Postul Mare (III)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (III)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie.

Doamne, îndepărtează de mine duhul care, sălăşluindu-se în îngerul cel purtător de lumină, l-a întunecat şi l-a aruncat pentru totdeauna din ceruri; care, punând stăpânire pe protopărinţii noştri, i-a alungat din Rai; duhul de care orbit fiind faraon, întreba: Cine este de al căruia glas să ascult eu ? (Ieşirea 5, 2); de care înşelaţi fiind Datan şi Aviron au coborât în iad de vii, din pricina împotrivirii lor în faţa lui Moisi; duhul care îi îndeamnă pe eretici să lupte împotriva autorităţii Bisericii, iar pe oamenii tulburători şi complotişti să rupă sânul patriei lor; duhul scriitorilor exuberanţi care seamănă neghine, stricând moralitatea unor generaţii întregi; duhul care, în pofida mărimii lui înfricoşătoare, se poate sălăşlui chiar în cel mai mic om, şi în oricine se sălăşluieşte, îl face să nu fie mulţumit de nimic, cu atât mai mult de starea sa.

Într-adevăr, fraţilor, nimeni nu scapă de duhul iubirii de stăpânire şi al înălţării. El pătrunde până şi în pustie, făcându-i uneori şi pe oamenii care s-au lepădat de toate să caute întâietate în faţa altora, măcar prin îndepărtarea de mai marii lor. El apare şi în cercul celor mai mici copii şi face ca toţi să fie asemenea adolescentului ,,lider”, dând ordine cu mândrie, privind cu invidie la alţii şi chinuindu-se cu duhul dacă se lipseşte de statutul lui înalt.

Dar ce să spunem despre lume şi despre societatea omenească ? Acolo chiar există regula că rău este ostaşul care nu vrea să fie conducător de oaste. Păşind în pragul vieţii, puţini sunt cei care nu aduc acolo tot felul de ambiţii şi dorinţe dintre cele mai exorbitante. Şi cum nu s-ar lăsa infectaţi de duhul iubirii de stăpânire, dacă părinţii şi educatorii înşişi consideră adesea că au datoria de a trezi duhul acesta în tinerele lor odrasle, crezând că aceasta este garanţia succeselor viitoare din viaţa lor ?

În realitate, aceasta este garanţia nicidecum a succesului, ci a nereuşitelor; nu a ascensiunii, ci a căderilor celor mai periculoase. Căci, în primul rând, oare este cu putinţă ca toţi să ocupe locuri înalte, să dobândească cinste şi distincţii speciale ? Din necesitate, partea aceasta aparţine câtorva. Tocmai de aceea, pentru majoritatea, a tinde la acestea este acelaşi lucru cu a tinde la ceva practic imposibil şi prin urmare dăunător.

În al doilea rând, duhul iubirii de stăpânire este, în general, cel mai dăunător posibil în dobândirea cinstei şi demnităţilor. Omul pătruns de duhul acesta nu are practic niciodată răbdare şi modestie, calităţi atât de necesare pentru succes şi în lucrurile pământeşti. Dimpotrivă, cel stăpânit de duhul iubirii de stăpânire este gata să recurgă la toate mijloacele posibile ca să-şi realizeze scopul. Dar folosindu-le în mod nechibzuit, rar se întâmplă să nu fie supus la căderi grele. În caz de nereuşită şi de instabilitate, se întâmplă lucruri şi mai rele: el îşi permite obrăznicii şi abuzuri care-l lipsesc şi de cele pe care le are.

De obicei, oamenii aceştia cu ambiţia înşelată abandonează calea cinstirilor şi chiar a slujirii sociale, limitându-se înainte de vreme la cercul vieţii casnice. Acest cerc paşnic şi bun ar putea să compenseze toate pierderile lumii mari, dar din păcate, şi aici, căutătorul slavei deşarte rar găseşte linişte pentru sine. Căci aduce cu sine acasă duhul nemulţumirii, apărut din pricina nereuşitelor, duhul crâcnelii şi al împietririi inimii. În plus, patima înălţării de sine vrea să găsească şi aici hrană pentru sine şi după ordinea firească a lucrurilor, ciocnindu-se adesea de împotriviri, se dezlănţuie, chinuindu-l pe omul stăpânit şi pe ceilalţi.

Omul mândru este greoi şi dezgustător pentru toţi, chiar atunci când deţine calităţi excepţionale. Căci foloseşte toate prin câte l-a deosebit şi înfrumuseţat natura pentru a-i umili pe alţii. Dar cui îi place să fie umilit ? Tocmai de aceea, de regulă, astfel de oameni sunt de evitat. Dar duhul iubirii de stăpânire apare chiar în oamenii mediocri. Pe aceştia lumea nu că îi evită, ci îi dispreţuieşte de-a dreptul. Câtă amărăciune pricinuieşte aceasta omului dispreţuit !

Dar – îmi va spune cineva – creştinul nu are voie să dorească funcţii înalte ?

Creştinului nu-i este interzis să dorească tot ce-i bun. Poate dori, atunci când simte chemare spre lucrul acela şi spre acea demnitate înaltă. Dar cum să-şi dorească acest lucru ? Oare considerându-se potrivit preocupării respective sau funcţiei înalte respective ? Ar fi o îngâmfare şi o mândrie de neiertat ! Oare neîmplinindu-i-se dorinţa, să se gândească că întregul scop al vieţii sale este ratat, şi din pricina aceasta să se mâhnească şi să se chinuie ? Nicidecum, deoarece aceasta ar însemna să nu înţeleagă sensul şi nici scopul vieţii lui ! Oare considerând că sunt legale şi permise toate mijloacele în calea obţinerii distincţiilor şi demnităţilor dorite ? Nici lumea nu suportă un asemenea grad de iubire de sine şi de goană după onoruri.

Dar ce este permis creştinului în ceea ce priveşte cinstea şi demnităţile ? Îi este permis să se pregătească pentru a fi vrednic de ele, să descopere şi să desăvârşească toţi talanţii primiţi de la Dumnezeu, vădindu-i în modul corect şi folositor tuturor, dând dovadă de eficienţa, sinceritatea şi iubirea sa pentru binele comun.

Asupra acestora creştinul poate munci oricât vrea. Această atitudine este demnă de laudă nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu. Dar a căuta cu înverşunare locurile şi demnităţile de frunte, cu atât mai mult a folosi în acest scop intrigi şi relaţii, viclenie şi minciună, şi nedobândind lucrul dorit să murmure ajungând la descurajare şi deznădejde – toate acestea nu sunt lucruri creştine.

Creştinul aşteaptă liniştit chemarea de sus: dacă-i vine rândul, iese cu smerenie în faţa oportunităţii care i se deschide; dacă nu-i vine rândul, foloseşte capacităţile şi cunoştinţele lui în cercul în care se află, fără a se certa din pricina dispoziţiilor superiorilor şi fără a acuza pe nimeni de lipsă de atenţie faţă de propria persoană. Căci fiţi siguri că pronia lui Dumnezeu le rânduieşte pe toate.

Dar să arătăm ce i se cere creştinului atunci când ocupă o funcţie înaltă: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26). Iată o lege spusă de Cel care, în toate privinţele, este cel dintâi şi cel de pre urmă (Apocalipsa 1, 17).

Creştine, cu cât mai înalt, cu atât mai smerit, mai harnic şi mai plin de abnegaţie trebuie să fii ! Funcţia înaltă îi aduce omului osteneală şi priveghere, grijă şi mâhnire pentru toate pe care le are în stăpânire. Cel care-şi va îndrepta privirea către acestea, de la acela duhul iubirii de stăpânire va fugi singur.

Oare pentru osteneală şi binele tuturor duhul acesta îi goneşte pe cei stăpâniţi de el la înălţimea cinstirilor ? Nicidecum, el le arată numai luxul şi îndestularea, numai măririle şi laudele tuturor. Dezrădăcinaţi din mintea voastră toate acestea, şi ispita va dispărea. Priviţi la demnitatea înaltă prin prisma responsabilităţii grele în faţa oamenilor, nedespărţită de această funcţie, dar mai ales în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Atunci voi veţi simţi frică de locurile înalte, în locul dorinţelor de onoruri, şi le veţi privi aşa cum priviţi la piscurile clădirilor înalte, unde vă este frică să vă urcaţi măcar şi în gând.

Cineva îmi poate spune că în firea omenească există o tendinţă naturală spre tot ce este înalt şi măreţ. Oare nu trebuie să hrănim şi să susţinem această tendinţă ? Fără îndoială; însă dacă am fi păstrat-o şi am fi hrănit-o aşa cum trebuie în sufletele noastre, nu ne-am fi înşelat cu nici un fel de onoruri omeneşti şi nu ne-am fi oprit la dorinţele noastre, aşezându-le deasupra binelui tuturor. Tendinţa înnăscută faţă de tot ce este înalt şi măreţ este mai presus nu numai decât tot pământul, ci şi decât tot universul.

Tocmai ea, păstrată în curăţia sa şi în putere, ne-ar fi izbăvit de tot felul de ambiţii pământeşti mărunte şi deşarte. Or, pentru ca această tendinţă să nu rămână zadarnică, Creatorul le-a rânduit tuturor, fără excepţie, scopul cel mai înalt. Care ? Acela pe care ni-l arată şi la care ne cheamă Evanghelia.

Ce poate fi mai înalt decât făgăduinţele pe care le cuprinde ? După învăţătura Evangheliei, cu toţii am fost creaţi pentru Împărăţia lui Hristos, pentru a stăpâni lumea întreagă, pentru a fi la înălţimea vieţii îngereşti. Iată nişte demnităţi pentru toţi şi pentru fiecare ! Fiecare să alerge la acestea ! Pe acestea nimeni nu ni le interzice, ci dimpotrivă, la acestea suntem chemaţi.

Însă cine se îndreaptă spre aceste înălţimi şi urcă la măsura lor ? Doar cei smeriţi ai acestui veac, gunoiul lumii (I Corinteni 4, 12), după cum s-a exprimat apostolul, adică oamenii care s-au îndepărtat de toate cinstirile şi demnităţile lumeşti.

Dar cum rămâne cu oamenii care stau la înălţimea măreţiei pământeşti ? Din păcate, lăsându-ne încântaţi de statutul lor, foarte rar se gândesc la scopul primordial al vieţii. Cu părere de rău, ei sunt ca munţii înalţi care, acoperiţi fiind cu zăpadă şi gheaţă, strălucesc la fiecare răsărit şi apus al soarelui, reflectând raze multicolore şi încântând privirile spectatorilor, dar rămân întotdeauna goi şi neroditori, fără vreun semn de viaţă.

Având în vedere acestea, dacă mâna proniei dumnezeieşti ne pune la înălţimea demnităţilor pământeşti, să stăm acolo cu frică de Dumnezeu, fără să uităm nevrednicia noastră şi măreţia responsabilităţilor noastre, fără să ne înşelăm de funcţia ocupată, ci îndreptându-ne mereu privirea minţii şi inimii la cinstea chemării cereşti, la tronurile şi cununile care vor fi împărţite celor vrednici nu de samavolnicia omenească, ci de voia atotsfântă şi dreaptă a Atotţiitorului.

Iar dacă pronia lui Dumnezeu a rânduit să ocupăm un statut neînsemnat, să stăm la locul rânduit cu mărinimie şi cu credincioşilor, ţinând minte că Domnul nostru este Dumnezeul munţilor (III Împăraţi 20, 23); că starea înaltă este doar pentru o vreme cu toţii fiind chemaţi la o asemenea înălţime, în faţa căreia tot ce este înalt şi măreţ pe pământ este ca un vis şi o umbră. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Vorbirea în deşert este o patimă extrem de periculoasă, dar există foarte multe rugăciuni împotriva ei. Sfântul Prooroc David, precum auziţi adeseori, Se roagă mereu lui Dumnezeu, zicând: Pune Doamne strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmi 140, 3). Şi fiul înţelept al lui Sirah exclamă în rugăciune: Cine va da pază gurii mele, şi preste buzele mele pecete de înţelepciune (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 22, 30).

Iar la noi, fraţilor, dimpotrivă: nimic nu este atât de ignorat precum cuvântul, nimic nu este irosit cu atâta nebăgare de seamă precum cuvântul ! Oare este bine ? Este foarte rău, fie şi numai din pricina faptului că pentru orice cuvânt deşert, cu atât mai mult pentru orice cuvânt rău, va trebui să dăm răspuns în faţa lui Dumnezeu, potrivit mărturiei Domnului nostru Însuşi (potrivit Matei 12, 36). Nouă ni se pare că cuvintele noastre dispar în aer, însă ele rămân întregi, sunt adunate şi consemnate pentru ziua Judecăţii şi răsplătirii. De aceea, omul vorbitor în deşert rosteşte cu propriile buze sentinţa osândirii de la Judecata de Apoi. Oare este lucru mic ?

Păcătoşi pedepsiţi în iad

Fresce din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

În zadar socotim că este un lucru mult prea aspru să fim judecaţi şi pentru cuvintele noastre. Nicidecum, această judecată este dreaptă şi necesară, fiindcă doar ni se pare că nu au nici o importanţă cuvintele noastre şi că nu este un lucru atât de grav să le irosim în mod necugetat. Cuvântul omenesc are o însemnătate extrem de mare şi merită pe deplin ca omului să i se ceară socoteală pentru modul în care l-a folosit.

Căci ce este cuvântul folosit ? Este chipul văzut al Cuvântului Creatorului. În Dumnezeu există Cuvânt, dar şi în om există cuvânt. Într-adevăr, în Dumnezeu, Cuvântul nu este asemănător cu cuvântul nostru; Cuvântul Lui este însuşi chipul reprodus al Tatălui, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Dar nici cuvântul nostru nu este un sunet deşert, ci este chipul şi expresia duhului nostru. Aşadar, dacă adunăm toate cuvintele noastre, vom vedea în ele propriul chip. Oare este o atitudine înţeleaptă a-l împovăra cu trăsături dezgustătoare şi a-l întina fără pic de milă ?

În plus, omul se distinge în mod vizibil prin cuvânt de toate celelalte făpturi care-l înconjoară. Cuvântul este criteriul esenţial şi mijlocul fundamental prin care stăpânim lumea, după cum am văzut chiar la începutul lumii, prin faptul că protopărintele nostru le-a dat nume tuturor animalelor.

O, ce nu putea face cuvântul omenesc în starea lui originară, aşa cum a fost la sfinţii lui Dumnezeu ? Oprea soarele, încuia şi deschidea cerul, învia morţii şi altele.

Oare cine, după aceasta, nu va recunoaşte că sceptrul stăpânirii noastre asupra lumii este cuvântul ? Noi nu suntem în stare încă să lucrăm cu acest sceptru, dar măcar să nu-l cufundăm în noroi şi să nu-l stricăm nebuneşte.

Tot cuvântul este cel care ţine în putere şi în uniune întregul neam omenesc. El este mijlocul transmiterii gândurilor, sentimentelor, nevoilor, bucuriilor şi necazurilor, iniţiativelor şi realizărilor noastre. Prin cuvânt se leagă la noi, în mod tainic, trecutul cu prezentul şi prezentul cu viitorul. Prin cuvânt intră într-un contact strâns oameni care nu s-au văzut niciodată unul pe celălalt. Luaţi-le oamenilor cuvântul şi toate se vor opri în lumea umană.

Luaţi aminte şi la urmările cuvântului omenesc. Orice cuvânt care iese din gura voastră nu se va întoarce niciodată la voi. El va trece din gură în gură, va perinda ani şi veacuri, născând o mulţime nenumărată de gânduri, sentimente, intenţii şi fapte. Şi crescând ca un pom uriaş, împovărat de tot felul de roade, după chipul şi asemănarea lui, cuvântul şi [urmările lui] se vor întâlni cu tine, autorul lui, la Judecata de Apoi. Oare cum să nu purtăm grijă de o operă atât de roditoare şi să naştem în mod necugetat mii de cuvinte ?

Şi în prezent, cuvântul nu trece fără a acţiona chiar asupra celui care îl rosteşte. Prima impresie a oamenilor faţă de noi rezidă din cuvintele noastre; buzele noastre ne aduc fie respect, fie dispreţ şi dezgust. Omul înţelept va tăcea până la vreme, [iar] cel ce înmulţeşte cuvintele, urî-se-va (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 20, 6-7). Grăirea în deşert este tolerată uneori de dragul distracţiei, aşa după cum oamenii ţin, în acelaşi scop, în casele lor unele păsări. Însă ea niciodată nu va merita respectul. Dacă sunteţi ascultaţi când vorbiţi în deşert, fără să vi se arate dezgustul, fiţi siguri că sentimentele acestea nu se citesc pe feţele ascultătorilor voştri, dar sunt cu certitudine în inimile multora dintre ei. Prin urmare, oare nu este mai înţelept să preţuim cuvântul de care depinde cinstea sau necinstea noastră, simpatia sau antipatia faţă de noi ?

Chiar dacă nu ne pasă de părerea pe care şi-o creează oamenii din pricina proastei întrebuinţări a limbii şi cuvântului, să ştim că nici atunci nu vom scăpa de pedeapsă, deoarece grăirea în deşert se pedepseşte pe sine însăşi. Omul grăitor în deşert se pustieşte pe dinăuntru: mintea i se răceşte, gândirea devine inconsecventă, afirmaţiile gratuite, presupunerile banale sau chiar condamnabile. În ochii omului atent, cel stăpânit de patima vorbirii în deşert se aseamănă cu un copil neghiob, care nu ştie să tacă. Unul ca acesta nu este capabil să facă nimic important şi cu adevărat util, după cum s-a observat încă din antichitate, căci înţelepţii nu-i primeau în rândul ucenicilor pe oamenii care nu dovedeau abilitatea de a lucra în tăcere totală.

În cele din urmă, nu trebuie să scape atenţiei noastre că pustietatea sufletească şi netemeinicia minţii, care-şi au originea în grăirea în deşert, nu se opresc doar la nivelul gurii şi cuvintelor, ci se răsfrâng asupra faptelor şi vieţii noastre, după legea firii noastre.

Sfântul Apostol Iacov a observat cu înţelepciune că de nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul (Iacov 3, 2). Aceasta este răsplata firească pentru stăpânirea limbii noastre. Dimpotrivă, omul care s-a obişnuit să păcătuiască în cuvânt, curând va începe să păcătuiască şi cu fapta. Mă veţi întreba: deci ce vom face ?

În primul rând, trebuie să folosim cuvântul cu chibzuinţă extremă, după cum ne-o cere originea lui superioară, scopul lui măreţ în lume şi acţiunea lui extrem de importantă asupra altor oameni şi asupra noastră înşine.

În al doilea rând, trebuie să-l folosim pentru scopuri demne de cuvânt, spre slava lui Dumnezeu, pentru folosul aproapelui şi spre desăvârşirea noastră, nicidecum pentru obiecte de ruşine, gânduri necurate şi simţăminte rele; să nu folosim cuvântul pentru minciună şi înşelăciune, clevetire şi perfidie, invective şi certuri.

În al treilea rând, să urmărim cu atenţie cum folosim cuvântul nostru, din când în când cerându-ne nouă înşine socoteală în privinţa aceasta; cel mai bine înainte de somn, dar zi de zi.

În al patrulea rând, să alergăm cu rugăciune la Dumnezeu, cerându-I ca El Însuşi să pună pază gurilor noastre şi să ne îngrădească cu harul Său de duhul vorbirii în deşert, care otrăveşte cu atâta ferocitate întregul univers. Căci dacă sfinţii lui Dumnezeu nu au văzut în ei putere suficientă ca să se războiască cu acest duh înşelător şi rău, oare noi să ne aşteptăm să-l biruim fără ajutor de sus ?

În al cincilea rând, trebuie să ne pocăim pentru cuvintele rele şi deşarte, străduindu-ne să le compensăm, cel mai uşor prin buna întrebuinţare a cuvântului, recunoscând acolo unde este cu putinţă că am întrebuinţat cuvântul în mod nesăbuit.

Dacă vom proceda astfel, cuvântul nostru se va elibera treptat de toate neajunsurile şi se va face în cele din urmă ceea ce trebuie să fie: ecoul dătător de viaţă al Cuvântului Creatorului în noi, amprenta luminoasă şi curată a fiinţei noastre, mijlocul puternic al stăpânirii noastre asupra făpturilor, lanţul sfânt care ne leagă cu întreaga umanitate, canalul de transmitere către alţii a tot ceea ce este bun în noi şi de primire de la ceilalţi a celor ce ne lipsesc, armă statornică şi chezăşia desăvârşirii noastre duhovniceşti. Amin.