Postul Mare (II)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (II)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei nu mi-l da mie.

Ne-am fi putut aştepta ca marele nevoitor al lui Hristos să-şi înceapă rugăciunea prin cererea de a-i fi îndepărtată de la el oricare altă patimă, numai nu trândăvia. Căci trândăvia, în accepţiunea noastră, nu este ceva prea important şi periculos. Unii chiar au tendinţa să o creadă stare de invidiat. Dar omul lui Dumnezeu priveşte lucrurile altfel. El vede în trândăvie primul duşman al mântuirii lui. De aceea I se roagă mai întâi de toate Domnului să-l elibereze de duhul trândăviei.

Dar ce face rău omul trândav, de vreme ce nu face nimic ? Tocmai faptul că nu face nimic, căci omul trebuie mereu să facă ceva. Într-adevăr, dacă Fiul lui Dumnezeu spune despre Sine Însuşi şi despre Tatăl Său: Tatăl meu până acum lucrează, şi eu lucrez (Ioan 5, 17), oare omul ar trebui să se dedea la trândăvie ? Dinamica este scopul existenţei noastre, tocmai pentru aceasta ne-a fost dată viaţa; pentru aceasta am fost înzestraţi cu capacităţi.

Întrucât viaţa noastră pământească nu este veşnică, dar în decursul ei trebuie să dobândim întreaga veşnicie, fericită sau nefericită, atunci trândăvia, analizată din această perspectivă, ne apare ca o mare fărădelege împotriva noastră înşine. Orice ceas petrecut în trândăvie are drept urmare nu doar o pierdere pentru această viaţă, ci şi pentru veşnicie.

Nu folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a săvârşi fapte bune îl aseamănă pe om cu sluga care şi-a îngropat talantul în pământ, pregătindu-şi singur soarta slugii respective, adică ceea ce i se pare că are, i se va lua de la dânsul (potrivit Matei 25, 29).

Cu siguranţă că i se va lua ! De către cine ? De dreptatea lui Dumnezeu, la vremea potrivită. Iar acum chiar trândăvia însăşi o face, căci patima aceasta are proprietatea de a slăbi, de a scurta şi, în cele din urmă, de a ne lipsi cu totul de puterile noastre.

Încetaţi, de exemplu, să mergeţi şi să vă folosiţi picioarele. Dacă aceasta va continua mult, în cele din urmă veţi pierde capacitatea de a merge, abia mai fiind în stare să vă ridicaţi şi să staţi pe picioarele voastre. Precum este cu trupul, tot aşa este cu sufletul. Orice capacitate sufletească, dacă este exersată, creşte şi se întăreşte, iar dacă este lăsată fără lucrare, slăbeşte şi se strică.

Iată alt exemplu: ce este mai viu şi netăcut în natură decât conştiinţa noastră ? Dar, neexersându-ne conştiinţa, fără să o ocrotim şi împiedicându-i totodată lucrarea, conştiinţa slăbeşte, tace şi adoarme, iar omul ajunge împietrit. Cu atât mai repede se veştejesc şi slăbesc din pricina nelucrării celelalte capacităţi sufleteşti ! Într-adevăr, omului care nu s-a rugat de mult îi vine greu să se aşeze la rugăciune, fie şi pentru doar câteva minute. Omul care nu a exersat postul nu poate să trăiască fără hrană nici măcar o zi.

Trândăvia este periculoasă nu doar prin faptul că ne lipseşte de ceva, ci şi prin urmările ei. Ce ne aduce trândăvia ? Ne aduce patimile şi pervertirea. Dacă sufletul nostru ar fi asemenea unui instrument muzical care, atunci când nu mai este folosit, rămâne integru, am fi putut fără pagubă să-l lăsăm în nelucrare. Însă, din pricina naturii sale duhovniceşti, starea aceasta este cu neputinţă, deoarece se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu câmpul nelucrat: câmpul se acoperă de buruieni, iar sufletul de gânduri şi de sentimente rele.

De aceea trândăvia poate fi numită pe bună dreptate pământ pregătit pentru tot ceea ce este rău şi păcătos. Nimeni nu este atât de mult asaltat de gânduri necurate şi de dorinţe păcătoase precum omul trândav: gândul său, stând fără lucrare, rătăceşte pretutindeni şi acostează mereu pe tărâmul păcatului.

Atunci, imaginaţia creionează chipuri ademenitoare pe care a avut ocazia cândva să le vadă; memoria ne aduce în minte situaţii când patimile şi-au găsit satisfacţia păcătoasă; mintea iscodeşte diverse planuri lumeşti ori îndoieli referitoare la lucrurile sfinte; inima este predispusă spre diverse mişcări pătimaşe. În plus, trândăvia are proprietatea malefică de a genera în om plictiseală, îl determină să caute divertisment şi distracţie care, în sufletul trândav, constau din elemente care dăunează sufletului, deoarece acestea fac parte dintre plăcerile simţuale, dacă nu chiar dintre cele de-a dreptul neplăcute lui Dumnezeu.

De nimic nu s-au străduit să se ferească sfinţii lui Dumnezeu ca de trândăvie. Cunoscând pericolul trândăviei, Părinţii îşi luau de muncă chiar în pustie; nu se despărţeau de aceasta nici atunci când săvârşeau cele mai înalte lucrări duhovniceşti. Cine stă pe dealul pustiului Tebaidei şi cântă psalmi în timp ce împleteşte coşuri ? Este luminătorul Egiptului, Antonie cel Mare. Cine este cel care, în întunericul nopţii, la lumina candelei sau la lumina lunii, confecţionează corturi şi colibe ? Este Sfântul Apostol Pavel. Cine este cel care, într-o colibă mică din Nazaret, lucrează cu ciocanul, taie cu ferăstrăul, muncind de dimineaţă până seara în prelucrarea lemnului ? Este Sfântul Iosif, cel care L-a crescut pe Domnul.

În general, oamenii sfinţi îşi împărţeau timpul între cugetarea la Dumnezeu şi osteneala trupească. Prima regulă pe care şi-au impus-o a fost de a nu trăi pe seama altora, ci din rodul propriei munci. Iar munca lor, cu toată sărăcia lor materială, le era suficientă pentru a-l ajuta şi pe aproapele: pentru a-l hrăni pe cel flămând, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i răscumpăra pe robi.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul întristării[1] nu mi-l da mie.

Duhul întristării este potrivnic nu numai distracţiilor lumeşti, ci şi vieţii creştine. Dar de ce ? Deoarece viaţa creştină cere activitate duhovnicească permanentă, vioiciune, bărbăţie şi putere. Or, despre care activitate, vioiciune şi putere putem vorbi în cazul celui întristat ? Căci şi împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17), după mărturia Sfântului Apostol Pavel.

Despre care pace şi bucurie poate fi vorba în cazul omului întristat ? Tocmai de aceea, cei care cred că viaţa creştină este neapărat însoţită de întristare, prin aceasta demonstrează că nu cunosc duhul creştinismului adevărat. Nicidecum, căci este duhul luminii, al tăriei şi al puterii; duhul păcii şi al bucurie neîncetate. Creştinul nu ajunge deodată la această stare fericită, este adevărat, aşa cum nici cel bolnav nu primeşte deodată sănătate. Dar trăirea începutului însănătoşirii sufleteşti reprezintă deja o experienţă mângâietoare care, crescând permanent, umple sufletul de pace şi de bucurie.

Este la fel de adevărat şi faptul că creştinul, fiind mereu preocupat de lucrarea mântuirii lui, chiar dacă din când în când mai gustă din plăcerile cele înalte şi duhovniceşti, se înstrăinează de bucuriile gălăgioase ale lumii şi ni se pare adesea îngândurat în momente când alţii nu cunosc măsura fericirii lor. Îngândurarea creştinului nu provine de la duhul întristării, ci are alte cauze, adesea fiind consecinţa gândului: cum se pot veseli unii atunci când s-ar cuveni să plângă ? Ducând până la sfârşitul vieţii o luptă neîncetată cu păcatul şi patimile, creştinul este supus uneori unor asemenea ispite despre care iubitorii de desfătări nu au nici o idee. Dar nici acest război duhovnicesc nu-şi are originea în duhul întristării. Ostaşul lui Hristos iese la luptă împotriva duşmanilor mântuirii lui cu un curaj mai mare decât ostaşii împăratului pământesc !

De aceea, atunci când vedeţi un creştin adevărat că suferă de întristare, feriţi-vă să trageţi concluzii în defavoarea creştinismului. Din aceasta puteţi deduce că acest mădular al trupului lui Hristos este încă nedesăvârşit în credinţă şi fidelitate faţă de Domnul; că el, din pricina slăbiciunii firii omeneşti, are încă inima bolnavă, şi că poate această boală duhovnicească este îngăduită în mod intenţionat de Doctorul Ceresc pentru a-i dărui sănătatea deplină.

În orice caz, întristarea este o stare nefirească a duhului, o boală care, odată cu amplificarea şi continuitatea ei, poate fi foarte periculoasă, aducând moarte nu numai duhului, prin deznădejde, ci chiar trupului, prin distrugerea lui. Întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10), observă Apostolul Pavel. De aceea bărbaţii sfinţi de nimic nu se temeau aşa ca de întristare. Şi, odată cu apariţia acestui vrăjmaş, se grăbeau să ia toate măsurile necesare pentru a-l birui.

Care sunt cauzele întristării şi ce mijloace avem împotriva ei ?

Cauzele întristării pot fi exterioare, interioare, duhovniceşti şi afective. În primul rând, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire, întristarea poate apărea din pricina retragerii pentru o vreme a harului lui Dumnezeu. Starea în har este cea mai fericită cu putinţă. Dar pentru ca cel care a gustat această stare să nu creadă că a dobândit-o datorită propriei desăvârşiri, uneori harul se depărtează de la el, lăsându-l ,,pe cont propriu”. Atunci sufletul acela sfânt trăieşte ceva asemănător ca atunci când se face noapte în mijlocul zilei sau gerul iernii în cea mai călduroasă zi de vară: în suflet apare întunericul, răceala, akedia şi totodată moartea.

În al doilea rând, după cum mărturisesc unele persoane experimentate în materie de viaţă duhovnicească, întristarea apare şi din pricina lucrării duhului întunericului. Neputând să împiedice sufletul în calea ascensiunii spre cer prin ispitele trupeşti, să-l înşele prin bunătăţile şi plăcerile lumii, vrăjmaşul mântuirii recurge la alt mijloc, atacând sufletul cu greutate şi mâhnire lăuntrică.

În starea aceasta sufletul este ca un călător deodată înconjurat de ceaţă. Nu vede nici ceea ce se află în faţă, dar nici ceea ce este în spate. Nu ştie ce să facă, îşi pierde vigoarea inimii, iar duhul lui cade într-o stare de nehotărâre şi într-un soi de dezorientare lăuntrică. De acest tip de întristare suferă oamenii care s-au nevoit mult pe calea virtuţilor, dar au biruit deja ispitele trupeşti.

A treia cauză a întristării este firea noastră căzută, necurată, sleită de puteri şi aproape moartă din pricina păcatului. Câtă vreme urmăm iubirii de sine, suntem plini de duhul lumii şi slujim patimilor, atâta vreme firea noastră rămâne veselă şi vioaie. Aceasta este originea puterii, rigorii, curajului şi răbdării din suflet. Dar schimbaţi-vă modul de viaţă, abandonaţi calea largă a lumii şi păşiţi pe calea îngustă a abnegaţiei creştine, apucându-vă de pocăinţă şi de îndreptarea sinelui, că în acelaşi ceas înlăuntrul vostru veţi descoperi pustietate, veţi simţi neputinţă duhovnicească şi veţi trăi moartea inimii.

Dacă sufletul nu s-a umplut de noul duh al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, să se ţină cu credinţă de puterea crucii lui Hristos şi să se altoiască ca o ramură cu toate gândurile şi sentimentele lui de pomul vieţii – Domnul Iisus, în acel suflet apare în mod inevitabil duhul întristării, într-o măsură mai mare sau mai mică. Fericit este sufletul dacă nu va rămâne mult în această stare. Căci nu departe de starea aceasta este prăpastia deznădejdii duhovniceşti. Pradă acestui tip de întristare cad mai ales păcătoşii, după întoarcerea lor.

A patra şi cea mai obişnuită cauză a întristării duhovniceşti este insuficienţa sau, mai mult, încetarea activităţilor şi muncilor obişnuite. Încetează să-ţi foloseşti puterile şi capacităţile, că sufletul îşi pierde vigoarea şi viaţa, devenind veştejit şi greu de mişcat; chiar faţă de ocupaţiile de mai înainte simte lehamite; sufletul începe să simtă pustietate lăuntrică; apar nemulţumirea, plictiseala şi întristarea.

Întristarea poate apărea şi din pricina întâmplărilor triste din viaţă, precum: moartea rudelor sau a persoanelor iubite; pierderea cinstei, averii sau din pricina altor întâmplări nefericite. După legea firii noastre, toate acestea sunt asociate cu neplăcere şi mâhnire pentru noi. Legea aceleiaşi firi face ca mâhnirea aceasta să scadă în intensitate şi să dispară cu timpul, dacă omul foloseşte mijloacele necesare pentru a se încuraja şi a nu rămâne în întristare. În caz contrar, se instalează duhul tristeţii.

Întristarea poate apărea şi din pricina unor gânduri, mai ales a celor întunecate şi grele, atunci când sufletul ia aminte prea mult la acestea şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei. Astfel, omul poate cădea cu uşurinţă în întristare din pricina gândirii prea dese la nedreptatea care predomină în lume, la faptul că aici drepţii suferă necazuri şi pătimesc, iar necredincioşii se înalţă şi sunt fericiţi; şi că, în aparenţă, toate sunt sub stăpânirea patimilor omeneşti şi a întâmplării.

Surse ale întristării sufleteşti pot fi şi diverse stări bolnăvicioase ale trupului, mai ales unele boli ale unor mădulare trupeşti. Totuşi, oricare ar fi cauza întristării, rugăciunea este mereu primul şi ultimul mijloc împotriva ei. Prin rugăciune omul se aşază înaintea lui Dumnezeu – dacă stând în faţa soarelui, este cu neputinţă să nu fim luminaţi de lumină şi să nu-i simţim căldura, cu atât mai mult lumina şi căldura duhovnicească sunt urmări nemijlocite ale rugăciunii. În plus, prin rugăciune atragem harul şi ajutorul de sus de la Sfântul Duh. Iar acolo unde este Duhul Mângâietor, acolo nu este loc de întristare, acolo până şi necazul se preface în bucurie.

Tronul lui Hristos adorat de Adam şi Eva, cu îngeri şi sfinţi de jur-împrejur

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Citirea sau ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales a Noului Testament, reprezintă de asemenea un remediu puternic împotriva întristării. Nu în zadar Mântuitorul i-a chemat la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi, făgăduindu-le odihnă şi bucurie. El nu a luat cu Sine în ceruri bucuria aceasta, ci a lăsat-o toată în Evanghelie, pentru toţi cei întristaţi şi deznădăjduiţi. Cine se lasă pătruns de duhul Evangheliei, acela încetează să mai sufere nemângâiat, fiindcă duhul Evangheliei este Duhul păcii, odihnei şi bucuriei.

Slujbele bisericeşti, mai ales sfintele taine ale Bisericii, reprezintă şi ele un remediu eficient împotriva duhului tristeţii. Căci în Biserică, în casa lui Dumnezeu, nu există loc pentru ea. Toate tainele sunt îndreptate împotriva duhurilor întunericului şi a tămăduirii slăbiciunilor firii noastre; mai ales taina spovedaniei şi împărtăşaniei.

Şi conversaţiile cu persoanele înduhovnicite reprezintă un remediu împotriva duhului întristării. În general, în discuţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, ieşim din adâncimea întunecoasă lăuntrică în care se afundă sufletul din pricina întristării. Odată cu deschiderea buzelor, în omul cuprins de întristare se deschid şi adâncurile duhului lui, lăsând să pătrundă lumina şi căldura duhovnicească. În plus, datorită schimbului de gânduri şi de sentimente în timpul conversaţiei, împrumutăm de la interlocutori un soi de putere şi de vitalitate care ne sunt atât de necesare în starea de întristare.

Cugetarea la lucruri mângâietoare şi întărirea gândului la unul dintre ele ne ajută foarte mult în starea de întristare. Căci, în starea aceea, gândul fie nu lucrează deloc, fie se roteşte în jurul subiectelor triste. Pentru a ne izbăvi de întristare, trebuie să ne silim să cugetăm la lucruri opuse. De exemplu, dacă întristarea a apărut din pricina mâhnirii pentru moartea unei persoane iubite, atunci, în loc să rătăcim neîncetat cu gândul la mormântul lui, imaginându-ne cum stă în sicriu sau cum putrezeşte în pământ, să ne gândim mai des la cer, unde petrece duhul persoanei respective; la ziua învierii de obşte, când ne vom îmbrăca cu toţii cu un trup nou, proslăvit şi nemuritor şi nu vom mai trăi vreodată despărţirea amară de apropiaţii noştri.

Şi munca trupească alungă întristarea. Omul întristat nu este capabil să muncească, dar să se străduiască măcar să muncească, chiar dacă nu vrea. Să-şi continue munca, chiar dacă o face fără spor. Datorită mişcării, îi va învia mai întâi trupul, apoi şi duhul, simţind vigoare. În timpul muncii, gândurile i se vor abate de la subiectele care îi aduceau tânjeală. Or, aceasta deja înseamnă mult în lupta cu întristarea.

În cele din urmă, dacă întristarea este din cauza bolilor trupeşti, creştinul nu trebuie să neglijeze tratamentele medicale şi nici iscusinţa medicului, căci aceasta este de la Dumnezeu. Cinsteşte pre doftor cu cinstea lui pentru trebuinţe, că şi pre el l-au făcut Domnul (Înţelepciunea lui Isus Fiul lui Sirah 38, 1), ne spune Scriptura. Prin urmare, medicul este slujitorul lui Dumnezeu, menit să ne facă nouă bine.

Tot ceea ce am spus despre întristare până acum se referă la întristarea creştină. Dar suferă de întristare şi cei ce iubesc lumea aceasta şi păcătoşii care nu se îngrijesc de mântuirea sufletului lor ? Mai mult şi mai des decât oricine ! Chiar dacă, în aparenţă, viaţa lor constă în mare parte din distracţii şi plăceri. Pe bună dreptate, chiar putem afirma că nemulţumirea lăuntrică şi tristeţea ascunsă reprezintă stări permanente ale păcătoşilor. Căci, oricât ar încerca păcătoşii să o facă să tacă, conştiinţa roade inima omului ca un vierme.

Omul lăuntric, oricât de mult l-ai constrânge, adesea îşi ridică capul şi suspină. Presimţirea involuntară şi profundă a Judecăţii şi răsplăţii viitoare tulbură de asemenea sufletul păcătos, îl alarmează şi amărăşte în el plăcerile nebune ale senzualităţii. Până şi cel mai înrăit păcătos simte din când în când că este ca o ramură fără rădăcină, ca o clădire fără temelie, că înlăuntrul lui sunt pustietatea, bezna întunericului, boală şi moarte [duhovnicească]. Tocmai în aceasta îşi are originea înclinaţia celor ce iubesc lumea aceasta spre distracţii neîncetate, căutând să cadă în uitare de sine şi în nesimţire.

Ce să le spun iubitorilor lumii despre întristarea lor ? Este bună pentru ei, căci reprezintă un imbold către pocăinţă. De aceea, în loc să alunge întristarea aceea, ca pe o boală, li se cuvine să se folosească de ea ca de un medicament, întorcând-o din întristarea neroditoare a acestui veac în întristarea mântuitoare după Dumnezeu.

Şi să nu creadă că s-ar găsi pentru ei alt remediu de eliberare de acest duh al întristării, până când nu se vor întoarce pe calea adevărului şi nu îşi vor îndrepta viaţa şi obiceiurile. Plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti niciodată nu vor umple pustietatea inimii, căci sufletele noastre sunt mai încăpătoare decât lumea întreagă. Dimpotrivă, odată cu trecerea timpului, plăcerile trupeşti îşi vor pierde din puterea de atracţie, transformându-se în surse de greutate sufletească şi plictiseală. În timp ce întristarea după Dumnezeu, înfrângerea pentru viaţa nelegiuită, chiar dacă la început vor adăuga ceva la povara tristeţii sufleteşti, cu timpul vor sluji la vindecarea desăvârşită de toate bolile inimii, căci vor aduce cu sine dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Amin.

 

[1] În rugăciune aşa cum o ştim noi, este duhul grijii de multe.