Postul Mare (V)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (V)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Cred că nu trebuie să îi îndemn prea mult pe oameni să ceară darul acesta, căci pentru cine este de prisos duhul răbdării ? Cu toţii suferim într-un fel sau altul şi firea tuturor este dezgustată de necazuri şi întristări. De aceea, fiecare dintre noi are nevoie de duhul bărbăţiei şi al răbdării, ca să nu ajungă a fi stăpânit de întristare, de frică şi de cârtire.

Dar de unde putem lua acest duh al răbdării ? Oare din inima noastră ? Ah, ea este prima care se leapădă, tremură, se bate neliniştită chiar la cea mai mică neplăcere, crâcnind şi suspinând de durere în mijlocul unui pericol iminent. Oare de la raţiunea noastră ? Din când în când, ea este în stare să analizeze la rece necazurile, dar numai pentru o vreme. Dar ce folos avem noi de la această analiză la rece ? Nu facem decât să dobândim o nouă greutate pe suflet şi o nouă povară pe inimă. Oare de la oamenii asemenea nouă ? Dar fiecare om are amărăciunea lui. În plus, oamenii împart mai uşor cu noi bucuriile decât necazurile noastre şi împărtăşind cu noi necazurile noastre, sunt mai degrabă în stare să plângă împreună cu noi decât să ne usuce lacrimile. Oare de la circumstanţele vieţii ? Tocmai de la ele apar amărăciunile, întristările şi necazurile noastre.

Privirea către lumea omenească este cel mai nepotrivit mângâietor. Oare în natură şi în ordinea ei armonioasă ? Dar armonia naturii reprezintă oarecum o mustrare a sărăciei noastre sufleteşti. În plus, privirea omului suferind se opreşte de obicei la ce este în natură sumbru şi tulburător, trecând cu vederea părţile îmbucurătoare şi liniştitoare. Oare puţine sunt părţile triste ale naturii ?

Aşadar, gândul omului suferind, asemenea porumbiţei lui Noe, negăsind nicăieri loc pentru odihnă, nici măcar în sine, în mod firesc tinde spre cer. O trăire lăuntrică, care nu poate fi înăbuşită de nimic îi spune fiecăruia că acolo, în ceruri, putem găsi putere pentru a ne întări orice neputinţă, că acolo vom primi bucuria capabilă să alunge orice întristare, că acolo vom găsi viaţa care nu cunoaşte moartea şi stricăciunea.

Până şi cel mai înrăit păcătos în clipe de amărăciune şi necazuri grele îşi va ridica uneori ochii spre cer, aşteptând ajutor şi duhul răbdării. Dar pentru ce ? Pentru ca, întărindu-se, iarăşi să se îndrepte spre făptuirea aceloraşi fărădelegi şi planuri nebune.

Oare le putem dori unora ca aceştia duhul răbdării ? Nicidecum, Doamne, dă-le lor nu duhul răbdării, ci duhul fricii şi al deznădejdii în ce priveşte împlinirea intenţiilor păcătoase. Ca să înţeleagă că în zadar s-au abătut de la Legea Ta, să nu creadă că pot găsi în lume şi în trup ceea ce se dobândeşte numai de la Tine Singur. Ia de la noi duhul răbdării, dacă nu-l vom folosi la faptele iubirii şi vieţii cucernice, ci pentru a sluji lumea şi patimile.

Numai cel ce rabdă de dragul dreptăţii are dreptul de a înălţa rugăciune pentru primirea răbdării. Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune fără ruşine omul împovărat de problemele familiei şi de sărăcie – ca nu cumva să murmur din pricina poverii mele grele, ca să pot, cu munca mea, să cresc şi să educ copiii, ca, fiind chinuit de lipsuri, să nu-mi întind mâinile la înşelăciune şi furt.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune, fără de ruşine, omul îmbrăcat cu putere şi demnităţi înalte – ca să-mi port aşa cum se cuvine slujirea mea înaltă, nimic uitând sau lăsând din ceea ce serveşte binelui comun; ca să-mi duc cu mărinimie orice necaz omenesc; ca să fiu tuturor toate, fără să cruţ nici puterea, nici liniştea mea şi fără să mă las tulburat de nici un fel de osteneli şi nereuşite.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune slujitorul care vrea să-l slujească pe stăpânul său creştineşte – ca să pot fără cârtire să rabd toate capriciile şi asprimea stăpânului meu; ca să nu mă las smintit de exemplele rele ale păcatului care mă înconjoară, ca să am mereu în faţa ochilor veşnica răsplată pe care ai făgăduit-o tuturor slujitorilor credincioşi în Împărăţia Ta.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul răbdării dăruieşte-l mie, slugii Tale poate spune chiar şi ultimul dintre infractori, atunci când, ajungând să urască calea de mai înainte a fărădelegii, vrea să folosească darul răbdării pentru a îndura cu mărinimie pedeapsa binemeritată; pentru a birui în sine obişnuinţa cu păcatul; pentru a-şi curăţi viaţa şi conştiinţa prin nevoinţa pocăinţei şi a faptelor bune.

Toţi ca aceştia şi ceilalţi asemenea lor să ceară cu îndrăzneală duhul răbdării, şi pot fi încredinţaţi că nu vor fi refuzaţi. Tocmai pregătirea noastră de a răbda suferinţele şi ispitele este plăcută Domnului şi Stăpânului vieţii noastre. Pe unii ca aceştia, Hristos nu-i va lăsa niciodată fără ajutorul Său.

Dar mi se poate spune: de mult sufăr crâncen şi mă rog înflăcărat, strig după ajutor, cerând cel puţin duhul răbdării, dar nu-l văd în mine şi nu simt nici un fel de bucurie şi nici bărbăţie. Să ştii, oricine ai fi tu, cel ce suferi în felul acesta, că Domnul îţi aude rugăciunea, îţi vede necazul şi că suferă împreună cu tine, te ocroteşte nevăzut şi îţi pregăteşte cununi şi răsplată.

Căci cum ar putea Domnul să nu vadă lacrimile tale şi să nu pătimească împreună cu tine ? Aceasta ar fi însemnat ca El să renunţe la atotştiinţa Sa şi chiar la propria Sa fire, care este dragoste şi milostivire.

Dar de ce nu primeşti bărbăţie şi răbdare ? Poate că pentru tine este mai de nădejde şi mai folositoare starea de laşitate decât cea de bărbăţie, pentru ca tu, trecând şi prin această ispită, să cunoşti toată bezna neputinţei firii omeneşti şi să-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu. Poate că ţi-a fost dat darul pe care-l ceri, însă tu nu-l vezi numai din pricina faptului că voiai să-l primeşti altfel sau mai din belşug decât ai primit.

Într-adevăr, dacă continui să te rogi şi să nădăjduieşti înseamnă că ai deja înlăuntrul tău cel puţin începătura duhului răbdării. Căci duhul acesta constă nu în a nu simţi neputinţa şi propriile suferinţe, nu în a nu plânge şi a nu striga după ajutor, nu în a nu ne încovoia sub povara necazurilor şi ispitelor şi nici în a nu cădea niciodată, ci în a nu cădea cu totul, în a nu ne pierde credinţa şi nădejdea. Pentru a te întări pe drumul crucii tale, noi trebuie să-ţi spunem împreună cu apostolul numai că Domnul nimănui şi niciodată nu a îngăduit să fie ispitit mai mult decât poate, ci odată cu ispita a adus şi scăparea din ea (potrivit I Corinteni 10, 13).

Iar altul îmi poate spune: dar mie nu mi-a rămas nimic altceva de aşteptat decât numai moartea. Şi ce dacă, iubite pătimitor în Hristos, dacă numai moartea ? Moartea este un moment inevitabil pentru toţi. De un singur lucru trebuie să se îngrijească toţi: să moară în Domnul, cu pocăinţă adevărată de păcate şi cu credinţă în Răscumpărătorul. În cazul acesta, moartea nu este o pierdere, ci odihnă de osteneli şi de necazuri. Fericiţi cei morţi, care în Domnul mor de acum; aşa, zice Duhul, ca să se odihnească de ostenelile lor (Apocalipsa 14, 13).

Cel suferind mă va contrazice: dar mă tulbură nu propria mea moarte, ci gândul ce va fi cu familia mea ? Cu cine şi în ce stare va rămâne ea, săraca ? Va rămâne cu Cel care Se numeşte pe Sine Părintele orfanilor şi mijlocitorul văduvelor; în dreapta căruia sunt toate vieţile omeneşti; Cel care i-a păzit întregi pe cei trei tineri în cuptorul de foc; care a înălţat conducător poporului lui Israil dintr-un prunc lăsat pradă valurilor râului.

Ce va fi cu familia ta ? Va fi ceea ce noi doi nu putem nici să bănuim, dar ceea ce a fost rânduit din vecie în sfatul lui Dumnezeu; va fi ceea ce, în orice caz, poate servi spre un bine adevărat.

Bineînţeles că familia ta va suferi şi va răbda multe, dar acestea o vor îngrădi de ispitele excesului şi va putea fi răsplătită însutit încă din lumea aceasta. Într-adevăr, câte pilde avem de familii dintre cele mai sărace şi mai chinuite, care sunt constituite din oameni dintre cei mai minunaţi, în timp ce acolo unde s-au folosit toate mijloacele posibile pentru educarea copiilor, membrii familiei respective fac de ruşine familia.

Prin acestea şi alte gânduri să ne întărim, frate, în calea necazurilor şi a lipsurilor pământeşti, însufleţindu-ne de pilda Domnului şi Mântuitorului nostru Însuşi, care în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui, au răbdat crucea de ocară nebăgând seamă şi de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu au şezut (Evrei 12, 2), pregătind cununi pentru toţi suferinzii adevăraţi. Amin.

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Dăruieşte-mi-l pe acesta, căci de aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Dăruieşte-mi-l, căci de aş avea proorocie, şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa; şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 2).

Dăruieşte-mi-l pe acesta, căci de aş împărţi toată avuţia mea, şi de aş da trupul meu să-l arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este (I Corinteni 13, 3). Iată cât de mult preţuieşte darul dragostei Sfântul Apostol Pavel, de la care am împrumutat aceste cuvinte. El o numeşte legătura sau totalitatea tuturor desăvârşirilor; o aşază nu numai mai presus de profeţii, de darul limbilor şi al cunoaşterii tainelor, ci chiar mai presus de credinţă şi de nădejde: Iar mai mare decât acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). Altfel nici nu putem evalua această virtute, căci Însuşi Domnul Dumnezeul nostru, după mărturia sfântului evanghelist, dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16).

Dar ce dragoste este aceasta, dacă este atât de preţuită de evanghelist ? Evident că nu este dragostea care predomină acum în lume. Şi lumea este plină de dragoste, dar de ce fel de dragoste ? De iubeşte cineva lumea … pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (potrivit I Ioan 2, 16). Această dragoste necurată nu linişteşte, ci irită; nu zideşte, ci perverteşte. Din pricina acestei iubiri se ruinează liniştea şi prosperitatea familiei; se dărâmă sate şi oraşe; se varsă uneori râuri de sânge omenesc. Dragostea aceasta este chiar mai rea decât ura lumii, deoarece ura ne face să fim atenţi şi să evităm mrejele duşmanilor; iar dragostea trupească ne face să ne îndreptăm de bunăvoie spre prăpastie.

Oare vreţi să aflaţi care sunt proprietăţile dragostei curate creştineşti ? Nu o putem descrie mai bine decât a făcut-o Sfântul Apostol Pavel: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade (I Corinteni 13, 4-8).

Evident că acest fel de dragoste nu există în lume. Noi toţi am fost creaţi pentru această dragoste sfântă şi am avut-o cândva, dar nu am fost în stare să o păstrăm. A venit duhul răutăţii şi a tulburat, cu suflarea sa infernală, râul dragostei din inimile noastre. De atunci suntem în duşmănie cu lumea întreagă şi cu noi înşine.

Într-adevăr, ce este acum dragostea noastră ? În cea mai mare parte o ură ascunsă. Dacă-l iubim pe Dumnezeu, o facem pentru că este atotputernic, iar nouă ne este frică să cădem în mâinile dreptăţii Sale, să ajungem obiectul mâniei Sale şi să fim daţi la chinurile veşnice.

Scoateţi focul iadului, şi în mulţi se va stinge dragostea de Dumnezeu. Dar ce dragoste este aceasta, dacă are nevoie să se aprindă de la flacăra iadului ?

Dacă-l iubim pe aproapele, o facem pentru că el ne este de folos şi ne aduce plăcere; pentru că vedem în aproapele mijloacele necesare pentru iubirea noastră de sine, pentru a ne satisface patimile şi poftele. În caz contrar, ,,locul dragostei” este ocupat instantaneu de dezgust şi chiar de ură, duşmănie şi prigoană.

În cele din urmă, ce iese din iubirea noastră faţă de noi înşine, care, în aparenţă, este atât de nemăsurată şi de neschimbată ? Faptul că, fiind întreaga noastră viaţă robii poftelor şi ai patimilor noastre, în cele din urmă ajungem să ne pierdem şi trupul şi sufletul. Tocmai de aceea cuvântul lui Dumnezeu nu găseşte pentru binele nostru un mijloc mai bun decât de a ne îndemna, în locul acestei iubiri necurate, către o ură curată faţă de noi înşine. Aceasta este dragostea noastră !

În afara mutilării în noi a darului dragostei, în inimile noastre există un alt rău înfricoşător: duhul urii şi al furiei. Oricât de mult l-am ascunde pe acest oaspete al beznei, el se dă adeseori în vileag prin multe: mândrie arătată sau ascunsă, prin care îi dispreţuim pe cei asemenea cu noi şi nu-i suportăm pe cei mai mari decât noi; invidie neîncetată faţă de până şi cea mai mică realizare a aproapelui, mai ales dacă aceasta nu se regăseşte în noi; bucurie răutăcioasă pentru amărăciunile şi nereuşitele, nu numai ale oamenilor străini nouă, ci chiar ale celor apropiaţi şi prietenilor noştri.

Focul răutăţii înnăscute care se cuibăreşte în noi, chiar dacă se ascunde în adâncul duhului nostru, generează adeseori explozii şi cutremure teribile, asemenea lavei din pricina cărora se distrug case, oraşe şi împărăţii întregi. În plus, ca în cazul lavei, focul acesta duhovnicesc are un orificiu la suprafaţă – buzele noastre, din care-şi scoate fiii din fântâna adâncului (Apocalipsis 9, 2), sub forma cuvintelor de ruşine şi rele.

Odată cu aceşti fii erup ca nişte pietre din inima munţilor vulcanici certuri şi conflicte din cauza unor lucruri dintre cele mai mici şi lipsite de însemnătate; neînţelegeri şi ură între persoane legate prin tot ceea ce natura şi prietenia au mai puternic. În cele din urmă, ca o lavă de foc, curg înşelăciuni obraznice, furturi evidente, violenţe şi crime, mai ales în timpul conflictelor şi războaielor civile.

Privind lumea din această perspectivă, simţind în jurul nostru suflarea feroce a răutăţii şi urii, regăsim şi în propria inimă un izvor de răutate şi de viclenie care nu se răceşte niciodată …

Cine nu va simţi nevoia să-şi ridice ochii la cer, strigând împreună cu Sfântul Efrem: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale ? Dăruieşte-mi-l, ca să nu mă las ademenit de curentele iubirii de sine şi invidiei care au înghiţit lumea întreagă; ca să pot să iubesc pe toţi pe care Tu îi iubeşti, şi să iubesc aşa cum Tu iubeşti, nu cu dragostea lumească, care în toate caută ale sale, ci cu dragostea Fiului Tău preaiubit, care este gata să-şi pună sufletul pentru frate, cu atât mai mult să rabde toate neajunsurile şi jignirile aproapelui, fiind gata să ierte şi să iubească şi pe vrăjmaşi.

Dar aşteptând şi cerând focul dragostei curate de sus, fraţilor, nu trebuie să rămânem fără lucrare, ci să ne pregătim sufletele şi inimile ca pe nişte sfeşnice, pentru ca focul cel ceresc să coboare peste ele de la Sfântul Duh, putând uşor să le aprindă. În ce trebuie să constea această pregătire ? După rugăciune, mai întâi de toate în cugetarea la dragostea lui Dumnezeu şi la legătura sfântă care îi uneşte, în Hristos, în mod neîntrerupt, pe toţi urmaşii lui Adam.

Într-adevăr, Tatăl cel ceresc îi cuprinde în dragostea Sa pe toţi oamenii; El face să răsară soarele la fel pentru drepţi şi pentru păcătoşi; noi ne numim şi vrem să fim fiii Lui: dacă nu purtăm numele acesta în zadar şi vrem să fim fiii lui Dumnezeu nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele, atunci cum putem să-i urâm pe cei pe care-I iubeşte Tatăl nostru al tuturor ?

Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, preaiubitul nostru Mântuitor a venit pe pământ şi a murit pentru mântuirea tuturor. Dragostea Sa faţă de bieţii păcătoşi nu alungă pe nimeni: nici pe vameş, nici pe desfrânat. El le-a dăruit iertare de pe cruce până şi celor care L-au răstignit, rugându-se pentru ei. Noi conştientizăm că suntem nişte păcătoşi, vrem ca păcatele noastre să fie curăţite prin sângele Său şi să fie acoperite prin pătimirile Sale.

Oare ne va fi ascultată această rugăciune ? Oare ni se va da iertarea păcatelor noastre, dacă noi nu vom urma măreţia şi dragostea Răscumpărătorului nostru, nu vom ierta datoria aproapelui nostru care, în comparaţie cu datoriile noastre, reprezintă o nimica toată ?

Sfântul Duh care S-a pogorât peste noi în cristelniţa botezului şi de la care am primit chezăşia vieţii veşnice nu Şi-a pus pecetea Sa preţioasă şi de neşters numai asupra noastră şi asupra celor pe care-i iubim, ci asupra tuturor. El este puternic, căci din Saul l-a făcut pe Pavel, din vameş pe evanghelist, din tâlharul care stătea pe cruce moştenitor al raiului. Oare după aceasta vom mai privi la cineva ca la unul lepădat ? Oare vom lipsi cu totul de dragostea noastră pe cel care nu a fost lipsit de pecetea şi dragostea Sfântului Duh ?

Tâlharul de pe cruce în sânul lui Avraam

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Dar spre ce tindem noi ? Să moştenim Împărăţia cerului în care nu poate intra nici o răutate şi ură. De aceea, chiar dacă vreunul dintre semenii noştri ar şi merita, prin necurăţia sa, mânia noastră, nu trebuie să-l urâm, măcar din iubire faţă de noi înşine. Ca nu cumva ura, interzisă fiind de Dumnezeu, să ne împiedice să intrăm în Împărăţia dragostei şi păcii.

Prin astfel de cugetări, fraţilor, trebuie să ne încălzim inima rece pentru dragostea de aproapele, pregătind-o pentru primirea focului dragostei cereşti de la Însuşi Duhul cel Sfânt, ţinând minte cu tărie că până când focul acesta nu se va pogorî în noi, în sufletele noastre poate pâlpâi, se poate aprinde câte puţin, iar uneori chiar poate fumega dragostea; dar inimile noastre nu vor putea să scoată niciodată din ele însele focul dragostei curate, statornice şi veşnice a lui Hristos. Amin.