon, Iuvenalie al Ierusalimului a condus membrii sinodului. Ei nu au ţinut o şedinţă propriu-zisă, ci s-au reunit pentru a stabili ce era de făcut pentru a-l lumina pe împărat. Ei au redactat o scrisoare în care îl condamnau energic pe contele Ioan pentru că i-a tratat pe Chiril şi Memnon ca pe Nestorie. Dacă împăratul a dat o astfel de poruncă, spuneau ei, este pentru că i s-a prezentat condamnarea lui Chiril şi Memnon ca o decizie a sinodului tot atât de legală ca cea a lui Nestorie. Dar nu este aşa. Nestorie a fost condamnat de sinod din cauza ereziilor şi blasfemiilor sale; în timp ce Chiril şi Memnon, conducătorii sinodului, nu au fost condamnaţi decât de o facţiune care nu asculta decât de ura sa. Dacă sinodul l-a condamnat pe drept pe Nestorie, nu pot fi trataţi în aceeaşi manieră, ca vinovaţi, cei care sunt conducătorii sinodului care l-a condamnat.
Această scrisoare nu a ajuns la Constantinopol. Contele Ioan, câştigat de facţiunea lui Nestorie, a împiedicat scrisoarea sinodului să ajungă la împărat, şi a scris el însuşi că Chiril şi Memnon fuseseră condamnaţi de sinod. El a fost crezut şi împăratul a decis ca cei doi episcopi să fie exilaţi.
Contele Ioan aducând la cunoştinţa sinodului această decizie, toţi membrii sinodului au semnat o a doua scrisoare către împărat. Ni s-a comunicat, spuneau ei, o scrisoare în care împăratul vorbeşte despre depunerea lui Chiril şi Memnon, după o relatare care i-ar fi fost adresată de sinod. Noi nu am trimis o astfel de relatare. Sfântul Sinod Ecumenic, în acord cu Apusul, cu scaunul apostolic al Romei, cu Bisericile din Africa şi Iliria, nu i-a depus pe sfinţii episcopi Chiril şi Memnon; dimpotrivă, el apreciază râvna lor pentru credinţă, şi îi socoteşte vrednici de a primi laudele oamenilor şi de la Iisus Hristos cununa slavei. Noi nu l-am depus decât pe ereticul Nestorie; noi am fost mâhniţi, adaugă Părinţii sinodului, că numele noastre au fost amestecate cu cei care sunt uniţi cu Ioan al Antiohiei, ca şi cum noi nu am fi alcătuit cu ei decât o singură adunare. Nici Ioan al Antiohiei, nici partizanii săi, printre care sunt episcopii depuşi din partida lui Celestie, nu au făcut parte din sinod şi noi suntem mâhniţi că epistola voastră a fost tot atât pentru ei cât şi pentru noi, ca şi cum am fi fost uniţi. Însă, noi am făcut cunoscute împăratului procedeele lor şi motivele pentru care noi nu putem să-i primim în comuniunea noastră.
Părinţii sinodului au scris în acelaşi timp clerului şi credincioşilor ortodocşi din Constantinopol. Să ştiţi, le spuneau ei, că noi suntem închişi la Efes ca într-o închisoare, de trei luni. Noi nu putem trimite în siguranţă la Constantinopol nici un delegat, nici pe mare, nici pe uscat; căci nu se doreşte ca împăratul să afle adevărul şi să ştie că a fost înşelat de rapoarte false. Au încercat să-l convingă că uniunea era făcută între noi şi Ioan al Antiohiei, şi că sinodul ecumenic a fost cel care i-a depus pe Chiril şi Memnon. În aceste circumstanţe atât de deplorabile, noi vă scriem, ca unor adevăraţi fii ai sinodului ecumenic, pentru a vă încuraja să păstraţi credinţa, să vă aruncaţi la picioarele împăratului pentru a-l lămuri, pentru a-i spune că noi nu i-am condamnat niciodată nici pe Chiril, nici pe Memnon; că noi nu putem să ne separăm de comuniunea lor, că noi vom socoti a fi o fericire să fim exilaţi cu ei. Noi am prefera ca mai bine să părăsim Bisericile noastre decât să-i primim în comuniunea noastră pe schismatici până când ei nu repară răul pe care l-au provocat. Dacă împăratul ne consideră vrednici de a-i fi prezentaţi, să ne permită să mergem la Constantinopol; dacă ne găseşte nevrednici, să ne lase să ne întoarcem la Bisericile noastre.
Chiril a scris de asemenea clerului şi poporului din Constantinopol[71]. Contele Ioan, spunea el, a recurs la mii de viclenii pentru a convinge sinodul să intre în comuniune cu schismaticii; până acum, toţi membrii au rămas fermi şi declară că nu vor intra în comuniune cu ei dacă aceştia nu anulează tot ceea ce au făcut împotriva sinodului, şi nu-l condamnă pe Nestorie.
El relatează că contele Ioan a cerut celor două părţi o mărturisire de credinţă, pentru a lucra la reconciliere pe bazele unei credinţe comune.
Ortodocşii au refuzat; se cunoaşte credinţa noastră, au spus ei, care este cea a Bisericii în care împăratul însuşi a fost botezat; noi nu am fost convocaţi la Efes ca episcopi suspecţi, având nevoie de a justifica credinţa noastră.
Schismaticii au vrut să se supună contelui Ioan şi au început să discute punctele de dogmă care alcătuiau sistemul nestorian. Unii acceptau cuvântul mama lui Dumnezeu, explicând că ea nu dăduse naştere decât firii omeneşti; alţii spuneau că mai curând le-ar tăia mâna decât să-i facă să scrie titlul de mamă a lui Dumnezeu. Discuţiile lor dovedesc că ei nu se înţelegeau asupra dogmei şi adversarii lor râdeau de ei.
Chiril a scris în acelaşi sens celor trei episcopi egipteni care se aflau la Constantinopol. Doi dintre ei asistaseră la primele sesiuni ale sinodului de la Efes şi au plecat pentru a duce la Constantinopol primele epistole ale sinodului. După aceea, toate scrisorile fuseseră interceptate. Dar ultima scrisoare a sinodului şi scrisorile lui Chiril au fost încredinţate unui ortodox curajos care s-a deghizat în cerşetor, le-a ascuns într-un baston gol pe dinăuntru pe care se sprijinea cerând de pomană, şi le-a putut înmâna destinatarilor lor.
În fruntea ortodocşilor din Constantinopol era un monah vestit care de mulţi ani vieţuia retras din lume şi faţă de care exista în general cea mai mare admiraţie. Acesta era Sfântul Dalmat. Împăratul îl cunoştea şi-l venera. Dar înainte ca sfântul bărbat să intre în posesia epistolelor sinodului, schismaticii îi scriseseră împăratului pentru a se justifica. Ei lăsau cu totul deoparte persoana lui Nestorie şi dogma sa şi pretindeau că Chiril mărturisea dogma lui Apolinarie. Ei făceau o mărturisire de credinţă foarte ortodoxă, potrivit dogmei lui Chiril, pe care ei se făceau că nu o înţeleg, şi opusă nestorianismului. Ei apelau la faimosul Acachie de Vereea, pe atunci în vârstă de 110 ani, şi care cunoştea perfect dogma lui Apolinarie al cărui scaun al Laodiceei, în Siria, era atât de aproape de al său.
Această scrisoare nu era semnată decât de Ioan al Antiohiei şi alţi 12 episcopi.
Ei alcătuiau în partida schismatică o facţiune ortodoxă în ce priveşte dogma, şi care nu se separase de sinod decât din antipatie faţă de Chiril. Ioan al Antiohiei mai ales se arăta foarte înverşunat împotriva lui Chiril, pe care-l considera autorul tuturor necazurilor, prin graba cu care făcuse să fie condamnat Nestorie[72].
Scrisorile acestei facţiuni au înşelat câteva persoane foarte ortodoxe, în particular un monah dintre cei mai vestiţi pe nume Isidor şi care locuia în Pelusia. El era născut în Alexandria şi fusese ridicat la rangul de preot. Ştiinţa sa teologică şi virtuţile sale îi aduseseră o bună reputaţie. El a crezut că trebuie să-i scrie lui Chiril[73]:
„Simpatia nu vede cu acurateţe, în vreme ce antipatia nu vede deloc. Aşadar dacă vrei să te păzeşti de una şi de cealaltă, să nu iei hotărâri pripite, ci supune fărădelegile care sunt denunţate unui examen drept şi sever. Pentru că şi Dumnezeu, care le cunoaşte pe toate chiar mai înainte de a se fi întâmplat, a vrut cu iubire de oameni să Se coboare şi să asculte strigătul locuitorilor Sodomei. El ne-a învăţat prin aceasta că trebuie să examinăm lucrurile cu înţelepciune şi maturitate. Mulţi, aşadar, dintre cei ce s-au adunat în Efes te acuză că te lupţi pentru duşmăniile tale personale şi nu urmăreşti în chip ortodox cele ce au legătură cu Iisus Hristos. El este, spun ei, nepotul lui Teofil, fiind fiul surorii sale; şi el copiază vederile şi sentimentele sale. Pentru că, exact cum acela a întins o furie acerbă asupra purtătorului de Dumnezeu şi iubitului de Dumnezeu Ioan, tot aşa doreşte şi acesta să se laude, chiar dacă, desigur, acesta din urmă este foarte diferit de cel pe care-l urmărea Teofil”.
Această epistolă era în mod evident ecoul zvonurilor răspândite de Ioan al Antiohiei. Acest episcop nu-i ţinea partea lui Nestorie şi chiar se păzea să-l compare cu Ioan Gură de Aur; dar el nu a răspândit mai puţin zvonul că Chiril acţiona în privinţa episcopului Constantinopolului cu pasiunea pe care Teofil o arătase împotriva lui Ioan Gură de Aur. Comparaţia era departe de a fi justă. Este posibil ca Chiril să fi avut puţin din caracterul mândru al lui Teofil şi să fi avut o antipatie personală faţă de Nestorie; dar conduita sa era perfect corectă în urmăririle pe care le făcuse. El era de acord cu cea mai mare parte a Răsăritului, cu Bisericile apusene şi cu Biserica autonomă a Africii; procedurile sinodului erau canonice şi nimic nu-l împiedicase pe Ioan al Antiohiei să aibă cunoştinţă de acestea, înainte de a le aproba, aşa cum făcuseră delegatul Bisericii Romei şi delegaţii Bisericilor apusene. În loc să acţioneze astfel, el preferase să se pună în fruntea unui conciliabul care a acţionat precipitat, din pasiune şi antipatie faţă de Chiril.
Teofil, acţionând împotriva lui Ioan Gură de Aur în conciliabulul lui de la Stejarul, s-a constituit în judecător deşi el era acuzat şi şi-a atribuit superioritatea faţă de episcopul Constantinopolului, cu toate că cel de-al II-lea Sinod Ecumenic i-a dat acestuia din urmă superioritate în faţa episcopului Alexandriei. Chiril, dimpotrivă, era investit cu puteri depline de episcopul Romei, care era recunoscut în mod universal ca cel dintâi în demnitate, după decizia celui de-al II-lea Sinod Ecumenic; deci el putea prezida sinodul şi Nestorie nu putea contesta dreptul său.
De altfel, el lăsa episcopului Ierusalimului, cel mai înalt în demnitate după el, preşedinţia sinodului, din momentul în care adversarii săi au ridicat o acuzaţie împotriva lui.
Scrisorile sinodului şi ale lui Chiril ajungând la Constantinopol, ortodocşii au fost indignaţi de minciunile, intrigile şi violenţele delegaţilor împăratului şi conciliabulului. Clerul din Constantinopol a adresat împăratului o petiţie energică pentru a-l ruga să se declare deschis în favoarea sinodului.
Împăratul tocmai primise de la Isidor din Pelusia o epistolă în care preacinstitul pustnic îl îndemna să nu aibă încredere în delegaţii săi la Efes: „Dacă ai ocazia să te găseşti, spune el[74], la cei ce sunt judecaţi în Efes, ştiu foarte bine că le vei stabili nevinovăţia. Dacă însă vei lua o hotărâre din cauza antipatiei pe care a generat-o mulţimea, cine va uşura sinodul de batjocură ? Le vei fi, într-adevăr, de mare ajutor celor ce-l alcătuiesc, dacă-i vei opri pe slujitorii tăi să dogmatisească, deoarece au ajuns într-o mare contradicţie, dorind să-l slujească pe împărat, dar luptând împotriva lui Dumnezeu. Există pericolul să provoace dezordine în stat, aruncând uneltirile lor de rea-credinţă asupra pietrei Bisericii. Iar aceasta este puternic întărită şi nu este biruită de porţile iadului”.
Sfântul Dalmat[75] a considerat că circumstanţele erau atât de grave încât el trebuia să iasă din mânăstirea sa, în care el se închisese în urmă cu 48 ani şi din care făgăduise că nu va ieşi niciodată. Din momentul în care s-a aflat această hotărâre [a lui], toţi monahii în frunte cu stareţii lor au ieşit şi s-au alăturat preacinstitului personaj; şi toţi s-au îndreptat către palat cântând psalmi. Poporul i-a urmat în număr mare. Împăratul i-a primit pe stareţi, şi monahii au rămas la poarta palatului continuând psalmodierea lor.
Teodosie a făgăduit că se va declara în favoarea sinodului. Când stareţii au ieşit, poporul a strigat: „Care sunt poruncile împăratului ?” Stareţii au răspuns: ,,Să mergem la Biserica Sfântului Mochie şi veţi afla tot”. Pentru a merge acolo, trebuiau să traverseze o mare parte a oraşului. Monahii mergeau pe două rânduri, cântând tot timpul psalmi; văzându-i trecând, poporul striga împotriva lui Nestorie.
După ce cortegiul a ajuns la Biserica Sfântului Mochie, s-a citit scrisoarea sinodului. S-a strigat cu un singur glas: „Anatema lui Nestorie !” Sfântul Dalmat a urcat apoi în amvon şi a relatat întrevederea pe care a avut-o cu împăratul. El a adăugat că împăratul era ortodox precum înaintaşii săi; că el fusese înşelat de delegaţii săi, dar s-a declarat în favoarea sfântului sinod. Poporul a strigat atunci cu un singur glas: „Anatema lui Nestorie !”
Dalmat şi clerul din Constantinopol au scris Părinţilor sinodului pentru a le spune ce se petrecuse. În acelaşi timp, contele Ioan aducea la cunoştinţa sinodului porunca împăratului de a-i trimite delegaţi la Constantinopol. Sinodul a ales îndată 8 delegaţi care erau: preotul Filip, delegatul episcopului Romei; episcopul Arcadie, unul dintre delegaţii Apusului; Iuvenalie al Ierusalimului; Flavian al Macedoniei; Firm al Capadociei; Teodot al Ancirei; Acachie al Melitinei; Evoptie al Ptolemaidei.
Sinodul a dat delegaţilor săi următoarele porunci: nu veţi comunica nici cu Ioan al Antiohiei, nici cu membrii conciliabulului său schismatic; dacă împăratul vă dă poruncă, nu vă veţi supune decât dacă cei cu care vi se va cere să comunicaţi semnează condamnarea lui Nestorie, cer iertare pentru procedeele lor faţă de sinod şi preşedinţii săi; anatematisesc erorile lui Nestorie; făgăduiesc să lucreze pentru a dobândi libertatea lui Chiril şi Memnon.
Aceste porunci au fost semnate de toţi episcopii al căror preşedinte era, fără îndoială, datorită vârstei sale, Verinian, episcop al Pergăi.
Sinodul i-a însărcinat pe delegaţii săi cu mai multe memorii şi scrisori pentru împărat, pentru Sfântul Dalmat şi mulţi alţi ortodocşi.
Conciliabulul a ales de asemenea 8 delegaţi: Ioan al Antiohiei; Ioan al Damasului; Imerie al Nicomidiei; Paul al Emesei, pentru Mitropolitul Acachie de Vereea; Macarie al Laodiceei, pentru Mitropolitul Chir de Tyr; Aprincie al Calcidei, pentru Mitropolitul Alexandru de Apameea; Teodoret al Cyrului, pentru Mitropolitul Alexandru de Ierapole; Eladie al Ptolemaidei.
Aceşti delegaţi au primit puteri depline din partea conciliabulului. Această reuniune, în epistola sa către împărat, nu vorbeşte nici despre depunerea lui Nestorie, nici de cele ale lui Chiril şi Memnon, nici de actele sinodului. Ea se întinde mai ales asupra anatemelor lui Chiril, şi îl roagă pe împărat să nu semneze dogma heterodoxă care era conţinută acolo.
Abia plecaseră delegaţii că Nestorie a primit poruncă să părăsească Efesul. I s-a lăsat libertatea de a merge unde vroia. El a cerut să meargă la Mânăstirea Sfântului Eupropie, în apropiere de Antiohia, unde fusese crescut. I s-a acordat această cerere cu bunăvoinţă, şi el a mulţumit într-o scrisoare în care poza ca mucenic al religiei şi-i recomanda împăratului să nu se lase înşelat de erorile lui Chiril.
Nu a trecut mult timp, precum vom vedea în continuare, şi el a fost trimis în pustiul Egiptului, din cauza încăpăţânării în erorile sale.
Delegaţii sinodului şi cei ai conciliabulului au putut rămâne în Calcedon; le-a fost interzis să intre în Constantinopol unde ei ar fi fost cu siguranţă ocazia de a se produce tulburări. Teodosie s-a dus în Calcedon şi i-a ascultat pe toţi delegaţii. Schismaticii ar fi vrut să înceapă discuţiile dogmatice despre anatemele lui Chiril. Delegaţii sinodului au refuzat aceasta motivând că sinodul l-a condamnat în mod just pe Nestorie şi l-a aprobat pe Chiril, şi toată discuţia ar fi fost o injurie la adresa sinodului ecumenic.
În ciuda respectului său faţă de împărat, un sinod ecumenic nu putea să-l ia judecător al dogmei. Teodosie a înţeles aceasta. Drept urmare, el a aprobat depunerea lui Nestorie; a dat poruncă să fie puşi în libertate Chiril şi Memnon; i-a rugat pe delegaţii sinodului să meargă la Constantinopol pentru a-l hirotoni pe succesorul lui Nestorie şi a dat poruncă ca toţi membrii sinodului şi cei ai conciliabulului să se întoarcă la Bisericile lor.
Cu toate acestea, împăratul nu a aprobat condamnarea lui Ioan al Antiohiei mai mult decât pe cea a lui Chiril şi Memnon, şi a declarat că el nu-i condamna nici pe membrii sinodului, nici pe adversarii lor.
Aceasta era cel mai bun lucru de făcut, şi de asemenea ceea ce ar fi trebuit să facă delegaţii săi, în loc să întreţină tulburările şi dezbinările pronunţându-se în favoarea unei minorităţi schismatice.
Este evident că nimic nu împiedica această minoritate să facă parte din sinod şi să-şi apere acolo opiniile sale; dar majoritatea, care reprezenta Biserica universală, nu putea şi nu trebuia să se ralieze unei minorităţi care nu alcătuia decât o partidă fără importanţă.
Delegaţii sinodului şi episcopii din provincia Constantinopol s-au reunit în sinod pentru a prezida alegerea episcopului [Constantinopolului]. A fost ales preotul călugăr Maximian, cunoscut îndeosebi pentru virtuţile sale. El fusese crescut la Roma, ceea ce a plăcut mai ales delegaţilor apuseni. Imediat după hirotonirea sa, el a trimis, de comun acord cu sinodul din Constantinopol, scrisori de comuniune principalilor episcopi ai Bisericii. Se ştie că el a scris lui Celestin al Romei şi lui Chiril al Alexandriei; dar nu se ştie dacă i-a scris lui Ioan al Antiohiei. Nu posedăm decât epistola adresată episcopilor din Epir. A fost anexată acolo scrisoarea sinodului ecumenic, în care erau menţionaţi toţi schismaticii.
Se poate crede că prin intermediul sinodului din Constantinopol au fost trimise către toate Bisericile actele Sinodului de la Efes.
Ele au fost aprobate de cea mai mare parte a Bisericilor, şi mai ales de Roma. Celestin primindu-le[76], a scris patru epistole: prima, membrilor sinodului; cea de-a doua, lui Maximian, noul episcop al Constantinopolului; cea de-a treia, împăratului; cea de-a patra, clerului şi poporului din Constantinopol[77].
Noi vom remarca, mai ales în epistola sa către delegaţii sinodului elogiul lui Maximian pe care-l cunoştea de mult timp; şi o observaţie în legătură cu exilul lui Nestorie. El regretă că s-au mulţumit să-l trimită aproape de un oraş unde putea să facă multe rele, şi-i îndeamnă pe delegaţii sinodului să ceară pentru acesta exilul într-un loc pustiu unde nu ar putea prejudicia pe nimeni. El îi înştiinţează că a primit în comuniunea sa pelaghieni care au renunţat la erorile lor după condamnarea lor de sinod, şi-i îndeamnă să acţioneze la fel faţă de membrii conciliabulului şi să nu se separe definitiv decât de cei care se încăpăţânează în erorile lor.
În această scrisoare, episcopul Romei aduce un elogiu lui Sisinie, episcop al Constantinopolului; în epistola sa către împărat[78], el face elogiul lui Atic, predecesorul lui Sisinie şi duşman personal al lui Ioan Gură de Aur. În ce-l priveşte pe acest mare episcop, el nici nu-l menţionează. Această tăcere era remarcabilă şi dădea de gândit că curtea de la Constantinopol nutrea totuşi sentimente rele faţă de victima lui Arcadie şi a Eudoxiei.
El îl menţionează pe Ioan Gură de Aur doar în scrisoarea sa către Maximian[79], pe care-l îndeamnă să imite ştiinţa acestui mare episcop în predicile sale.
Epistola lui Celestin către clerul şi poporul din Constantinopol[80] nu era decât un elogiu al credinţei şi râvnei lor împotriva erorilor lui Nestorie.
În aceste scrisori, ca în cea mai mare parte a celor pe care le-a scris, Celestin încerca adeseori să se identifice cu Sfântul Petru pe care-l considera întemeietorul scaunului său. În secolul al V-lea s-a început a se da o anumită importanţă şederii Sfântului Petru la Roma, şi să fie însoţit acest fapt de circumstanţe eronate. De îndată episcopii Romei au pus stăpânire pe acest fapt pentru a înălţa scaunul lor şi a se identifica cu Sfântul Petru însuşi.
Nu mai rămânea decât a presupune că Sfântul Petru are privilegii excepţionale şi a i le atribui.
Episcopii Romei nu vor rata aceasta, aşa cum vom avea ocazia prea des a remarca.
În Apus, Sinodul Ecumenic de la Efes a fost primit fără contestaţii. Nu la fel a fost în Răsărit, şi membrii conciliabulului au făcut opoziţie timp de mai mulţi ani.
Mai mulţi membri ai sinodului[81], înainte de a ajunge la Bisericile lor, le avertizaseră să-i socotească schismatici pe membrii conciliabulului lui Ioan al Antiohiei. Teodot al Ancirei şi Firm al Cezareei Capadociei scriseseră în acest sens Bisericilor lor. Iată de ce mai mulţi membri ai conciliabulului, trecând prin Ancira în Galatia pentru a ajunge la Bisericile lor, au fost trataţi, spre marea lor surpriză, ca excomunicaţi. Ioan al Antiohiei s-a plâns de aceasta prefectului, dar plângerea sa nu a avut nici o urmare. Scrisoarea sa către împărat pentru a-l determina să condamne erorile lui Chiril a avut aceeaşi soartă. Sosiţi la Tars în Cilicia, schismaticii au ţinut un conciliabul aşa cum făcuseră la Ancira, şi l-au condamnat din nou pe Chiril. Ei i-au condamnat de asemenea pe delegaţii sinodului care refuzaseră comuniunea cu ei în Calcedon. Ei au jucat aceeaşi comedie în Antiohia, şi s-au dus la Vereea unde bătrânul Acachie a judecat ceea ce i s-a raportat prin relatările lor şi a aprobat conduita lor.
Lucrurile stăteau astfel atunci când Celestin a murit şi a lăsat scaunul Romei lui Xist care a trimis îndată scrisori principalelor Biserici pentru a intra în comuniune cu ele[82]. El spune în acestea că lucrează pentru pace; îl laudă pe Chiril pentru lucrările sale în apărarea credinţei, şi se bucură că erorile lui Nestorie fuseseră condamnate de Sinodul de la Efes. Cât despre Ioan al Antiohiei, el îi îndeamnă să-l primească în comuniune dacă acceptă deciziile sinodului. Chiril răspunde circularei lui Xist făcând elogiul Părinţilor sinodului. Nu deţinem această scrisoare, dar o cunoaştem din răspunsul lui Xist[83], care laudă râvna sa şi repetă ceea ce spusese el, în circulara sa, în legătură cu Ioan al Antiohiei şi adepţii săi.
După întoarcerea în Biserica sa unde a fost primit în triumf, Chiril a urmărit în mod activ scopul său de a face ca întreaga Biserică să confirme condamnarea pronunţată de Sinodul de la Efes. El a intrat în legătură cu Maximian[84], noul episcop al Constantinopolului, şi s-a străduit să-i amintească adevărata dogmă cu privire la întrupare, pentru a răspunde criticilor al căror obiect erau anatemele sale. El a scris delegaţilor sinodului din Constantinopol pentru a-i felicita pentru rezultatele pe care ei le obţinuseră[85]. Ceea ce îl mâhnea mai ales pe Chiril era faptul că bătrânul Acachie se lăsase înşelat de falsele relatări ale conciliabulului. El i-a scris pentru a-l lămuri şi a-i prezenta adevărata relatare a ceea ce se petrecuse[86]. Este probabil ca această scrisoare să fi fost comunicată lui Ioan al Antiohiei şi prietenilor săi, şi că ea a contribuit foarte mult la a-i readuce la adevăr. Într-adevăr, la puţin timp după aceasta, Ioan şi adepţii săi au adresat o epistolă[87] lui Xist al Romei, Chiril al Alexandriei şi Maximian al Constantinopolului, pentru a declara că ei aderă la sentinţa pronunţată împotriva lui Nestorie de sfântul sinod al episcopilor prieteni ai lui Dumnezeu, în acord cu delegaţii lui Celestin, bătrânul episcop al Romei de preafericită amintire; că ei condamnă erorile lui Nestorie, şi că îl recunosc pe Maximian ca episcop legitim al Constantinopolului.
Fără îndoială, conduita lui Nestorie în Antiohia a influenţat această hotărâre. De fapt, el începea să răspândească erorile sale şi să-i condamne pe cei care-l condamnaseră, fără nici o reţinere[88]. Izgonit din Antiohia şi trimis în pustiul Egiptului, el se încăpăţâna în erorile sale şi se pretindea mucenic al credinţei.
El a murit în încăpăţânarea sa.
Ioan al Antiohiei şi principalii săi adepţi nu au vrut să ţină seama de erorile lui Nestorie, în momentul în care ei nu intenţionau decât să-şi satisfacă sentimentele rele faţă de Chiril. Dar odată ce pasiunea a fost domolită şi Nestorie îndrăznea să dogmatisească deschis, ei au înţeles greşeala pe care o comiseseră, separându-se de sinod, şi au recunoscut-o cu umilinţă.
Însă, ei nu specifică în epistola lor erorile pe care le condamnă. Chiril îl înştiinţează pe Aristolau care primise de la împărat misiunea de a străbate toate Bisericile pentru a lucra pentru împăcare. Acesta era cel care dusese scrisoarea lui Chiril lui Acachie de Vereea. Pavel al Emesei fusese mai explicit decât ceilalţi adepţi ai lui Ioan al Antiohiei. După o declaraţie pe care i-a trimis-o lui Chiril, acesta l-a admis îndată în comuniunea sa[89]. Chiril a scris clericilor din Biserica sa, care locuiau la Constantinopol, că el considera insuficientă declaraţia lui Ioan al Antiohiei şi a adepţilor săi, şi că Aristolau nu putea să facă Biserica Alexandriei răspunzătoare, în ochii împăratului, de continuarea discordiei.
Ioan al Antiohiei, la sfatul lui Acachie de Vereea, a făcut în numele său şi în numele aderenţilor săi declaraţiile explicite pe care le cerea Chiril[90].
Episcopul Alexandriei primind epistola sa perfect ortodoxă, i-a răspuns îndată pentru a-l felicita. El i-a adresat o mărturisire de credinţă potrivit cu cea pe care o primise[91], şi comuniunea a fost astfel restabilită între cele două mari scaune apostolice ale Bisericii.
Chiril se arăta atât de curtenitor în a intra în comuniune cu Ioan al Antiohiei şi aderenţii săi, încât el a fost blamat de mulţi ortodocşi care-l găseau prea binevoitor. El a dovedit că acţionase cu înţelepciune prin cele două scrisori trimise lui Acachie, episcop al Meletinei[92]. El a trimis o copie a acestora lui Rufus de Thessaloniki[93] care se temea să nu se fi lăsat înşelat de câteva artificii ale partidului lui Nestorie.
Ceea ce putea să dea naştere acestor bănuieli este faptul că nestorienii din Constantinopol continuau să-i impute lui Chiril erorile lui Apolinarie. Doctul episcop a vrut să-i trateze cu seriozitate pe aceşti fanatici, şi şi-a expus opiniile, contrare atât erorilor lui Apolinarie cât şi celor ale lui Nestorie, într-o epistolă către preotul Evloghie care locuia în Constantinopol[94].
Chiril era ca un arbitru căruia episcopii din diferite ţări i se adresau pentru a avea explicaţii dogmatice, sau detalii despre pacea restabilită în Biserică[95]. Ioan al Antiohiei vroia să facă uitată vechea sa opoziţie şi îi scria pentru a-l asigura de sinceritatea declaraţiilor sale precedente[96]. El era sincer şi Chiril condamna un diacon care nu vroia să intre în comuniune cu el[97]. Dar mulţi dintre aderenţii săi nu aveau aceeaşi bună credinţă, şi, aderând la depunerea lui Nestorie, păstrau erorile sale căutând să le disimuleze sub anumite formule.
Chiril combătea în scrisorile sale pe aceşti nestorieni ipocriţi. Dar ei erau într-un număr prea mic pentru a avea o importanţă mare.
Episcopul Romei aflând de restabilirea păcii, i-a scris lui Chiril ca unui apărător cutezător al ortodoxiei[98]. Scrisoarea sa nu este decât un gest de mulţumire pentru Chiril şi pentru sinodul care susţinuse atât de energic dogma adevărată. Ioan al Antiohiei i-a scris episcopului Romei cea mai linguşitoare scrisoare. Răspunzându-i[99], Xist, un veritabil episcop, a adus lui Iisus Hristos Însuşi elogiile pe care Ioan i le făcuse, şi s-a păzit să-i fie atribuite, aşa cum prea adeseori au făcut-o succesorii săi în circumstanţe similare. Dacă el accepta elogiile pentru scaunul Romei, era în sensul că Sfântul Petru, prin succesorii săi, nu a transmis decât ceea ce primise. Dacă pretinşii succesori ai Sfântului Petru ar fi fost întotdeauna fideli acestui principiu tradiţional, ei nu ar fi supus Biserica unor tulburări atât de teribile prin inovaţiile lor: [trebuie] ca în viitor, spune Xist, „să nu permitem defel noutatea, deoarece se cuvine să nu adăugăm nimic antichităţii”; excelentă sentinţă pe care papalitatea s-a străduit s-o uite.
Acordul marilor scaune episcopale atesta că întreaga Biserică accepta, fără a protesta, deciziile Sinodului Ecumenic de la Efes. Însă, câţiva opozanţi continuau să dogmatisească într-o manieră ambiguă, şi pentru a provoca anumite tulburări. Opozanţii se întâlneau mai ales printre ucenicii faimosului Teodor de Mopsuestia.
Acest episcop[100] a exercitat o mare influenţă în Asia prin nenumăratele sale scrieri[101]. El fusese prietenul lui Ioan Gură de Aur încă din tinereţea sa, şi nu l-a părăsit atunci când a fost prigonit. Era posibil ca propovăduind atât şi scriind atât de mult să fi emis câteva erori. Dar el nu se arăta niciodată sectar şi îşi retracta întotdeauna [afirmaţiile] încă de când era făcut să vadă că cuvintele sale puteau aduce atingere adevăratei ortodoxii. Ucenicii săi nu arătau întotdeauna aceleaşi dispoziţii; ei se distingeau, ca învăţătorul lor, printr-o dispoziţie prea pronunţată de a se elibera de formule pe care vechea ortodoxie le acceptase. Deci nu se poate face din Teodor de Mopsuestia un sectar; dar se înţelege că s-a făcut mult zgomot în jurul numelui său, şi că i s-au atribuit chiar erori, după ce el a murit şi nu mai putea da explicaţii.
Un fapt sigur este că el a slujit ca punct de reunire pentru partizanii lui Nestorie, şi că din cauza lui, succesorul său Meletie a preferat ca mai bine să moară în exil decât să abandoneze partidul lui Nestorie.
Teodor era mort în vremea sinodului de la Efes.
Teodoret, menţionând moartea sa, îl numeşte învăţător al întregii Biserici, luptător cu toate cohortele de eretici. În timpul unui episcopat de 36 ani, adaugă Teodoret, el a combătut sectele lui Arie şi Eunomie, ca şi partidul clandestin al lui Apolinarie, şi a condus la păşuni bune oiţele Domnului.
Facundus s-a declarat de asemenea pentru ortodoxia savantului episcop de Mopsuestia.
Dar alţii l-au tratat cu mai mare rigoare. Marius Mercator îl face Părintele pelaghianismului şi nestorianismului; dar acest scriitor, pe cât de respectabil este, nu se bazează pe dovezi îndeajuns de sigure pentru ca mărturia lui să fie considerată incontestabilă.
Îndată după sinodul de la Efes, partizanii lui Nestorie au vrut să apeleze la autoritatea sa. Ei l-au lăudat peste măsură şi l-au citat în favoarea erorilor lor. Teodoret era printre aceştia. Acest episcop, incontestabil foarte respectabil şi foarte savant, nu era nestorian în privinţa dogmei[102]; dar el se încăpăţâna să interpreteze într-un sens apolinarist anatemele lui Chiril, şi îşi baza observaţiile sale pe autoritatea lui Teodor, marele duşman al apolinarismului[103].
Prin urmare, în jurul numelui lui Teodor de Mopsuestia[104] se dădea o luptă foarte aprinsă. Ortodocşii cereau cu atât mai mult condamnarea sa cu cât opozanţii îl lăudau mai mult.
Chiril i-a scris lui Ioan al Antiohiei că el nu credea că era necesar, cu ocazia morţii unui episcop, să se revină asupra unor chestiuni perfect lămurite de sinod, şi asupra cărora cea mai mare parte a partizanilor lui Teodor nu au ridicat obiecţii. De fapt, aproape toţi vechii aderenţi ai lui Ioan al Antiohiei nu au ridicat dificultăţi decât ca urmare a antipatiei lor faţă de Chiril. Acesta era cazul lui Teodoret care îi scrisese lui Chiril pentru a adera la pace, dar care nu a continuat mai puţin să susţină interpretările eronate pe care le făcuse dogmei anatemelor[105].
Ioan al Antiohiei a ţinut un sinod în care nu s-a judecat condamnarea opiniilor atribuite lui Teodor de Mopsuestia. S-a abuzat fără îndoială de câteva din expresiile sale care erau obscure; dar el se exprima într-altă parte cu claritate; dacă ar trebui condamnaţi toţi scriitorii pentru câteva expresii prost interpretate, ar trebui condamnaţi cei mai mari episcopi ai Bisericii. Aşadar, ar valora mai mult să interpretezi favorabil expresiile unui bărbat, mort ca episcop şi în credinţă, care a lucrat atât de mult împotriva ereziilor, decât să dai un sens inexact câtorva din expresiile sale[106].
Chiril s-a pronunţat împotriva lui Teodor şi l-a îndemnat în mod hotărât pe Ioan al Antiohiei să condamne erorile sale şi să nu-i admită în comuniune pe vechii aderenţi ai lui Nestorie decât dacă ei dau dovezi de o întoarcere sinceră[107]. El scria în acelaşi sens[108] lui Acachie al Melitinei, clericilor săi care locuiau în Constantinopol, împăratului Teodosie şi fecioarelor-regine.
Însă, urmărind erorile pe care el le atribuia lui Teodor de Mopsuestia, Chiril cerea ca persoana sa să fie scoasă din cauză, deoarece murise şi nu mai putea să se explice[109].
Printre cei care atacau dogmele lui Teodor de Mopsuestia se distingea episcopul Edessei, Vavula. El îi scria despre aceasta lui Chiril care încuraja râvna sa[110].
Vavula era pe principalul teren al luptei. El a persistat în aceasta, şi în aceste ţări asiatice nestorianismul şi-a păstrat până în zilele noastre partizani.
Opoziţia a fost atât de puţin importantă încât nu a fost considerată niciodată un motiv cât de puţin plauzibil pentru a contesta ecumenicitatea Sfântului Sinod de la Efes.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 29, 31; Evag. Hist., cartea I, c. 1 şi 5; Teodoret, Hæret. fabul., cartea a IV-a, c. 12.
[2] Iulian, Adv. Christ.. Apud Chiril, cartea a VIII-a.
[3] Cassian, De Incarnat.
[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. Edit. Migne; Patrologia Græca, tomurile de la 68 la 77. Epist. 1 ad solit.
[5] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 2 ad Nest.
[6] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 11 ad Cœlestin.
[7] Int. Epist. Chiril 3.
[8] Libell. Basil. int. act. Synod. Ephesin. Edit. Labbe-Mansi.
[9] Marius Mercator, Commonit. de Cœlest. Părintele Garnier a reunit, în ediţia sa a operelor lui Mercator, mai multe lucrări importante care se referă la ereziile lui Pelaghie şi Nestorie.
[10] Epist. Nest. Inter. Epist. Cœlest. 7. Edit. Coust.
[11] Epist., 2 Nest. ad Cœlest, § 1.
[12] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 4.
[13] Inter. Epist. Chiril 5.
[14] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 6 şi 7.
[15] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 8.
[16] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 9.
[17] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 10.
[18] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 11.
[19] El era mitropolit de Marcianopolis în Mæsia.
[20] Trebuie remarcată această expresie care mărturiseşte că scaunul era cel al Bisericii, şi nu cel al omului care era numit vremelnic pentru a sta pe el. Scaunul era simbolul învăţăturii; episcopul care era aşezat pe el devenea învăţător; dar dogma trebuia să fie cea care era păstrată în Biserica sa, şi nu dogma sa personală.
[21] A se vedea Commonit. Inter. Epist. Chiril. Post. Epist. 11.
[22] Ioan Cassian, De Incarnat.
[23] Celestin, Epist. ad Cyrill. Edit. D. Coustant. et inter. Epist. Cyrill. 12.
[24] Celestin, Epist. 11.
[25] Este aproape de prisos să spunem că istoricul privilegiat al papismului, domnul abate Darras, a abuzat de corespondenţa dintre Sfinţii Chiril şi Celestin. Cel dintâi, în scrisoarea sa, spunând că de multă vreme era obiceiul de a se discuta cu episcopul Romei chestiunile de credinţă, abatele Darras traduce: ,,Tradiţia străveche a Bisericilor mă obligă să mă raportez în această privinţă la sfinţia voastră”. Un obicei de intercomuniune este astfel transformat într-o obligaţie care rezultă dintr-o autoritate.
Celestin rugându-l pe Chiril să acţioneze împotriva lui Nestorie atât în numele Bisericii romane, cât şi în numele Bisericii Alexandriei, abatele Darras transformă astfel această rugăminte: ,,Iată de ce, uzând de autoritatea scaunului nostru, noi vă delegăm ca reprezentant al nostru pentru a face să se execute în sensul ei strict şi riguros următoarea sentinţă: dacă, în cele 10 zile care urmează notificării deciziei noastre apostolice, cel vinovat nu consimte deloc să se lepede de erorile sale şi să subscrie la o mărturisire conformă cu dogma Bisericii romane şi a sobornicităţii întregii”. Biserica Alexandriei, numită de papă, este trecută sub tăcere şi toate cuvintele subliniate nu se află în scrisoarea lui Celestin. Abatele Darras adaugă la excomunicarea cu care Nestorie era ameninţat, că el va fi depus din scaunul său. [Aceasta] este o adăugire făcută la scrisoare în virtutea unui contrasens comis în fraza în care Celestin spune că Biserica Constantinopolului va fi înştiinţată că Nestorie este separat de comuniunea apostolică.
Istoricul doct traduce această frază astfel: ,,Sfinţia voastră trebuia să aveţi grijă să-i daţi lui un succesor”. Iată fraza în limba greacă: ,,Sfinţia voastră va avea grijă ca această Biserică să ştie că Nestorie etc”.
Istoricul papist nu ezită, în nici o circumstanţă, să facă adăugiri la texte şi să comită contrasens în favoarea cauzei papale. Trebuie mărturisit că, în ce priveşte depunerea lui Nestorie, scriitorii apuseni au comis în general acelaşi contrasens ca abatele Darras.
[26] Celestin, Epist. 12.
[27] Aceste expresii nu înseamnă că Chiril, prin autoritatea episcopului Romei, trebuia să-i dea un succesor. După dreptul atunci în vigoare, Biserica singură putea să-şi aleagă episcopul, de comun acord cu episcopii provinciali; ceea ce a avut loc după condamnarea lui Nestorie.
[28] Celestin, Epist. 13.
[29] Acesta este adevăratul înţeles al sentinţei la care se expunea el. Prin perseverenţa sa în erezie, el nu mai era nici episcop, nici creştin. Nu era vorba de o judecată pronunţată în virtutea unei autorităţi superioare.
[30] Celestin, Epist. 14.
[31] Sacerdotum catholicorum sententia unita dejecit (§ 3). Acest fragment nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului judecăţii care trebuia pronunţată împotriva lui Nestorie. Nici Celestin, nici Chiril nu-şi atribuie dreptul de a o lua în numele lor.
[32] Int. Celestin, Epist. 15.
[33] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 15.
[34] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 14.
[35] Int. Epist. Chiril, 15.
[36] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 16.
[37] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 17.
[38] Ioan al Antiohiei, Epist. şi Nest. Respons. Inter Act. Conc. Ephesin.
[39] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 18, 19.
[40] Evag., I, 7; Act. Conc. Ephesin., collect. Labbe-Mansi, tomul IV şi Hard., tomul I.
[41] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 20, 21.
[42] Int. Epist. Cœlest. 15.
[43] Celestin, Epist. 16.
[44] A se vedea Marius Mercator, Fragment.
[45] Sfântul Chiril imită aici pe Sfântul Grigorie Teologul, care, pentru a evita orice neînţelegere care rezultă din dubla acceptare a cuvântului grec ipostas, a propus întrebuinţarea sau a cuvântului apusean corespunzător expresiei προσωποσ, sau a cuvântului răsăritean υποστασισ.
În acest fel se evita amfibologia cuvântului grec, care semnifică substanţă, fire sau persoană.
[46] Teodoret, Reprehens. 12 anathemat. Cyrill; Int. op. Cyrill., Epist. ad Euopt.
[47] A se vedea Marius Mercator, Fragment.
[48] Se observă că Sfântul Chiril, în cea de-a opta anatemă a sa, nu atribuie adoraţia decât persoanei dumnezeieşti, şi nu vrea să se adore în mod distinct firea omenească a lui Hristos. Nestorie, în cea de-a opta anatemă a sa, învaţă că persoana omenească pe care el o recunoştea în Hristos, nu poate fi venerată prin ea însăşi; că ea nu poate exista decât datorită persoanei dumnezeieşti cu care era unită.
Astăzi, în Biserica Romană, se merge mult mai departe decât Nestorie pe calea erorii; deoarece se aduce un cult separat, nu numai firii omeneşti a lui Hristos, în general, ci diverselor părţi separate ale umanităţii sale: trupului său (festum Corporis Christi), inimii sale (fest. SS. Cordis); şi altor părţi ale trupului. Se pretinde că acest cult este adresat persoanei dumnezeieşti; dar numele singure ale sărbătorilor dovedesc că nu este aşa, şi că nu se afirmă aceasta decât de o manieră făţarnică.
[49] Sfântul Chiril al Alexandriei, Apologet. adv. orient.; Apologet. cont. Theodoret.; adv. Nestor. Blasphem. Lib. quinque; a se vedea It. Marius Mercator, Fragment.
[50] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 17.
[51] Celestin, Epist. 19.
[52] Se ştie că după sistemul papal, sinodul ecumenic trebuie să fie convocat de papă. Noi am văzut că primele două adunări de la Niceea şi Constantinopol nu au fost defel convocate de episcopul Romei. Cea de-a treia, ţinută la Efes, nu a fost convocată nici ea de el; Celestin recunoaşte el însuşi aceasta în epistola sa către Teodosie al II-lea.
[53] Abatele Darras pretinde că el a fost consultat în prealabil pe tema convocării sinodului, deoarece epistola sa de convocare a fost scrisă în numele a doi împăraţi ai Răsăritului şi Apusului; şi de asemenea deoarece Celestin a făcut recomandări delegaţilor săi. Aceste două motive nu valorează nimic (a se vedea Darras, tomul XIII, p. 53). Celestin convoacă şi neputând să meargă la sinod nu trebuia să facă recomandările sale celor care trebuiau să-l înlocuiască şi să reprezinte Apusul ? Toţi spun că deciziile care priveau imperiul în general erau întotdeauna date în numele celor doi împăraţi ai Răsăritului şi Apusului.
[54] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 34; Evagrie, Hist. Eccl., cartea I, c. 3.
[55] Această eroare este acceptată în Apus. Abatele Darras găseşte dovada pentru ea în scrisoarea în care Celestin i se adresează lui Chiril pentru a-l însărcina să-l menajeze pe cât posibil pe episcopul Constantinopolului. În această scrisoare, istoricul a văzut, precum îi este obiceiul, expresii care nu se găsesc acolo. Acesta este procedeul său obişnuit de a-şi procura dovezi în favoarea papismului.
[56] A se vedea Act. Conc. Ephesin., Labbe-Mansi, tomul IV; Hard., tomul I.
[57] Scriitorii papişti văd în aceste expresii o delegaţie dată în numele unei autorităţi supreme. Ele nu au acest sens.
[58] Socrate (Loc. supracit.) atribuie lui Nestorie expresii asemănătoare.
[59] Abatele Darras nu putea rata, cu această ocazie, a menţiona autoritatea episcopului Romei de care sinodul nu a făcut nici o menţiune (Darras, tomul XIII, p. 71).
[60] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 24, 25 şi 26.
[61] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 24.
[62] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 27 şi 28.
[63] Act. Conc. Ephesin.
[64] A se vedea Act. Conc. Ephesin., Labbe-Mansi, tomul IV; Hard., tomul I.
[65] Pentru a găsi în aceste cuvinte o dovadă în favoarea sistemului papist, abatele Darras a adăugat acolo: ,,S-a pronunţat o definiţie dogmatică în chestiunea de faţă”. El notează, ca fiind de o importanţă extremă, textul grec în care nu se pune problema de definiţie dogmatică. Mereu aceeaşi bună credinţă ! (Darras, XIII, 87).
[66] Celestin, Epist. 18; a se vedea It. Act. Conc. Ephesin.
[67] Abatele Darras, după ce a făcut o analiză ridicolă a epistolei papei şi a suprimat ceea ce se referă la episcopat ca păstrător în comun al funcţiilor apostolice, spune că Celestin a afirmat că sinodul va trebui să se conformeze hotărârilor sale.
Hefele (Istoria sinoadelor, Sinodul din Efes, § 136), de asemenea a trunchiat şi a mutilat epistola lui Celestin. Lui nu i-a plăcut să audă un episcop al Romei învăţând că episcopatul este unul şi solidar în datoria de a învăţa.
Hefele nu a putut exprima raţiunea unei anumite superiorităţi pe care preotul Filip o avea asupra celor doi episcopi, co-delegaţii săi. Raţiunea este că Filip, preot de Roma, reprezenta îndeosebi pe episcopul acestei cetăţi; pe când cei doi episcopi nu reprezentau decât scaunele apusene inferioare celui al Romei.
[68] Trebuie remarcat că Sinodul Ecumenic de la Efes nu a avut decât 7 sesiuni din care noi am dat rezumatul; şi că totul s-a petrecut acolo cu seriozitatea şi măreţia care se cuvin unei adunări care reprezenta Biserica universală. Faptele care sunt trecute în afara sesiunilor şi care sunt datorate intrigilor conciliabulului nu se referă la sinod şi sunt independente de ceea ce constituie el cu adevărat.
[69] Pentru toate documentele indicate, a se vedea Act. Synod. Ephesin., în colecţiile sinoadelor de Labbe, completate de Mansi, sau de Hardoin; Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 34; Evagrie, Hist. Eccl., cartea I, c. 3, 4, 5.
[70] Apărătorul Bisericii era un magistrat însărcinat cu a lua apărarea intereselor materiale ale Bisericii.
[71] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist., 27, 28.
[72] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 34.
[73] Sfântul Isidor Pelusiotul, cartea I, Epist. 310. N.tr.: A se vedea Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, volumul I, 1-500, Editura Egumeniţa, 2013, p. 217-218.
[74] Idem, Epist. 311.
[75] A se vedea Act. Synod. Ephes.
[76] Se poate crede că el le primise direct de la sinodul însuşi care l-a înştiinţat cu privire la ele în scrisoarea care i-a fost adresată după ultima sa sesiune (A se vedea această scrisoare între cele ale lui Celestin, 20).
[81] A se vedea Act. Conc. Ephes., apud Labbe-Mansi; vel apud Hard.
[82] Xist, Epist. 1. Edit. Coust.
[84] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 30, 31.
[87] Int. Epist. Chiril 35. Int. Epist. Xist 3.
[88] Evagrie, Hist. Eccl., cartea I, c. 7.
[95] A se vedea epistolele 45, 46, 48 şi următoarele.
[98] Xist, Epist. 5. Int Chiril Epist. 51.
Episcopii Tianei şi de Tars încercaseră să-l avertizeze pe episcopul Romei cu privire la Ioan al Antiohiei, dar scrisoarea lor (Int. Xist, Epist. 4) nu a avut nici un efect.
[99] Xist, Epist. 6. Int. Chiril Epist. 52.
[100] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, 3. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 2. Facundus, Pro Defens. 3 capitul., cartea a IX-a şi a X-a. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, 39; Marius Mercator, Translat. 3; Phot. Bibl. c. 38.
[101] Lui i se atribuie mai mult de 10.000. Fără îndoială că cea mai mare parte nu erau de o mare întindere.
[102] El l-a combătut pe Nestorie. A se vedea Hæret. fabul., cartea a IV-a, c. 12.
[103] Noi vom avea curând ocazia de a reveni asupra vieţii şi dogmelor lui Teodoret.
[104] Noi vom reveni asupra acestui subiect cu ocazia chestiunii celor trei capitole.
[105] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 63.
[106] Epist. Joann. Antioch. Inter. Chiril Epist. 66.
[107] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 67.