Postul Mare (IV)

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (IV)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul curăţiei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dacă vrem să cerem ceva, mai bine să cerem duhul curăţiei de sus, căci pentru păstrarea acestei virtuţi trebuie să luptăm cu propria noastră fire. Iar unde se biruieşte firea, acolo trebuie să fie prezentă o Fiinţă mai presus de fire, după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul:

,,În zadar te vei lupta alungând de la tine duhul necurăţiei trupeşti prin dovezi şi contra-argumente filozofice, deoarece şi duhul acesta poate să ne pună înainte dovezi şi contra-argumente formulate cu înţelepciune, războindu-se cu noi. De aceea, nevoitorul care vrea să învingă trupul de unul singur se luptă în zadar. Pune înaintea Domnului neputinţa firii tale şi recunoaşte înaintea Lui întreaga ta netrebnicie. Atunci vei primi de la El treptat şi darul curăţiei”.

În afară de aceasta, repetă cât mai des posibil rugăciuni de cerere a duhului curăţiei. După sfatul bărbaţilor sfinţi, cel care vrea să fie curat trebuie să aibă pregătită o rugăciune scurtă, particulară, pentru cazurile ispitelor păcătoase. Şi ei ne spun că atunci când vei simţi că în inima ta se naşte dorinţa trupească necurată – fie de la vedere, fie de la auz sau chiar de la sine – îndreaptă-ţi în aceeaşi clipă cugetul către Hristos, cerându-I ajutor în rugăciune, şi ţine-ţi mintea acolo până când vei primi întărirea. Astfel, îţi vei distrage atenţia de la scânteia păcătoasă care a fost aruncată în inima ta, o vei lăsa fără oxigen, şi ea se va stinge. Iar atunci când va fi nevoie, va coborî şi roua harului pentru a stinge această scânteie.

Mântuitorul Hristos, stând pe scaunul slavei Sale, şi calea care duce către El

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

După rugăciune, nimic nu îngrădeşte atât de mult curăţia ca postul şi ostenelile. Într-adevăr, scoate vreascurile de sub cazan şi se va stinge focul. Ia-i trupului mâncărurile alese şi săturarea şi se va stinge pofta desfrânată. Trupul împovărat de munci nu mai are chef de mişcări pătimaşe, deoarece caută numai linişte şi odihnă. Şi, dimpotrivă, nu există un izvor nesecat al iubirii de plăceri ca trândăvia. De aceea, cel ce vrea să-şi păstreze curăţia în mijlocul săturării şi luxului se aseamănă cu cel care, stând în nămol, speră să rămână curat. Poate că va reuşi să-şi păstreze curăţia trupească, dar pe cea sufletească o va pierde neîndoios.

Tot aşa cel ce vrea să-şi păstreze curăţia sufletească, şi cel ce vrea să-şi păstreze curăţia trupească, trebuie să evite ocaziile în care aceasta poate fi supusă riscului întinării în mod vizibil. Iar pentru aceasta, după exemplul Dreptului Iov, trebuie să facă legământ cu ochii, cu auzul şi cu toate simţurile lui. Nu în zadar proorocul numeşte simţurile ferestre prin care moartea intră în sufletul nostru. Tuturor păcatelor le place să intre pe aceste ferestre, dar nimic nu intră atât de des prin ele ca pofta trupului. Iată de ce trebuie să păzim aceste ferestre sufleteşti şi să nu le deschidem în mod necugetat. Iar atunci când nu se mai poate, din anumite raţiuni, să nu vedem şi să nu auzim ispitirile, în asemenea cazuri trebuie să avem un antidot duhovnicesc. În afara rugăciunii din inimă, un antidot în focul ispitei poate fi gândul îndreptat la crucea lui Hristos, la preacuratele Sale răni sau la propriul coşciug şi la propria moarte. Astfel, otrava ispitei va ajunge neputincioasă cu certitudine şi foarte curând.

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, starea smerită a duhului şi inimii reprezintă de asemenea o îngrădire măreaţă a curăţiei. Domnul nu caută la nimeni atât de mult ca la cei smeriţi, iar încotro se îndreaptă privirea Lui, acolo vine şi harul, de acolo fuge orice ispită şi orice păcat. În plus, smerenia are însuşirea de a micşora şi a suprima în om tot ceea ce depăşeşte limitele cumpătării, deci ea poate birui şi aprinderea trupului. Şi, dimpotrivă, mândria şi îngâmfarea, mai ales dacă sunt unite cu osândirea aproapelui, după observaţia celor experimentaţi în războiul duhovnicesc, îl fac să cadă foarte curând în întinăciuni trupeşti chiar pe cel mai desăvârşit ascet, ca să fie pedepsit şi să nu se mai înalţe cu virtutea lui, văzând înlăuntrul său o boală duhovnicească atât de cumplită.

Cugetarea la cele duhovniceşti şi iubirea faţă de ele care se naşte în suflet, mai ales dragostea faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru, faţă de pătimirile şi crucea Sa, reprezintă şi ele un mijloc eficient de păstrare a curăţiei duhului şi trupului. ,,Omul curat biruie iubirea prin iubire şi focul trupesc îl stinge prin focul duhovnicesc”, ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul.

Pe de altă parte, o îngrădire de nădejde a curăţiei este gândul la chinurile veşnice şi la focul gheenei. Focul acesta va avea proprietatea de a arde în veacul viitor, dar acum poate să ne răcorească şi să ne izbăvească de focul patimilor.

Elementul care aprinde pofta trupului poate fi folosit în mod eficient ca antidot al patimii. ,,Oare te mai împinge patima să te răneşti de frumuseţea unei feţe stricăcioase a unei persoane aflate în sicriu ? Aşadar, când frumuseţea străină va începe să-ţi rănească inima, imaginează-ţi-o cum stă în sicriu, desfigurată, acoperită de stricăciune şi de miros greu; şi patima îşi va pierde forţa de atracţie”, ne spune Sfântul Dimitrie al Rostovului.

Cu acestea şi cu alte mijloace asemănătoare trebuie să ne îngrădim, fraţilor, de războiul gândurilor trupeşti. Dacă este nevoie, trebuie să luptăm până la sânge, dar să ieşim învingători din acest război duhovnicesc. Căci trebuie să biruim neapărat, fiindcă Dumnezeu ne-a chemat, după cum învaţă apostolul, nu spre necurăţie, ci spre sfinţenie (I Tesaloniceni 4, 7). Nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii […] împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10).

Oamenilor acestora de obicei le place să se înşele pe ei înşişi cu gândul că păcatul lor nu este mare, că nu fac decât să-şi satisfacă o nevoie a firii, că îşi fac rău numai lor înşişi, nu altora; că au totodată o inimă blândă, compătimire faţă de aproapele şi alte calităţi pozitive – fapt prin care se şi liniştesc pe ei înşişi, gândindu-se la milostivirea lui Dumnezeu –, dar apostolul, avându-le în vedere pe toate acestea, anticipează judecata împotriva desfrânaţilor: Nu vă înşelaţi (I Corinteni 6, 9). În pofida necurăţiei voastre trupeşti, voi speraţi să scăpaţi de mânia cerească cu ajutorul unor virtuţi şi să fiţi lăsaţi să intraţi în Împărăţia lui Dumnezeu cea curată şi sfântă ? Aceasta este o înşelare cumplită: Nu vă înşelaţi: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii […] împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10).

Dar de ce ? Deoarece nu poate intra în ea nimic necurat. Şi vedeţi unde îi pune apostolul pe curvari şi preacurvari ? În rândul închinătorilor la idoli, de parcă patimile acestea ar face parte din aceeaşi categorie. Aşa este cu adevărat, deoarece şi închinătorul la idoli este preacurvar, fiindcă inima sa – care ar fi trebuit să fie închinată numai Dumnezeului adevărat, pentru care a şi fost creată – o dă idolului şi astfel încalcă legământul iubirii şi al fidelităţii. Tot aşa curvarul este închinător la idoli, fiindcă îşi dă inima făpturii în locul lui Dumnezeu şi Creatorului, făcând din făptură un idol ruşinos.

Drept aceea, să păzim mai înainte de toate curăţia inimii, iubiţilor, ca inima ferită de pofte să păzească şi trupul de necurăţie. Să nu ne încredem în tăria şi curăţia noastră: ,,Să nu te încrezi în trupul tău stricăcios pe tot parcursul vieţii tale şi să nu-ţi pui încrederea în înfrânarea lui, până când te vei arăta înaintea lui Hristos”, ne spune Sfântul Ioan Scărarul. Numai acolo unde nu va mai exista nici un vrăjmaş, numai în ceruri, la Hristos şi Domnul nostru, vom dobândi odihna desăvârşită. Iar aici, cât trăim, mergem prin mijlocul mrejelor şi de aceea trebuie să priveghem neîncetat.

Mă poate întreba cineva: Ce să facă cel care a avut nefericirea de a sluji acestei patimi trupeşti şi este legat de obişnuinţa păcătoasă ? Să facă, iubitule, ceea ce facem noi atunci când suntem în faţa pericolului de a cădea într-o prăpastie adâncă şi mare: conştientizându-şi starea, să se îngrădească cu crucea lui Hristos, să cheme în ajutor pe Dumnezeu şi îngerul păzitor, să înceapă a ieşi din prăpastie; să urce cu mâinile şi cu picioarele dacă este nevoie, numai să urce; să se prindă de pământul şi de pietrele care se surpă, dar să se ridice; să simtă rană şi durere în toate mădularele trupului, dar să urce; chiar de se desprinde din când în când şi cade, iarăşi să urce.

Dacă vom proceda aşa şi vom folosi toate armele pe care le avem, fii sigur că în noi se vor arăta putere şi bărbăţie de neînvins, o mână nevăzută ne va susţine. Se va arăta un ajutor văzut trimis de Cel care lasă nouăzeci şi nouă de oi şi pleacă în căutarea unei singure oi rătăcite în munţi. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul gândului smerit dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa repetăm de multe ori împreună cu slujitorii sfântului altar, dacă nu cu buzele, măcar în gând. Dar oare mulţi sunt cei care vor într-adevăr să dobândească virtutea minunată a smeritei cugetări ? Din păcate, duhul lumii, duhul mândriei şi al slavei deşarte arătat sau tainic a pus stăpânire într-atât de tare pe creştini, încât virtutea smeritei cugetări a ajuns practic să fie uitată de toţi. Dacă mai continuă să se numere în rândul virtuţilor, este numai o raritate, ca o virtute care a fost folosită cândva, iar acum este bună numai pentru unii ,,mai aleşi”, căutători ai virtuţilor.

Dar care virtute este mai plăcută pentru toţi, dacă nu smerita cugetare ? Spun pentru toţi, căci Domnul Însuşi mărturiseşte despre Sine: Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele (Isaia 66, 2).

Noi trebuie să iubim smerenia şi să nu credem că aceasta ne poate umili sau ne poate împiedica în calea succesului nostru în viaţă, iar pentru ea ne-a fost făgăduită o răsplată specială: înălţarea. Tot aşa patima care i se opune – mândria – este ameninţată cu pedeapsa umilirii: Cel ce se va înălţa pre sine, se va smeri, şi cel ce se va smeri pre sine, se va înălţa (Matei 23, 12; Luca 14, 11; 18, 14). Pe aceasta ne-o spune Însuşi Dumnezeu, care nu este mincinos în cuvintele Sale, iar viaţa adevereşte cele spuse de El. Câţi oameni mândri nu au fost coborâţi şi câţi oameni smeriţi nu au fost înălţaţi ?

Dar pe noi nimic nu ne mai atinge şi nimic nu ne mai poate atrage la smerenie: nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici viaţa însăşi. Să ne mândrim, să ne îngâmfăm, să ne credem mai buni decât alţii, să-i dispreţuim pe cei asemenea cu noi, să căutăm întâietate şi distincţii – toate acestea au devenit pentru noi o necesitate. Dar de ce ? Din pricina necunoaşterii de sine, din pricina faptului că nu luăm aminte la lipsurile noastre.

Cel care se cunoaşte bine pe el însuşi, acela va fi mereu cu smerită cugetare, orice talanţi ar avea. De ce ? Fiindcă avem o mulţime de neajunsuri, cu toate capacităţile noastre. Drept urmare, avem şi o mulţime de motive pentru smerenie, atât de la fire, cât şi în cele care depind de noi.

În primul rând, să remarcăm acest lucru, că preaînţeleptul Creator, pentru a ne păzi de mândrie, dăruind cuiva talanţi deosebiţi, practic întotdeauna îl lipseşte pe acel om de unele capacităţi dintre cele mai obişnuite sau adaugă la talanţii respectivi vreun neajuns vizibil şi sesizabil. Astfel, de exemplu, oamenii înzestraţi cu o minte măreaţă adeseori nu au nici un fel de dar al cuvântului; cei care ne uimesc prin memoria lor sunt săraci la minte; iar cei frumoşi adeseori sunt mediocri, dacă nu chiar neghiobi cu totul.

Până şi desăvârşirile noastre, atingând curând limita lor şi întâlnind vreun obstacol pe care nu-l pot depăşi, trebuie să ne ducă la smerita cugetare. De exemplu, te distingi printr-o minte ascuţită şi prin cunoştinţe profunde. Tu ar trebui mai curând decât oricine altcineva să ştii ce valoare au mintea omenească şi toate cunoştinţele noastre. Căci mintea aceasta, după cum spune şi Solomon, cu greu poate cunoaşte şi ceea ce se află pe pământ, iar ceea ce se află în ceruri sau dincolo de limitele lumii văzute nu poate nici să le cunoască, nici să le definească.

Chiar caracterul trecător al multor desăvârşiri ale noastre reprezintă un motiv pentru a nu ne înălţa cu mintea. Acum eşti înzestrat cu frumuseţe şi cu sănătate, daruri care te fac să te înalţi în faţa altora. Dar oare cât de mult va dura această prospeţime a feţei, culoarea roz a obrajilor şi buzelor şi această privire aşa-numită cerească, dar care, în realitate, adesea este infernală ? Mâine va veni boala, şi toate acestea vor dispărea. Poimâine va veni un necaz sau o nevoie, şi toate acestea s-au veştejit. Peste o vreme va veni bătrâneţea şi vei ajunge ca ceilalţi.

Dacă am arunca măcar în treacăt o privire la neajunsurile noastre morale, aducându-ne aminte de căderile noastre în păcat, voite şi nevoite, vom descoperi o sursă inepuizabilă de smerenie pentru fiecare dintre noi. Căci câte obligaţii neîmplinite are fiecare sau câte obligaţii împlinite cu neglijenţă ? Câte oportunităţi de a face binele, ocazii pierdute în zadar sau folosite spre a face binele respectiv, dar făcându-l cu interes ascuns şi numai în parte ? Câte înclinaţii vădit rele şi câte fapte întunecate ? Cu atât mai mult, câte gânduri şi sentimente întinate ?

Este suficient măcar din când în când să aruncăm o privire în inimile noastre, să analizăm mulţimea gândurilor, sentimentelor şi faptelor – fiecare va vedea că încă este mic cu duhul şi necurat cu inima, şi cât de departe este de ceea ce ar trebui să fie.

Această cunoaştere va trezi în unii dorinţa sfântă de a se ruga pentru primirea duhului smeritei cugetări, pentru a dobândi cu adevărat această virtute iubită de Dumnezeu. Aceia să ştie că smerita cugetare este starea în care sufletul, cunoscându-şi slăbiciunea şi necurăţia, se înstrăinează de orice părere înaltă de sine; se străduieşte în permanenţă să cultive în sine tot ce-i bun şi să dezrădăcineze tot răul, dar niciodată nu crede că a atins desăvârşirea şi o aşteaptă de la harul lui Dumnezeu, nu de la propriile eforturi.

Omul care are smerita cugetare are neîncredere sfântă în sine, în puterile minţii şi voinţei sale. Datorită faptului că este precaut, modest şi liniştit în toate cuvintele şi faptele lui, el nu-şi va îngădui niciodată să osândească pe cineva cu îndrăzneală. Omul cu smerită cugetare se teme în mod special de laude şi de demnităţi înalte. De aceea nici nu le caută, ci se bucură când acestea trec pe alături. El le cedează cu bucurie altora întâietatea în toate, chiar în lucrurile cele bune. Dar când trebuie să dea un exemplu, el este primul.

Omul cu smerită cugetare întâmpină nereuşitele şi necazurile fără a se amărî, ba chiar uneori cu bucurie, căci ştie preţul şi folosul lor pentru îndreptarea sa lăuntrică. De aceea, el nu este ranchiunos, este mereu gata să-l ierte pe opresorul său şi să-i răsplătească răul cu binele.

Acestea sunt semnele văzute ale smeritei cugetări. Omului care are acest dar îi place să-şi ascundă virtuţile şi, dimpotrivă, să-şi scoată la lumină neajunsurile, dacă acestea nu îl vor sminti pe aproapele.

De la cine să învăţăm smerita cugetare ? Cel mai puţin de la înţelepciunea pământească. După cum observă Sfântul Apostol Pavel, după firea ei, mintea se laudă, adică se înalţă şi ne atrage la mândrie şi la înălţarea minţii. Numai dragostea curată zideşte, smerind, unind şi întărind.

Cel mai uşor putem învăţa virtutea smeritei cugetări de la sfinţi care ne-au lăsat pilde măreţe de smerenie, precum Avraam care, învrednicindu-se de revelaţii deosebite şi de statutul de prieten al lui Dumnezeu, nu înceta să se numească pământ şi cenuşă; Sfântul Prooroc David, pe care nici treapta de împărat, nici chemarea de prooroc nu l-au împiedicat să spună despre sine: Iar eu sunt vierme şi nu om; ocara oamenilor şi defăimarea norodului (Psalmi 21, 6); Sfântul Apostol Pavel care, fiind primul dintre apostoli în ce priveşte ostenelile, mărturisea cu smerenie că este primul dintre păcătoşi.

Ca să învăţăm cu mai multă tragere de inimă această virtute grea pentru iubirea noastră de sine, Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru S-a făcut pentru noi Învăţător al smeritei cugetări: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Ce lecţie nu ne-a lăsat El ? Ce pildă de smerenie nu ne-a dat ? Chiar la venirea pe această lume, El, ca Stăpânul şi Domnul tuturor, Şi-ar fi putut înconjura leagănul dacă nu cu lux, măcar cu confort. Dar unde S-a născut Hristos ? Într-o peşteră. Unde a stat Pruncul abia născut ? În iesle.

Iată o pildă de smerenie pentru noi, cei bogaţi ! Irod a pornit o prigoană feroce împotriva Lui, iar viaţa Domnului a fost în pericol. De ce nu a trimis împotriva prigonitorului măcar una din cele 12 legiuni îngereşti, care mereu sunt gata să împlinească poruncile Domnului ? Dar El, chiar prigonit fiind, Şi-a salvat viaţa în smerenie prin fuga în Egipt.

Ioan a ieşit la Iordan să propovăduiască pocăinţa şi să săvârşească botezul spre iertarea păcatelor. Oare aici era locul Celui care nu a săvârşit nici un păcat şi care a venit pe pământ pentru a dezrădăcina orice păcat prin dreptatea Sa ? Dar Domnul a cerut botezul, şi l-a primit cu smerenie de la Înaintemergătorul Său. Iată o pildă de smerenie pentru voi, cei care ţineţi prea mult la părerea oamenilor. Căci de frica bârfelor lor vă feriţi să săvârşiţi fapte bune.

Iar Golgota ? Aici nu mai putem vorbi de o simplă pildă, ci putem spune că este o minune a smereniei, în faţa căreia toate nevoinţele şi experienţele în smerenie sunt nimic.

Aşadar, sufletul căutător de smerenie nu are nevoie să se gândească pe cine să aleagă drept povăţuitor şi pildă de smerenie. Acesta să fie pentru noi Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru. În acest scop, să ne încredinţăm precum un copil mic se încredinţează învăţătorului său, şi să ascultăm ce ne învaţă Mântuitorul. Oamenii pot doar să ne înveţe şi să ne dea sfaturi, dar El ne învaţă prin pilda cea mai desăvârşită şi ne dă putere să împlinim în faptă ceea ce am învăţat. Amin.