Postul Mare (VI)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (VI)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Pare că este foarte uşor şi firesc pentru un om să-şi vadă propriile greşeli. În realitate, aceasta nu este în puterea noastră, ci este un dar, şi nu un dar mic, dacă-l cere pentru sine şi un nevoitor atât de mare ca Sfântul Efrem.

Cu adevărat, darul acesta vine numai de sus şi este foarte necesar pentru fiecare în parte. În fiecare dintre noi există un dezgust neînţeles în a vedea propriile greşeli. Poate că acesta este semnul că păcatul nu este specific firii noastre. În orice caz, este foarte păgubitor pentru noi. Căci cum mă pot preocupa de îndreptarea vieţii mele, dacă nu ştiu ce este rău în mine şi în ce constau păcatele mele ?

Tocmai de această cunoaştere sănătoasă oamenii se îngrijesc cel mai puţin. Aici îl lasă pe om până şi curiozitatea specifică lui, căci veţi găsi o mulţime de persoane care, ca Solomon, au analizat totul, de la cedru până la ipsos, dar nu s-au analizat niciodată pe ei înşişi aşa cum au analizat vreo insectă sau vreun fir de iarbă.

Judecând după aceasta, chiar am putea crede că omul se urăşte pe sine şi de aceea nu vrea să ştie. Totuşi, el se iubeşte pe sine mai presus de orice şi în toate caută numai folosul său: pe toate le trage la sine, este preocupat neîncetat doar de sine, dar nu are nici un chef să-şi analizeze caracterul, comportamentul, inima şi conştiinţa. Din acest punct de vedere, omul este gata să se ocupe de orice, numai de sine însuşi nu; este gata zile şi săptămâni întregi să lămurească lucruri de o importanţă minusculă, numai să nu fie nevoit să stea faţă în faţă cu propria conştiinţă.

Într-adevăr, oare folosim mult timp pentru a ne cerceta conştiinţa, chiar înainte de spovedanie, atunci când ar trebui să dăm răspuns în faţa slujitorului altarului sau, mai bine spus, în faţa Mântuitorului nostru Însuşi pentru comportamentul nostru, ascultând sentinţa de dezlegare sau de osândire pentru întreaga veşnicie ? Este mult dacă folosim pentru această preocupare importantă câteva ore. Iar câte ore, zile, săptămâni şi luni folosim pentru preocupări prea puţin importante pentru suflet şi conştiinţă, pentru calcule şi raporturi mărunte gospodăreşti, pentru analiza vreunei cărţi sau a unei antichităţi, pentru întocmirea unui plan pentru distracţii, pentru vânzarea sau cumpărarea câtorva animale ?

În zadar Cuvântul lui Dumnezeu ne repetă neîncetat că sufletul nostru este infinit mai important decât trupul şi că dacă ne pierdem sufletul nimic nu ne va mai ajuta, chiar de am dobândi lumea întreagă. În zadar Păstorii şi Învăţătorii Bisericii ne spun că nu trebuie să neglijăm rănile păcătoase ale inimii, că acestea, rămânând fără atenţie, se fac de nevindecat, pricinuind moarte sufletului. În zadar omul nostru lăuntric, lăsat fără ajutor, îşi ridică uneori capul, aducându-ne aminte cu suspinele sale că înlăuntrul nostru stăpânesc moartea şi pieirea. Suntem surzi şi orbi la toate aceste indicii şi îndemnuri. Aruncând o privire la tabloul trist al existenţei noastre, îndreptând uneori doar unele lucruri din ea, doar pe cele prea urâte, imediat acoperim tabloul acesta cu cortina uitării.

Oare cine ne mai poate trezi din această nesimţire păgubitoare şi neatenţie faţă de noi înşine, dacă Domnul Însuşi nu va veni la noi şi nu se va atinge de inimile noastre cu harul Său atotputernic ?

Dar harul acesta trebuie cerut prin rugăciune sârguincioasă, fără de care, chiar dacă va veni la noi, nu va găsi la noi intrare şi loc de odihnă.

De aceea, omul care începe să simtă nevoia de a-şi cunoaşte necurăţia şi păcatele trebuie să se roage cât se poate de des lui Dumnezeu, strigând din adâncul sufletului: Doamne Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele ! Ridică vălul iubirii de sine de pe ochii minţii mele, ca să văd toată întunecimea faptelor mele fără de lege.

Păcătoşi pedepsiţi în iad

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Vindecă Tu Însuţi vederea mea sufletească asupra conştiinţei mele, ca nu cumva să se abată şi să se concentreze asupra unui obiect străin, chiar dacă atrăgător ! Căci ce folos voi avea dacă voi cunoaşte totul, dar nu mă voi cunoaşte pe mine însumi ? Ce folos dacă voi săvârşi fapte măreţe şi impresionante, care vor mişca lumea, dar nu voi îndrepta inima mea, nu-mi voi curăţi conştiinţa şi nu mă voi pregăti pentru veşnicie ?

Mai bine să rămână necunoscut pentru mine tot ceea ce se întâmplă în lume, cum cad şi se înalţă împărăţiile, dar să nu rămână necunoscut ceea ce se săvârşeşte în inima şi în conştiinţa mea, cum cad şi cum trebuie să mă ridic din cădere eu însumi.

Din pricina neatenţiei păgubitoare faţă de sine şi faţă de starea sufletului său, în om apare o altă extremă: înclinaţia proastă de a-l osândi pe aproapele. Nu mai vorbim despre sexul slab, la care înclinaţia de a-l judeca pe aproapele se face de cele mai multe ori patima predominantă. Până şi bărbaţii, de la care ar trebui să ne aşteptăm la exemplul cu desăvârşire opus, până şi ei, împreună cu vasele cele neputincioase (Faptele Apostolilor 9, 15), se lasă înrobiţi de această boală duhovnicească.

Demoni aducând păcatele oamenilor la balanţa judecăţii

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Şi de unde minţile cele mai mioape manifestă în cazul acesta atâta ’înainte-vedere’ ? De unde atâta ascuţime a gândirii şi rafinament al analizei ? De unde această lipsă de oboseală în ce priveşte cercetarea faptelor şi intenţiilor străine la oamenii cei mai leneşi ?

Şi aici găsim la aceşti oameni contradicţii stranii. Înzestraţi-i pe aceşti judecători şi bârfitori autoproclamaţi cu responsabilitatea de a judeca căderile în păcat ale aproapelui după legi, şi îşi vor pierde răbdarea curând, se vor simţi împovăraţi de funcţia lor, vor da dovadă de neglijenţă în împlinirea obligaţiilor de serviciu, chiar dacă aceasta ar aduce daune binelui comun. Dar fără a avea obligaţia, acasă, în trândăvie, în conversaţiile lor, oamenii aceştia sunt gata mereu să judece şi să bârfească lumea întreagă, fără a obosi.

Virtutea şi păcatul nu fac în noi nici o diferenţă în ce priveşte tendinţa de a osândi pe aproapele. De exemplu, omului credincios nu i se cuvine să se ocupe nu numai de osândire, ci nici de judecarea căderilor în păcat ale aproapelui.

Căci dacă cineva slujeşte Domnului, acela trebuie să ştie că cu judecata cu care-l judecă pe aproapele va fi el însuşi judecat (potrivit Matei 7, 2). Dar oare mulţi dintre oamenii credincioşi sunt liberi cu desăvârşire de tendinţa rea de a judeca pe aproapele cu orice ocazie ?

În cazul unora, dimpotrivă, religiozitatea ocupă locul unui drept recunoscut de toţi de a vedea şi de a indica paiul din ochiul fratelui. Aceasta se întâmplă cu oameni evident vicioşi şi slăbiţi duhovniceşte. Propriile păcate şi propria întinăciune sufletească ar fi trebuit să le pecetluiască gura pentru totdeauna, obligându-i să privească tăcuţi la cer. Or, ei sunt gata să strige primii lumii întregi ce au observat la voi, adăugând din oficiu o răutate mai mare faptei voastre. După aceasta, nu este uimitor dacă un creştin cu adevărat bun, simţind împreună cu ceilalţi în firea sa căzută înclinaţia de a judeca pe aproapele şi nevăzând putinţa de a-şi înfrâna singur limba de la vorbirea de rău, se roagă Domnului cerându-I să-i fie dat harul de a vedea greşelile sale şi de a nu-l osândi pe fratele său !

Îmi ajung, Doamne, propriile mele păcate şi răni lăuntrice pe care încă nu le-am văzut, care nu s-au vindecat şi rămân fără vindecare, făcându-se mai adânci şi mai de nevindecat de la o zi la alta. Iar păcatele altora şi cât de repede greşesc nu sunt treaba mea, ce mă privesc pe mine ? Ei au propriul lor judecător şi totodată doctor: dreptatea Ta şi iubirea Ta. De stau, pentru Tine, Domnul lor, stau. De cad, pentru Tine, Domnul lor, cad. Şi Tu ai puterea întotdeauna să-i faci din nou să stea.

Câţi păcătoşi s-au făcut sfinţi prin pocăinţă ! Poate că şi cei pe care eu îi osândesc au încetat să greşească, de mult au început să se pocăiască şi deja au fost îndreptaţi prin harul Tău. Iar eu voi continua să-i prigonesc prin vorbirea mea de rău, asemenea diavolului, clevetindu-i pe ei, care acum sunt nevinovaţi şi îndreptaţi de Tine ? Să mă păzească de aceasta harul Tău şi să-mi dea în loc să-l osândesc pe aproapele, mai bine să-mi văd greşelile mele, nu să mi le văd cu ochiul rece al unui spectator străin, ci precum oamenii se uită la propria lor sărăcie, la propriile lor răni, la propria moarte; să le văd şi să plâng pentru ceea ce văd. Să le văd şi să-mi vindec stricăciunea sufletului; să văd şi să folosesc toate mijloacele ca să nu cad în păcate noi şi într-o pagubă nouă !

Dacă după aceasta cineva m-ar întreba: care este mijlocul cel mai eficient pentru ca, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, să ne obişnuim a vedea greşelile proprii ?, aceluia întâi vom spune că cel mai bun remediu este să ne silim (în mod intenţionat spunem silim, căci fără aceasta orice faptă bună, cu atât mai mult aceasta, niciodată nu se poate săvârşi); constă în a ne stabili un timp, fie el şi scurt, destinat special analizei faptelor şi sentimentelor noastre. Să facem în aşa fel încât timpul acela să nu fie folosit pentru nimic altceva.

Astfel, ne vom impune nevoia de a ne ocupa de noi înşine. Iar dacă ne vom ocupa permanent, nu din când în când, vom cunoaşte cum suntem, ce patimă predomină în noi, de ce boală suferă mintea şi inima noastră. Sfatul acesta poate părea de neîmplinit pentru cei care nu sunt stăpâni pe timpul lor.

Cu toate acestea, în primul rând, nu există un om care să nu aibă deloc un timp al său. În cazul acesta nu avem nevoie de chiar atât de mult timp. În al doilea rând, dacă nu-ţi poţi controla timpul, controlează-ţi gândurile: pe aceasta nimeni nu o poate lua de la tine. Dacă, de exemplu, eşti slujitor, în orice moment având obligaţia de a fi pregătit să împlineşti porunca superiorului tău, în pauzele dintre împlinirea poruncilor ai multe posibilităţi de a-ţi concentra gândul la propria persoană, la propria viaţă şi la propriile păcate. Cu această preocupare sfântă s-ar umple chiar mulţimea de pauze petrecute în deşertăciuni, când nu ştii ce să faci, te plictiseşti, te dedai la vorbire de rău sau la păcate şi mai rele.

Pe de altă parte, cum să ne dezobişnuim să-l osândim pe fratele nostru, adică pe aproapele ? În primul rând, priveşte-l mereu pe fratele care greşeşte ca pe un bolnav, deoarece păcatul este o boală reală, mai grea decât toate bolile. Privită din această perspectivă, patima de a osândi se va răci şi se va stinge cu totul. Oare îl judecăm pe cel bolnav, oricine ar fi el ? Nicidecum, ci fără să vrem nutrim pentru acesta compătimire.

În al doilea rând, trebuie să ne stabilim regula ca, dacă vedem ceva rău la aproapele sau auzim ceva de acest fel, în aceeaşi clipă să ne rugăm în gând pentru el. Pentru fiecare şi oricând este foarte uşor să facă aceasta, iar acesta este cel mai eficient remediu împotriva duhului osândirii, care nu suportă rugăciunea şi fuge de ea.

Când vom face aşa, ne vom obişnui să căutăm la căderile proprii, iar nu la păcatele aproapelui, Domnul ne va da şi harul Său, cu ajutorul cărora vom putea dobândi acea stare râvnită în care oamenii îmbunătăţiţi se văd numai pe ei înşişi şi păcatele lor şi nu ştiu dacă în lumea întreagă există măcar un păcătos asemenea lor. Amin.