Postul Mare (VII)

POSTUL MARE 2025

Omilii la rugăciunea Doamne şi Stăpânul vieţii mele (VII)

de Sfântul Inochentie, arhiepiscopul Odessei

Fraţilor, iată că în curând nu vom mai rosti în biserică rugăciunea Sfântului Efrem. Încheiem şi omiliile noastre despre ea. Oare odată cu aceasta se va termina şi duhul rugăciunii şi al convorbirilor duhovniceşti ? Să nu se întâmple aceasta ! Dacă va fi aşa, înseamnă că am irosit în zadar timpul aici; în zadar am ieşit şi eu în faţa voastră şi am irosit gândurile şi cuvintele mele; în zadar şi voi v-aţi adunat în număr atât de mare, stând nu puţină vreme în înghesuială, urmărindu-mă cu privirile şi cu gândurile voastre. Dar dacă ceea ce am văzut în timpul sfântului post în privinţa voastră îmi poate sluji drept nădejde bună pentru viitor, am dreptul să nu am gânduri atât de triste.

Căci ce am văzut ? O predispoziţie statornică şi sârguincioasă faţă de Sfânta Biserică şi ascultarea învăţăturilor. Am văzut evlavie profundă faţă de lucrurile sfinte şi atenţie faţă de lucrarea mântuirii. Am auzit suspine atunci când vorbeam de păcate, fiind nu o dată martor chiar la lacrimile voastre.

Oare este cu putinţă ca toate acestea să se risipească şi să dispară, fără să lase vreo urmă ? Fraţilor, spunând aceasta, nu-mi pare rău de ostenelile mele. Oare mult ne-am trudit ? Oare truda aceasta nu se răsplăteşte pe ea însăşi ? Căci dacă venirea la biserică şi ascultarea cuvintelor de învăţătură, care au durat atâta vreme, nu au lăsat după sine nici o urmă în moravurile şi viaţa voastră, aceasta ar însemna că inimile noastre sunt ca pietrele pe care orice ai semăna, nu te poţi aştepta la nici un rod; pe care, chiar dacă răsare ceva, neavând unde să-şi adâncească rădăcinile, se usucă apoi curând fără să dea rod.

Aceasta ar însemna că noi suntem într-o orbire profundă şi ne înşelăm fără de milă pe noi înşine. Căci când vine vremea postului ne oprim de la rău, renunţăm la umblarea după trup şi la robia patimilor, întorcându-ne în aparenţă la Dumnezeu, iar atunci când trece postul şi iarăşi ni se arată lumea cu otrava ei, alergăm plecându-ne capetele în faţa acestui vrăjmaş, bem până la fund otrava pe care ne-o dă, îi jertfim tot ceea ce am reuşit să dobândim bun.

Dar mă veţi întreba, ce ceri de la noi şi ce efect vrei să producă în noi învăţăturile tale ? Nu sunt ale mele, iubiţilor. Dacă mi-aş fi pus nădejdea în mintea şi cuvântul meu, niciodată nu m-aş fi decis să deschid gura în faţa voastră. Dar am încrederea că împreună cu noi, în locul acesta, este prezent întotdeauna, în mod nevăzut, Cel care m-a ales pe mine, nevrednicul, pentru această slujire punând întru noi cuvântul împăcării (II Corinteni 5, 19). Cel care ne dă, atunci când este nevoie, gură şi înţelepciune celor mai mici ai lumii. Cel care poate numai cu cuvântul să ridice din pietre fiii lui Avraam şi care poate face până şi din cel mai înrăit păcătos un vas ales al său. Nutresc speranţa că, atunci când propovăduiesc vestea cea bună a lui Hristos şi aduc cuvintele mele la urechile voastre, în acelaşi timp lucrează în inimile voastre harul Sfântului Duh, Povăţuitorul nostru al tuturor, care, prin mijlocirea pescarilor şi a vameşilor, a întors din întuneric la lumină şi din stăpânirea satanei la Dumnezeu întregul univers, şi care poate atinge nu numai inima cea mai împietrită în păcat, ci o poate şi transfigura într-o inimă nouă, curată şi sfântă.

Având conlucrători atât de măreţi şi de atotputernici, de ce să nu mă aştept la un efect pe măsura lor ? De ce să nu aştept chiar minuni de convertire ? Într-adevăr, oare mâna Domnului a sărăcit ? Oare Mântuitorului nostru nu i-a mai rămas sânge curăţitor, iar Duhului foc luminător ?

Hristos Mântuitorul Pantocrator

Frescă din biserica Mânăstirii Rila, Bulgaria

Să nu gândiţi că nu aveţi nici o obligaţie importantă fiindcă aţi ascultat pe un om asemenea vouă. Chiar dacă omul acesta este departe de desăvârşire, fie el ultimul dintre păcătoşi, dar v-a vorbit despre numele lui Dumnezeu, nu de la sine, ci în numele Mântuitorului vostru. Împreună cu el a lucrat asupra voastră Însuşi Duhul adevărului şi al harului. A dispreţui aceasta înseamnă a uita de mântuirea sufletului.

Să nu uitaţi aceasta, iubiţilor ! Să nu vă asemănaţi omului care, uitându-se în oglindă şi văzându-şi faţa şi petele negre de pe ea, în loc să se spele imediat, s-a îndepărtat de oglindă şi a uitat ce a văzut, precum şi ce i se cuvenea să facă.

Mă voi exprima mai direct. După măsura puterilor mele, am pus în faţa voastră patimile care ne desfigurează sufletul şi pe care, din această pricină, creştinul trebuie să le evite. Am creionat şi virtuţile care pot înfrumuseţa întreaga noastră fiinţă şi pe care eu însumi trebuie să le dobândesc şi să le păstrez până la sfârşitul vieţii, cu orice preţ.

Este cu neputinţă ca omilia mea şi conştiinţa voastră să nu vă spună ce se petrece în voi, ca în ceilalţi oameni; de patimi şi de lipsa virtuţilor despre care am vorbit. Oare după toate acestea nu ar trebui să luăm toate măsurile posibile pentru a le dezrădăcina pe primele şi pentru a le cultiva şi întări pe ultimele ?

Şi dacă până în acest moment cuiva i-a plăcut să vorbească în deşert şi să hulească, să înveţe de acum înainte să-şi cântărească cuvintele şi să-şi pună zăvor la gură. Dacă cineva a iubit să se dedea la vorbire în deşert şi şi-a pierdut timpul preţios în distracţii, să găsească o preocupare folositoare, potrivită stării şi capacităţilor lui. Dacă cineva s-a lăsat orbit de visele înşelătoare ale ambiţiei, să iubească smerenia şi să înceteze a alerga după năluca laudei lumeşti.

Dacă cineva s-a obişnuit să primească ispitele vieţii cu cârteală şi tânguiri de propria soartă, să le întâmpine de acum încolo cu supunere voii lui Dumnezeu, ca pe un medicament folositor sufletului lui. Cine a fost aspru în relaţia cu celălalt, violent şi obraznic, să adopte un mod opus de a acţiona şi de a se purta cu aproapele. Cine şi-a uitat păcatele şi cui îi plăcea să se uite la neajunsurile străine să înceteze să mai vadă paiul din ochiul fratelui şi să înveţe să-şi scoată bârna din propriul ochi.

Când va avea loc această schimbare în noi, atunci vom putea spune că postul acesta nu a trecut fără folos pentru noi, că nu în zadar am mers la biserică şi am ascultat cuvintele de învăţătură. Atunci şi noi, slujitorii, îi vom mulţumi lui Dumnezeu că harul Său ne-a învrednicit să slujim lucrării mântuirii noastre. Până când nu se va întâmpla aceasta, stăm împreună cu voi la răscrucea dintre succes şi nereuşită, dintre pierdere şi câştig.

Fără îndoială, stau şi duhurile purtătoare de lumină ale virtuţilor şi duhurile întunecate ale patimilor, aşteptând către care dintre ele ne vom întoarce faţa şi pe care le vom urma.

Să nu îngăduim, fraţilor, să privească prea mult la noi, nedumerite. De ce să amânăm ? De ce să ne îndoim ? Să mergem ca îngerii lui Dumnezeu pe calea virtuţilor pe care ei le iubesc în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca, împrejmuindu-ne şi însoţindu-ne pe tot parcursul vieţii noastre, aceştia să se arate, împreună cu noi, la ieşirea din trup a sufletului nostru, şi să ne conducă în sânul lui Avraam.

Să ne întoarcem o dată şi pentru totdeauna de la îngerii întunecaţi ai păcatelor şi ai patimilor ! Să-i alungăm din suflet şi din inimă prin pocăinţă şi spovedanie. Să ne curăţim de tot ce am împrumutat de la ei, neplăcut lui Dumnezeu şi dăunător sufletului. De nu vom face asta, demonii ni se vor arăta pe patul morţii noastre, trăgând bietul nostru suflet în bezna iadului, locul unde au ajuns ei înşişi.

Domnul, care a dat putere neputinţei noastre de a vă binevesti calea adevărului şi a dreptăţii, să vă dăruiască şi vouă dorinţă şi putere de a păşi pe calea aceasta cu luare-aminte şi de a merge pe ea fără a vă împiedica. Pentru aceasta, nu vom înceta să rugăm bunătatea Lui, până când nu se va împuţina cuvântul pe buzele noastre. Amin.