Postul Mare (I)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (I)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

 

Fraţilor, nu întâmplător această rugăciune a fost rânduită la fiecare slujbă de mai multe ori. Fără îndoială, Sfânta Biserică a făcut aceasta deoarece, cu toate că rugăciunea este scurtă, ascunde în sânul ei un tezaur măreţ de gânduri şi simţăminte sfinte, punându-ne în faţă cu multă limpezime nevoile noastre duhovniceşti.

De aceea, vom urmări intenţia Sfintei Biserici şi folosul nostru sufletesc, dacă vom face din această rugăciune obiectul discuţiilor noastre şi vom analiza fiecare cerere a ei în parte. Astfel, în faţa noastră vor apărea o serie întreagă de virtuţi sfinte cu care trebuie să ne înfrumuseţăm sufletul, dar şi o mulţime întunecată de păcate şi de patimi de care ar trebui să ne păzim inima.

Probabil că nu mai este nevoie să vă aduc aminte că aceasta este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În plus, menţionez că Sfântul Efrem face parte din numărul marilor nevoitori care au înfrumuseţat Biserica creştină primară. Sfântul Efrem a fost om după trup, dar înger după duh şi după măsura desăvârşirii.

Sfântul Efrem a părăsit lumea din anii tinereţii sale şi s-a sălăşluit în pustie, unde îndelunga petrecere fără povăţuitori l-a făcut învăţător al Răsăritului şi luminător al lumii creştine. Subiectul preferat al cugetărilor şi învăţăturilor sale a fost mereu pocăinţa.

Sfântul Efrem a fost pentru Biserica Siriană, din care făcea parte datorită locului său de vieţuire, de toate: învăţător al credinţei, mustrător al păcatelor, hrănitor duhovnicesc în vreme de foamete, doctor făcător de minuni, vindecător de boli, ocrotitor de eretici şi păgâni.

Respectul general pentru aceste virtuţi a făcut ca învăţăturile acestui sfânt ascet să fie citite în biserici imediat după citirea Sfintei Scripturi încă de pe când sfântul era în viaţă.

Dintr-o asemenea minte şi inimă a izvorât această rugăciune pe care dorim să o analizăm: dintr-o minte luminată de Dumnezeu şi dintr-o inimă înflăcărată de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele; o inimă curăţită cu desăvârşire şi sfinţită de har.

În rugăciunea sa, Sfântul Efrem este la fel de simplu şi de firesc precum au fost sufletul şi viaţa sa. El s-a rugat, şi ne cheamă şi pe noi toţi să ne rugăm Domnului. În primul rând, ca să îndepărteze de noi patimile păgubitoare de suflet, iar în al doilea rând, ca să ne trimită în locul lor virtuţile plăcute lui Dumnezeu, ştiind bine că nici patimile nu se vor îndepărta, dar nici virtuţile nu vor veni fără ajutorul special al puterii lui Dumnezeu.

Sentimentul neîncrederii în puterile proprii, atunci când vine vorba de lucrarea mântuirii şi de necesitatea de a chema în ajutor harul lui Dumnezeu, reprezintă trăsătura distinctivă a moralităţii creştine. Un păgân îngâmfat spunea următoarele: ,,Zeii să-mi dea cinste, bogăţie şi sănătatea, iar virtutea o voi dobândi singur”. Dar de ce avea această îngâmfare păgubitoare ? Din pricina faptului că un păgân nu cunoaşte alterarea firii omeneşti din pricina păcatului, nici neputinţa ei duhovnicească. Nu înţelege esenţa virtuţii însăşi, limitându-se doar la a fi cinstit la arătare.

Or, creştinul luminat de lumina Evangheliei, dimpotrivă, vede cu claritate că omul căzut nu poate singur nici să gândească, nici să săvârşească ceva cu adevărat bun, deoarece păcatul şi răul au pătruns atât de adânc în sufletul nostru, încât au pus stăpânire pe însuşi izvorul gândurilor şi sentimentelor. Pe de altă parte, vede limpede de asemenea de ce este nevoie ca virtutea să fie cu desăvârşire curată şi plăcută nu doar ochilor omeneşti, ci şi ochilor lui Dumnezeu, şi că, pentru aceasta, are nevoie nu numai de aspectul exterior şi spectaculos al virtuţii – care adeseori acoperă mândria ascunsă şi interesul propriu –, ci de iubirea sinceră a binelui, de ascultarea desăvârşită a voii lui Dumnezeu şi a legii conştiinţei, dând la o parte toate interesele iubirii de sine.

Creştinul le cunoaşte pe toate acestea şi, văzând în sine imposibilitatea de a se slobozi prin forţele proprii de veninul păcatului, de a dobândi cu puterile lui virtutea atât de curată şi desăvârşită, cade cu smerenie în faţa tronului harului, strigând: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dacă Tu, Cel atotbun şi atotputernic, nu vei zdrobi abisurile necuprinse ale răului care s-a cuibărit în mine, atunci, cu toate strădaniile mele, acestea vor izvorî veşnic în mine şiroaie de gânduri şi fapte rele, înecând sufletul şi inima în necurăţie. Dacă Tu Însuţi, Cel atotsfânt şi drept, nu mă vei povăţui pe calea adevărului şi dreptăţii şi nu vei întări pe piatra poruncilor Tale paşii mei tremurânzi, mă voi împiedica şi voi cădea veşnic, voi avea mereu numai intenţia de a veni la Tine, dar nu mă voi mişca din loc; cu atât mai mult, nu voi dobândit scopul dorit care mi-a fost rânduit dinainte de iubirea Ta preaînţeleaptă.

Fraţilor, nu putem să nu atragem atenţia chiar la expresia pe care a folosit-o Sfântul Efrem în rugăciunea lui. Îl roagă pe Domnul nu doar ca să-i fie dezrădăcinate patimile şi să-i fie dăruite virtuţile, ci ca să fie eliberat şi de duhul acestor patimi, iar în locul lor să-i fie trimis duhul virtuţilor. Aşadar, oamenii duhovniceşti văd în toate duhul, în timp ce oamenii trupeşti văd adesea numai trupul, până şi în cele duhovniceşti !

Dar ce numeşte Sfântul Efrem duhul patimilor şi duhul virtuţilor ? Este oare vorba de ceea ce numim de obicei patimă sau virtute ? Ori este vorba de ceva mai mult ?

Nu vom greşi dacă vom spune că Sfântul Efrem, rugându-se să fie alungat de la el duhul trândăviei, al akediei şi al iubirii de stăpânire, primind darul duhului curăţiei şi al smeritei cugetări, avea în vedere de fapt nişte duhuri reale. În primul caz, pe duhurile întunericului şi rele, iar în al doilea, pe cele bune şi purtătoare de lumină.

După învăţătura Sfintei Scripturi, omul este mereu între două lumi: lumea de sus, luminoasă şi cerească; şi lumea de jos, întunecoasă şi diavolească. Şi prima, şi cea de-a doua lume acţionează asupra lui neîncetat, ducând între ele un război pentru sufletul omului.

Lumea îngerească lucrează asupra omului prin faptul că îl ocroteşte, îl susţine şi îl întăreşte pe calea pocăinţei şi virtuţii, insuflându-i gânduri şi sentimente bune, dându-i putere şi tărie duhovnicească. Iar lumea demonilor lucrează prin faptul că se străduieşte să-l abată pe om de la calea sfinţeniei, să-l ţină în robia patimilor, insuflându-i în suflet şi în inimă tot ceea ce este necurat şi neplăcut lui Dumnezeu.

Omul între două lumi

Fresce din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Nu este un lucru uimitor dacă fiecare virtute are un duh netrupesc curat care, din preaplinul puterii acestei virtuţi în el însuşi, devine un îndrumător special pentru omul care caută să dobândească virtutea respectivă. Nu este uimitor nici dacă fiecare patimă are un duh al întunericului care, de asemenea, din preaplinul puterii acestei patimi în el însuşi, devine împreună lucrător al oamenilor păcătoşi, în ceea ce priveşte patima respectivă. Pe aceste duhuri, ca pe nişte începători-căpetenii ai binelui şi răului, le vede acest om al lui Dumnezeu cu ochiul lui luminat de har, rugându-se Domnului să-i trimită duhurile luminate ale virtuţii şi să-i îndepărteze pe îngerii întunecaţi ai păcatului.

În plus, fiecare virtute, pe cât de curând se întăreşte în om, şi fiecare patimă, pe cât de repede pune stăpânire pe el, îl fac după cum sunt ele însele, după duhul şi chipul lor. Duhul virtuţii este mai puternic şi mai luminos decât virtutea însăşi, dar şi duhul patimii este mai întunecat şi mai rău decât patima însăşi.

Dar cum apare în suflet duhul acesta ? Ca în lumea creată. Umpleţi camera cu nişte lucruri şi lăsaţi-le acolo pentru o perioadă îndelungată. În cameră se va crea duhul acestor lucruri, astfel încât dacă veţi scoate lucrurile afară, duhul lor va rămâne acolo pentru mult timp. Dacă veţi umple camera de lucruri plăcut mirositoare, va rămâne mirosul plăcut, iar după cele cu miros greu, va rămâne un miros neplăcut. La fel se întâmplă cu orice virtute sau patimă. În sufletul omului se întăreşte fie duhul virtuţii care predomină, fie duhul patimii preferate.

Cine în decursul sfântului post s-a nevoit să postească fără de lene, la acela rămâne duhul postului şi după terminarea zilelor de postire, făcându-l să fie cu trezvie şi înfrânare în toate. Şi, dimpotrivă, cine în decursul zilelor de post s-a dedat la mult lux şi iubire de plăceri, din acela sfântul post nu poate deodată să alunge duhul senzualităţii şi desfătărilor trupeşti, aşa că omul va fi tulburat de amintiri şi de gânduri trupeşti atât în mijlocul preocupărilor duhovniceşti, cât şi în momentele cele mai sfinte.

În general, războiul duhovnicesc cu duhul patimii este mult mai greu decât lupta cu patima însăşi. Patima poate fi lăsată într-un moment, dar duhul patimii nu te va părăsi curând. Trebuie să lupţi mult, să te nevoieşti şi să rabzi îndelung ca să te eliberezi de ea.

Fără îndoială, pe toate acestea le are în vedere sfântul nevoitor al lui Hristos şi, din pricina aceasta, Îi cere Domnului eliberare completă de rău şi curăţire desăvârşită a trupului şi duhului lui, distrugerea deplină a toată frământătura (potrivit Romani 11, 16; I Corinteni 5, 6; Galatenii 5, 9) păcatului din firea sa.

Urmându-l pe Sfântul Efrem Sirul, să nu ne oprim nici noi, fraţilor, la curăţirea superficială a sufletelor noastre, prin spovedirea faptelor văzute rele şi neplăcute lui Dumnezeu. Căci la ce foloseşte tăierea ramurii, dacă rămâne rădăcina răului ? Oare este înţelept să omori un şarpe mare în timp ce 10 şerpi mai mici sunt gata să-i ia locul ?

Înarmaţi fiind cu râvna de Dumnezeu şi însetaţi de mântuirea noastră, să pătrundem până la originea răului din sufletul nostru şi să ne străduim să distrugem izvorul lui cu desăvârşire. Acest lucru ar fi cu neputinţă pentru noi înşine, dar avem harul atotputernic al lui Dumnezeu, în faţa căruia toate sunt deschise, descoperite şi cu putinţă.

Dacă cu rugăciune sârguincioasă vom coborî harul acesta în sufletul nostru, îi vom încredinţa inima noastră, îl vom lăsa să lucreze neîmpiedicat în noi şi să ne tămăduiască bolile, atunci bezna întunericului şi a răului, care ne luptă, se va da la o parte si se va arăta uscatul – mergerea după poruncile lui Dumnezeu; va străluci asupra noastră lumina feţei lui Dumnezeu, se va zidi în noi inimă nouă, se va înnoi duhul drept. Iar noi ne vom întoarce la bunătatea, nevinovăţia şi dreptatea de mai înainte, originară, care să rămână cu noi toţi, prin harul lui Hristos, Amin.