Editorial nr. 54

Poziţia Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

 

PARTEA I

Am crezut că, după atâţia ani, nu mai putem afla nimic nou despre activităţile mai mult decât faimosului patriarh ecumenic Meletie Metaxakis. Iată încă o dovadă că Meletie Metaxakis a constituit – dacă putem spune aşa – un apogeu al decăderii Patriarhiei Ecumenice, domnia lui şi tot ce a adus ea fiind, într-adevăr, o a doua cădere a Constantinopolului, precum afirmă un istoric rus contemporan.

Articolul de mai jos a fost scris de Mitropolitul pe atunci Hristofor de Leontopolis (viitorul Patriarh Hristofor al II-lea al Alexandriei) în 1924, şi a fost publicat în Paintanos, un periodic oficial al Patriarhiei Alexandriei, şi apoi tradus în franceză şi publicat în jurnalul Echos d’Orient în 1925. Articolul a fost scris într-un moment crucial în istoria ortodoxă, când ordinea veche de secole tocmai murise de o moarte violentă, şi Ortodoxia păşea într-un viitor periculos şi nesigur.

Patriarhul Hristofor al II-lea al Alexandriei

În mai 1919, armata greacă a invadat Turcia, declanşând războiul greco-turc prevestitor de rele. Grecii, conduşi de prim-ministrul lor Eleftherios Venizelos, urmăreau cu toată convingerea ,,Megali Idea” – visul unui nou Imperiu Bizantin, întreg cu recucerirea Constantinopolului. Războiul care a urmat a fost un dezastru pentru greci: turcii au câştigat decisiv, o revoluţie pro-venizelistă l-a răsturnat pe regele grec, şi Tratatul de la Lausanne a prevăzut un ,,schimb de populaţie” – îndepărtarea forţată a grecilor din Turcia şi a turcilor din Grecia. Brusc, Patriarhia Ecumenică şi-a pierdut efectiv întreaga turmă.

Războiul marchează de asemenea sfârşitul formal al Imperiului Otoman şi crearea Republicii seculare a Turciei. Noul guvern turc a decretat numaidecât că orice candidat la o funcţie religioasă în Turcia trebuie să fie cetăţean turc – o lege care ţintea direct Patriarhia Ecumenică.

În această perioadă, Patriarhia Ecumenică a fost condusă întâi de un locum tenens – puternicul Mitropolit Dorotei de Prusa – şi apoi de faimosul patriarh Meletie Metaxakis, un aliat apropiat al prim-ministrului Venizelos. În domnia sa de 20 luni ca patriarh ecumenic, Meletie a convocat un ,,congres pan-ortodox”, a introdus noul calendar, a instituit un număr de noi Biserici autocefale şi autonome, a preluat controlul asupra Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, şi a promovat o nouă interpretare a canonului 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, lansând teoria ,,teritoriilor barbare”, potrivit căreia toate teritoriile care nu sunt parte din alte Biserici Ortodoxe aparţin Patriarhiei Ecumenice. În 1924, Meletie a fost izgonit de turci (dar nu înainte de a încerca să mute Patriarhia în Muntele Athos sau la Thessaloniki), succesorul său imediat Grigorie al VII-lea a murit în acel noiembrie, şi la scurt timp după ce a fost publicat acest articol, succesorul lui Grigorie, Constantin al VI-lea a fost deportat de autorităţile turce.

În acest context – după urmările războiului greco-turc şi domnia lui Meletie, când comunitatea greacă era încă profund divizată între regalişti şi venizelişti – scria articolul său viitorul patriarh Hristofor. Ca document istoric, este uluitor în multe privinţe. El stă mărturie pentru faptul că interpretarea modernă a ,,teritoriilor barbare” amintite în canonul 28 avea doar 2 ani vechime când articolul a fost scris – cu alte cuvinte, s-a dezvoltat în timpul domniei lui Meletie. El arată o etapă timpurie în dezvoltarea pretenţiei Alexandriei la ,,toată Africa”. Articolul lui Hristofor precede începutul convertirii africanilor sub-saharieni nativi la Ortodoxie, şi deja chiar la această dată timpurie el pretinde mare parte din continentul african pentru patriarhia sa. În mod ironic, Meletie însuşi a fost cel care – după ce a devenit patriarh al Alexandriei în 1926 – a primit pe primii dintre aceşti convertiţi africani şi a adăugat ,,toată Africa” la titlul său. Perspectiva lui Hristofor asupra turcilor este mult mai binevoitoare decât ceea ce noi am asocia astăzi cu o poziţie greacă convenţională, şi pe câtă vreme cineva ar putea să nu fie de acord cu ea, este o dovadă importantă că nu întreaga lume greacă a deţinut o singură perspectivă asupra chestiunii în urmă cu un secol.

La doar un an după ce a fost publicat acest articol, Meletie a fost ales patriarh al Alexandriei învingându-l, printre alţii, pe Hristofor însuşi. Meletie a deţinut poziţia până la moartea sa în 1935 (cu toate că, începând din 1931, el a încercat în mod activ să fie ales patriarh al Ierusalimului). Alegerea lui Meletie a fost un coşmar pentru Hristofor, care intrase în conflict cu Meletie pe tot parcursul domniei ca patriarh a celui din urmă. Apoi, în 1939, Hristofor însuşi a devenit patriarh al Alexandriei. El va apărea ca un rival pro-rus patriarhului ecumenic pro-american Athenagora, şi cei doi se vor confrunta în anii care vor veni (Hristofor a domnit până la moartea sa în 1967, şi Athenagora a fost patriarh ecumenic între anii 1948-1972). Hristofor a fost de asemenea patriarhul care a supravegheat creşterea rapidă a Ortodoxiei în Africa sub-sahariană; dacă Meletie este părintele Patriarhiei Ecumenice moderne, atunci Hristofor deţine, după cum se poate demonstra, acelaşi rol în istoria Patriarhiei Alexandriei.

* * *

 

Poziţia Patriarhiei Ecumenice în Biserica Ortodoxă

 

În penultimul număr din Paintanos, noi am promis să tratăm în mod deosebit uzurpările anti-canonice ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile Bisericilor autocefale. Motivul investigării acestei chestiuni este tendinţa pe care a avut-o Patriarhia Ecumenică în ultimii 2 ani de a-şi extinde jurisdicţia duhovnicească asupra oricărui teritoriu sau comunităţi ecleziastice care, dintr-un motiv sau altul, era sau părea a fi lipsită de ocârmuire duhovnicească regulată, pe care cineva le descrie ca ,,Biserici ale diasporei”. Alte tendinţe ale Patriarhiei Ecumenice ţintind către dominaţia generală în Biserică ne-au dat de asemenea ocazia de a cerceta acest aspect într-amănunt.

 

I. Tendinţe ale Patriarhiei Ecumenice către supremaţie

Ceea ce trebuie să atragă atenţia mai întâi este că aceste tendinţe ale Patriarhiei Ecumenice au apărut de îndată ce ea a pierdut în întregime – din cauza numeroaselor noastre păcate, ale păstorilor Bisericii lui Hristos – eparhiile ,,Pontului, Asiei şi Traciei” pe care i le-au acordat canoanele Sinoadelor Ecumenice, o pierdere continuă după războiul din Asia Mică dintre Grecia şi Turcia, care i-a lăsat pe păstorii acestor eparhii fără turme. Pentru aceşti păstori fără turme, ei au împărţit în două sau trei principalele teritorii ecleziastice care au rămas, precum cele din Calcedon, Derkos, Rhodos şi Hios, ca şi anumite eparhii din Macedonia şi Epir; mai mult, ei au creat noi eparhii: acestea erau arhiepiscopiile Europei de Vest şi Centrale (Thyatira şi Ungaria), Arhiepiscopia Americii cu 3 episcopi, Arhiepiscopia Australiei şi Oceaniei, şi câteva altele care sunt încă planificate.

Dar, făcând abstracţie de necesitatea plasării episcopilor inutili, Patriarhia Ecumenică, ruinată precum era de predecesorul actualului patriarh din cauza caracterului său şi a ignoranţei sale în ce priveşte cârmuirea Bisericii potrivit sfintelor canoane, a demonstrat în ultimii ani vederi ambiţioase, dorinţe de cucerire şi o tendinţă către supremaţie în Biserică – sentimente care sunt cu totul contrare duhului democratic şi federal al guvernării Bisericii Ortodoxe Răsăritene, care dovedeşte dorinţa de a obţine în Biserică un primat care este, ca să spunem aşa, papal. Astfel, într-o vreme când Biserica Rusă, supusă încercării, se lupta pentru însăşi existenţa ei, paralel cu activităţile Bisericii Catolice de a-i atrage de ortodocşii ruşi la catolicism, Patriarhia Ecumenică, sub conducerea lui Meletie, nu a ezitat să anexeze eparhiile ruse localizate în afara Rusiei sovietice. Ca exemple de astfel de anexări, noi putem cita teritoriile ecleziastice ale Poloniei, Finlandei, Estoniei şi Cehoslovaciei. Cel mai recent, Patriarhia Ecumenică, sub Grigorie al VII-lea, a încercat să anexeze comunităţile Africii de Est şi Sud.

Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925)

Exact aşa cum intruziunile Patriarhiei Ecumenice în teritoriile ecleziastice ruse erau anti-canonice – şi Patriarhia Rusiei a început să le denunţe Bisericii Universale – tot aşa, şi din aceleaşi motive, intruziunea sa în comunităţile Africii de Est şi Sud era anti-canonică. Şi, într-adevăr, chiar dacă noi facem abstracţie de faptul că aceste teritorii sunt învecinate cu Patriarhia Alexandriei, o apropiere care ar face absurdă orice dependenţă duhovnicească venind din afară, chiar dacă trecem sub tăcere alt fapt: că, sub titlul ,,de Etiopia” pe care-l poartă patriarhul Alexandriei, trebuie înţeleasă întreaga ţară a Etiopiei, care este găsită în Africa şi nu numai în teritoriul regatului Abisiniei – teritoriu care astăzi este mai mic, mâine mai mare, şi într-o zi probabil inexistent –, faptul că din primele zile ale urcării sale pe scaunul patriarhal, actualul patriarh al Alexandriei, chiar în momentul când ortodocşii se instalau în Africa de Sud, a trimis un preot acolo pentru nevoile duhovniceşti ale creştinilor şi, după aceea şi în mod repetat, alţi preoţi au fost trimişi în Africa de Est şi Sud pentru a vizita şi mângâia pe creştinii de acolo – nu este acest fapt, spunem noi, o dovadă evidentă că comunităţile ortodoxe din Africa depind duhovniceşte de Patriarhia Alexandriei ?

Dacă, mai târziu, este adevărat, Biserica Greciei a trimis preoţii ei la cererea creştinilor din Grecia liberă stabiliţi acolo şi dacă Patriarhia Alexandriei, fie din cauza unei lipse de preoţi sau din alte motive, a neglijat să protesteze şi să-şi redobândească drepturile în aceste ţări, aceasta cu siguranţă nu înseamnă pentru nici o persoană rezonabilă care gândeşte potrivit canoanelor Bisericii că aceste drepturi au expirat[1].

Scopurile papale, ca să spunem aşa, ale Patriarhiei Ecumenice au fost manifestate mai clar din nou în acest an, în două chestiuni bisericeşti: 1) chestiunea calendarului şi 2) cea a convocării unui sinod ecumenic sau a unui mare sinod local.

 

1) Chestiunea calendarului. Oricine ştie că a existat o dezbatere între Bisericile Ortodoxe autocefale privind posibilitatea înlocuirii calendarului iulian cu calendarul gregorian şi că nu exista absolut nici o necesitate de a lua o decizie pripită şi individuală cu privire la această chestiune. Cei trei patriarhi ai Răsăritului, care aveau argumente serioase pentru a se opune acceptării calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă, au cerut frăţeşte Patriarhiei Ecumenice să amâne orice decizie privind schimbarea calendarului, cel puţin până la convocarea unui sinod ecumenic sau a unui mare sinod local, care ar putea decide.

În plus, este cert că, pe lângă patriarhiile răsăritene, celelalte Biserici autocefale, cu excepţia Bisericii Greciei, doresc o înţelegere şi o hotărâre comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe şi că doar în acest fel ele ar fi de acord să înlocuiască vechiul calendar cu cel nou; părea aproape sigur că opinia dominantă era că decizia ar trebui luată în comun de către Bisericile adunate în sinod. Pe neaşteptate şi contrar oricărei aşteptări, anturajul patriarhului ecumenic, izbit parcă de inspiraţie, a telegrafiat întâistătătorilor Bisericilor autocefale pentru a confirma această decizie. Patriarhii fraţi, egali în cinste, au încercat, cu telegrame repetate, să propună suspendarea oricărei decizii, dar ei nu au avut nici o influenţă. Patriarhia Ecumenică şi doar Biserica Greciei au adoptat noul calendar definitiv în teritoriile lor. Mai târziu, prin indiferenţă faţă de chestiunile ecleziastice, nechibzuinţă şi snobism, li s-a alăturat Biserica Ciprului.

 

2) Convocarea unui sinod ecumenic sau a unui mare sinod local. Cealaltă chestiune în care au fost manifestate tendinţele papale ale Patriarhiei Ecumenice într-un mod evident a fost, precum am spus, cea a convocării unui sinod ecumenic sau a unui mare sinod local. Cine dintre cei care sunt interesaţi de chestiunile ecleziastice şi le urmăreşte îndeaproape nu-şi aduce aminte modul lipsit de cuviinţă în care s-au purtat oamenii Patriarhiei Ecumenice ? Cei trei patriarhi ai celor trei patriarhii străvechi au hotărât să convoace un sinod ecumenic sau un mare sinod local la Ierusalim în decursul anului. După studii şi dezbateri de către toate Bisericile locale, acest sinod urma să ia decizii nu numai cu privire la chestiunea calendarului şi la chestiunea [asociată a] Paştelui, ci şi cu privire la câteva alte chestiuni care neliniştesc întreaga Biserică Ortodoxă şi a căror soluţionare imediată este, în opinia tuturor, necesară.

Cei trei patriarhi au decis să scrie şi de fapt au scris fratelui lor întru Hristos, patriarhul ecumenic, pentru a-i cere să convoace sinodul. Ei au făcut aceasta nu fiindcă fiecare dintre ei nu are aceeaşi cinste, demnitate şi influenţă în Biserică ca patriarhul ecumenic, ci pentru că, în absenţa unui împărat ortodox, care avea dreptul în Biserica primară să convoace un sinod general, era necesar a ridica prestigiul Patriarhiei Ecumenice, în special când a fost înjosită din toate punctele de vedere. Din acest motiv, cei trei patriarhi au scris patriarhului ecumenic pentru a-i cere să convoace sinodul în Ierusalim, aşa cum i-au propus, chiar dacă ei înşişi sau unul dintre ei îl putea convoca. Cum au răspuns oamenii Patriarhiei Ecumenice la această bunăvoinţă cu totul frăţească din partea celor trei patriarhi ? În primul rând, ei nu s-au gândit să răspundă decât după ce au trecut 3 luni de zile; în al doilea rând, ei nu au fost de acord cu decizia celor trei patriarhi de a convoca sinodul în decursul anului deoarece ei nu vedeau necesitatea de a grăbi convocarea fiindcă ei hotărâseră să adune sinodul anul următor, la aniversarea convocării Sinodului Ecumenic de la Niceea, aşa cum stabilise congresul pan-ortodox[2].

Cu toate că ei nu vedeau necesitatea la Patriarhia Ecumenică de a convoca sinodul ecumenic în acel an, se spune că ei au numit o comisie însărcinată cu stabilirea chestiunilor care se vor dezbate la sinod anul următor. În ce priveşte lista de chestiuni de dezbătut propusă de scrisoarea celor trei patriarhi, se pare că ei nu au binevoit s-o ia în consideraţie, de vreme ce scrisoarea patriarhului ecumenic nu o menţionează, cu siguranţă astfel încât cei trei patriarhi să nu aibă îndrăzneala de a crede că ei au de asemenea dreptul de a conduce totalitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu sau chiar de a fi preocupate de ea !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 135/septembrie-octombrie 2021

 

 

PARTEA A II-A

II. Conduita Patriarhiei Ecumenice este contrară canoanelor şi practicii Bisericii

Cel care a examinat faptele pe care noi tocmai le-am prezentat s-ar putea întreba în mod rezonabil: de unde au dobândit oamenii Patriarhiei Ecumenice îndrăzneala de a pretinde supremaţia în Biserică, de a se ocupa în pripă cu plasarea sub jurisdicţia lor a oricărui teritoriu ecleziastic fără un conducător, de a se amesteca frecvent în teritoriile acordate de canoane şi logica însăşi altor Biserici autocefale, de a dori ca în chestiunile bisericeşti generale să predomine opinia lor fără o cercetare atentă, chiar dacă ceilalţi patriarhi şi majoritatea Bisericilor autocefale sunt de o opinie contrară ? Deoarece avem la dispoziţia noastră două izvoare ale legii ecleziastice, canoanele Bisericii şi practica ei, noi vom recurge la ele pentru a determina în ce măsură Patriarhia Ecumenică are dreptul de a pretinde că este superioară celorlalte patriarhii, precum am spus mai sus.

Hartă a jurisdicţiilor celor 5 patriarhii în vremea Sfântului Iustinian, înfăţişată pe o hartă din 1800. Jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, incluzând Pontul, Asia şi Tracia, este cu culoare verde

 

1. Canoanele Bisericii. Ce spun canoanele ?

Toţi cei care cunosc chiar puţină istorie a Bisericii ştiu că Bizanţul, înainte de a deveni Constantinopol, oraşul regină, Noua Romă, era, din punct de vedere bisericesc, doar o eparhie modestă în Mitropolia Heracleei. După întemeierea Constantinopolului şi proclamarea lui drept capitală a Imperiului Roman, s-a simţit treptat necesitatea de a-l cinsti din punct de vedere bisericesc. Astfel noi vedem canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic dând episcopului Constantinopolului ,,întâietatea de cinste după episcopul Romei, deoarece este Noua Romă”. După acest canon, din cauza faptului că episcopul Constantinopolului, ca urmare a relaţiilor sale frecvente cu autorităţile politice înalte ale imperiului, era considerat o personalitate importantă şi influentă şi că era firesc că toţi episcopii şi toţi oamenii care aveau nevoie de puterea statului veneau la el, episcopul Constantinopolului, pe lângă teritoriul său ecleziastic, a început să intervină din necesitate în chestiunile bisericeşti ale altor eparhii, mitropolii şi chiar exarhate.

De cele mai multe ori, aceste chestiuni erau transmise episcopilor Constantinopolului de către autorităţile civile ale capitalei. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur a mers atât de departe încât a depus şi a hirotonit chiar exarhii în provinciile Asiei Mici şi Anatoliei, împreună cu sinodul permanent din jurul lui, a depus şi a instalat episcopi chiar în Mitropolia Tyrului, care era în Antiohia[3]. Cu timpul, pentru a legitima cele mai rezonabile intervenţii, s-a socotit în mod firesc şi drept ca, exact aşa cum Bisericile Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, la al căror rang fusese ridicat Constantinopolul, aveau jurisdicţii ecleziastice mari, tot aşa să fie acordate teritorii comparabile episcopului Constantinopolului, de vreme ce, de altfel, fără recunoaştere canonică, el se amesteca deja, ca episcop al capitalei, în treburile episcopilor răsăriteni; nu a apărut nici o opoziţie la această concesie.

Astfel, în canonul 28, cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic din Calcedon, după ce a confirmat canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, a adăugat că ,,mitropoliţii eparhiilor Pontului, Asiei şi Traciei şi episcopii acestor eparhii statornicite între barbari vor fi hirotoniţi de prea sfântul scaun al Prea Sfintei Biserici a Constantinopolului”. După acest canon, la care episcopul Romei şi cei din jurul lui au protestat la acea vreme şi încă protestează, cu scopul de a ridica prestigiul şi puterea episcopului Constantinopolului şi poziţia sa efectivă în sânul Bisericii, noi avem canonul 36 al Sinodului Ecumenic din Trullo, în care noi citim: ,,Înnoind cele legiuite de cei 150 Sfinţi Părinţi, ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi ale celor 630, ce s-au adunat în Calcedon, hotărâm, ca scaunul [patriarhului] Constantinopolului, să dobândească presbiile (privilegiile) cele întocmai cu ale scaunului Romei celei vechi, şi întru lucrurile cele bisericeşti, ca acela să se mărească, al doilea după acela fiind, după care numeră-se scaunul al marii cetăţi a Alexandrenilor, apoi cel al Antiohiei, şi după acesta, cel al cetăţii ierusalimlenilor”[4].

Acestea sunt faptele şi acestea sunt canoanele prin care eparhia Constantinopolului a fost lărgită şi cinstită la fel ca cele ale Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Motivul principal este ridicarea Constantinopolului la rangul de capitală a Imperiului Roman, ,,cinstită cu împărat şi senat”; jurisdicţia duhovnicească a Patriarhiei Constantinopolului, potrivit canoanelor Bisericii, nu s-a extins dincolo de eparhiile Pontului, Asiei (astăzi, Asia Mică) şi Traciei, incluzând naţiunile barbare găsite în aceste eparhii, precum alanii şi ruşii; cei dintâi, vecini cu Eparhia Pontului, şi cei din urmă, vecini cu cea a Traciei (Rhalles-Potlis, vol. II, p. 283)[5].

 

2. Practica Bisericii. Dar istoria, îndeosebi după schismă, furnizează nişte fapte din care s-ar putea conchide că Patriarhiei Ecumenice i-a fost acordat un drept de supremaţie asupra celorlalte patriarhii ? În această istorie a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, după schismă, patriarhul ecumenic apare primul în demnitate, papa Romei [este] dat la o parte, şi el este neîndoios în primul rând pretutindeni; el are prosperitate, bogăţie, slavă; el numără pe teritoriul său 600 episcopi în vremea lui Fotie, şi mai târziu probabil încă mai mulţi, de vreme ce, la cererea împăraţilor, provinciile civile ale Imperiului Grec de Răsărit, care depindeau din punct de vedere ecleziastic de Biserica Apusului, erau aşezate toate sub autoritatea duhovnicească a patriarhului ecumenic.

Onorurile care i-au fost acordate [patriarhului] sunt extraordinare şi aproape împărăteşti; blazoanele imperiului sunt aproape [aceleaşi cu] cele ale patriarhiei; patriarhul are curtea sa şi ofiţerii săi, exact ca împăratul; el este numit ,,ecumenic”, exact ca împăratul. El este în mod firesc la conducerea întregii vieţi şi activităţi religioase în imperiu; viaţa religioasă, aşa cum o cunoaştem noi, este nota caracteristică a perioadei bizantine; la fiecare adunare civilă sau militară a imperiului, patriarhul participă cu aceleaşi onoruri ca împăratul. La sărbători şi victorii, în nenorociri şi suferinţe, în înfrângerile Imperiului Bizantin, patriarhul este întotdeauna prezent. Dacă o asemenea strălucire, o asemenea slavă şi o asemenea influenţă erau însoţite de un plan frivol, nu există îndoială că noi am avea în Răsărit alt papă râvnind la supunerea nu numai a episcopilor şi patriarhilor, ci chiar a împăraţilor, şi la a-şi acorda autoritate civilă şi religioasă.

Aceasta este ceea ce noi am văzut într-o oarecare măsură în Rusia. Dar printre noi, în Răsărit, aceasta nu a fost nicicând văzută. Patriarhia Ecumenică, conformându-se ordinii stabilite de sfintele canoane, în ciuda strălucirii care-l înconjură pe patriarh, nu a avut niciodată astfel de pretenţii autoritare. Şi, cu privire la patriarhi, fraţii săi, el nu a vrut niciodată să-şi ia un aer arogant în acea perioadă, când patriarhii Răsăritului erau înjosiţi în faţa lumii, neavând aproape turmă sau păstori. În chestiunile ecleziastice generale, el cerea opiniile celorlalţi patriarhi ca mai înainte, opinie care avea tot atât de multă greutate ca cea a patriarhului ecumenic.

Este adevărat că de la începutul acelei perioade, deoarece nu erau convocate sinoade generale, Patriarhia Ecumenică emitea hotărâri canonice care înlocuiau sfintele canoane în Biserică, în măsura în care ele nu erau contrare celor ale Sinoadelor Ecumenice; dar aceste hotărâri erau luate şi promulgate de sinodul permanent adunat în jurul patriarhului Constantinopolului, la care luau parte în mod obişnuit patriarhii care stăteau în Constantinopol. Aceste hotărâri canonice nu erau impuse celorlalţi patriarhi când ei nu luau parte la sinodul permanent, dar ele erau primite de bunăvoie deoarece ele erau cu adevărat înţelepte, inspirate şi benefice pentru viaţa şi mântuirea poporului creştin. În general, pretutindeni şi întotdeauna, de fiecare dată când patriarhul ecumenic intra în relaţii cu unul din ceilalţi patriarhi sau cu toţi deodată, relaţiile erau cordiale, pline de stimă, respect reciproc şi solidaritate frăţească. Aceste relaţii frăţeşti erau deosebit de manifeste de fiecare dată când era necesar a da o lecţie egotismului papal.

Chiar sub regimul turc, când imperiul creştin dispăruse şi patriarhul ecumenic ţinea ocârmuirea naţiunii pentru chestiunile ecleziastice şi civile şi apărarea intereselor familiilor şi naţiunii, chiar atunci patriarhul ecumenic nu numai că nu-i dispreţuia pe ceilalţi patriarhi, ci mai curând, dimpotrivă, noi vedem pe unii dintre ei care locuiau aproape permanent în Constantinopol sau pe teritoriul patriarhului ecumenic făcând colecte pentru patriarhiile lor sărăcite economic şi şezând alături de patriarhul ecumenic în sinoadele permanente ale Constantinopolului. La aceste adunări, pe lângă hotărâri canonice, erau formulate învăţături de credinţă care erau adoptate de toate scaunele patriarhale (a se vedea răspunsul lui Ieremia al II-lea către protestanţi). În plus, noi avem exemplul sinodului ţinut la Betleem, prezidat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a formulat o învăţătură dogmatică la care ceilalţi patriarhi au aderat şi la care întreaga Biserică Ortodoxă aderă încă astăzi.

Aceasta este poziţia Patriarhiei Ecumenice faţă de celelalte patriarhii potrivit sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Este pur frăţească. Cei patru patriarhi sunt egali în demnitate, nici unul nu-i este inferior altuia sub nici o formă. Fiecare dintre ei se mişcă şi acţionează în propria sferă, având ca regulă pentru activitatea sa a nu se abate în nimic de la dogmele Ortodoxiei şi de la ordinea statornicită de sfintele canoane şi sfintele tradiţii. Şi, dacă a apărut o încălcare fie împotriva dogmei, împotriva sfintelor canoane, sau împotriva disciplinei bisericeşti, toţi patriarhii au intervenit împreună. În chestiunile ecleziastice generale, patriarhii au acţionat împreună şi doar deciziile luate în comun au avut forţa legii în Biserică. Aşa a fost cazul în conflictul dintre Papa Nicolae al Romei şi patriarhul Fotie; cel din urmă, într-o enclică, l-a denunţat pe papă celorlalţi trei patriarhi. A existat aceeaşi acţiune comună din partea celor patru patriarhi în timpul Sinodului de la Florenţa. De asemenea, când Biserica Rusiei a fost instituită patriarhie şi când bulgarii au fost declaraţi schismatici, toţi patriarhii au considerat că este indispensabil a se aduna şi a lua o decizie comună[6].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 136/noiembrie-decembrie 2021

 

 

PARTEA A III-A

III. Temeiuri pentru conduita actuală a Patriarhiei Ecumenice

Noi întrebăm încă o dată:

Ce a fost capabilă să hotărască Patriarhia Ecumenică în ultimii ani ? Să se abată de la linia bună de conduită pe care a urmat-o până în prezent. Să ia în stăpânire orice ţară considerată a fi fără un conducător (religios) şi s-o anexeze la propriul teritoriu ecleziastic. Să se amestece în teritoriile celorlalte Biserici autocefale. Şi în sfârşit, să vrea, ea singură – adică, fără sfatul celorlalţi patriarhi – să se pronunţe în chestiuni religioase de natură generală şi, în cazul neînţelegerii cu celelalte patriarhii, să dorească ca opinia sa să predomine şi ca ea singură să domnească.

Explicaţia pentru schimbarea tacticii indicată mai sus şi urmată din start de Patriarhia Ecumenică a fost sugerată deja la începutul acestui studiu. Pe de o parte, în timpul ultimului război european şi mai ales de la armistiţiu încoace, imixtiunea nepotrivită şi publică a Patriarhiei Ecumenice în politică ca reprezentând elenismul subjugat; pe de altă parte, după această imixtiune, momentul în care Patriarhia Ecumenică a fost redusă la a-l vedea pe Meletie urcând pe sfântul scaun al [Sfântu]lui Ioan Gură de Aur şi în sfârşit, după această intervenţie politică şi ridicare a lui Meletie, pierderea teritoriilor ecleziastice întinse din Asia Mică, Pont şi Tracia, renumite pentru bogăţia lor şi belşugul în toate privinţele, şi abolirea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice, acestea sunt cele trei motive pentru schimbarea de tactică a Patriarhiei Ecumenice, care a făcut-o de nerecunoscut în anii din urmă.

Haideţi să examinăm aceste cauze în amănunt.

Mitropolitul Dorotei de Prusa, locum tenens al Patriarhiei Ecumenice între anii 1918-1921

Intervenţia patriarhiei în politică. La sfârşitul războiului european, exact după armistiţiu, Turcia, aliată cu puterile centrale învinse, era ea însăşi de asemenea învinsă. Astfel a suferit toate consecinţele înfrângerii sale, printre ele a vedea capitala statului, Constantinopol, ocupată de armatele aliate. În timpul acestei ocupaţii, oraşul era administrat de aliaţi[7] şi guvernul turc se afla sub controlul lor direct. La acea vreme, turcii înnebuniţi erau convinşi de dezintegrarea iminentă a ţării lor. Ei se aşteptau să-i vadă pe concetăţenii lor greci că împărtăşesc nenorocirea lor. În toate circumstanţele, fericite sau triste, în care s-a aflat imperiul turc, elementul grec, cel puţin prin reprezentanţii săi oficiali, care erau patriarhia şi episcopii, urmaţi de consiliile mixte şi bătrâni, au arătat întotdeauna că ei nu erau numai supuşi legilor, ci şi că, chiar dacă doar în aparenţă, ei erau preocupaţi de bunăstarea Turciei, pe care o considerau patria lor mamă, ceea ce era în realitate.

Drept răsplată pentru conduita loială a neamului grec în Turcia şi preocuparea pe care o arătau pentru stat, aproape întotdeauna, dar mai ales în ultimii ani, înainte de proclamarea constituţiei, noi, grecii, am fost obiectul bunăvoinţei stăpânilor noştri. Am fost lăsaţi liberi să practicăm religia noastră şi să ne cultivăm limba. Am fost în fruntea oricărei mişcări civilizatoare şi am tras cele mai mari foloase din ea. Comerţul, industria şi navigaţia ţării erau în mâinile noastre. Ne-am îmbogăţit şi aproape am subjugat poporul turc dintr-o perspectivă economică. Existau miniştri greci în Turcia şi ambasadori greci la curţile europene. Am fost persecutaţi doar când, devenind instrumentele intereselor străine în Turcia, ne-am ridicat împotriva ordinii stabilite a lucrurilor şi ne-am răzvrătit. Astfel noi am fost persecutaţi şi neamul nostru a fost ameninţat cu exterminarea în 1821, în timpul răscoalei naţiunii noastre pentru libertate.

Cu toate acestea, în timp ce turcii aşteptau de la noi, precum am spus, doar un pic de simpatie în momentul înfrângerii lor în războiul european, ei ne-au văzut numaidecât ţinând în mod făţiş partea aliaţilor şi a Greciei. Fără nici o precauţie şi cu totul contrar tacticii urmate până atunci, patriarhia, episcopii şi arhonţii naţiunii au identificat interesele grecilor din Turcia şi ale patriarhiei cu cele ale Greciei şi aliaţilor. Şi dacă aceasta nu era îndeajuns, Patriarhia Ecumenică a rupt toate relaţiile cu guvernul turc pe care îl dispreţuia; a declarat pretutindeni că era gata să ocupe Hagia Sophia. [Ea] avea o gardă cretană venită din Grecia pentru patriarhie. A expus pe clădirile sale steagul cu vulturul bicefal. A făcut totul pentru a-şi arăta ura faţă de turci, pe care se răzbuna cumva.

Noi am văzut acest dispreţ, această ură şi această răzbunare a patriarhiei faţă de turci în timpul misiunii locum tenens din acea vreme, Mitropolitul Dorotei de Prusa, la Paris, Londra şi Atena. El s-a înfăţişat pentru a cere dezintegrarea imperiului turc şi pentru a pretinde în numele Greciei provinciile Asiei Mici, Pontului şi Traciei, care erau locuite de greci. El a dat interviuri în care acuza Turcia că este o naţiune sălbatică, sângeroasă şi demodată.

Asia Mică, începând cu Smirna, tocmai fusese ocupată de greci când episcopii şi personalităţile principale ale locului începeau să agite elementul grec împotriva elementului turc cu proteste inoportune. Noi înşine am fost martori oculari în Constantinopol şi Asia Mică ai acestei sfidări de către ai noştri, mari şi mici, a turcilor şi recunoaştem că, doar probabil fiindcă vedem lucrurile mai limpede din afară, nu [înseamnă că] avem justificare pentru o astfel de conduită din partea conducătorilor noştri faţă de turci şi când am aflat că patriarhia a rupt relaţiile cu guvernul turc, nu am găsit deplasată întrebarea pe care am adresat-o locum tenens în Constantinopol:

,,Înalt prea sfinţite, de ce aţi rupt relaţiile cu guvernul turc ?”

,,Deoarece Turcia nu mai există”, a răspuns el.

,,Dacă Turcia nu va mai exista în viitor, cu ce v-ar vătăma – am spus – să continuaţi să fiţi în termeni buni cu turcii şi să menţineţi relaţiile voastre cu guvernul lor, având în vedere că el nu a fost desfiinţat de puteri ? Dar dacă, ferească Dumnezeu, se întâmplă ca Turcia să existe în viitor, care va fi relaţia elementului grec cu turcii, după atât de multe provocări din partea voastră ?”

La această întrebare, locum tenens nu a răspuns nimic. Un astfel de dialog a avut loc între noi în mitropolia Atenei în 1919, în prezenţa lui Meletie însuşi. Dacă, după armistiţiu, în Constantinopol şi Asia Mică, noi nu am fi fost mai şovini decât compatrioţii noştri din Grecia, dacă noi am fi păstrat o neutralitate chiar şi întrucâtva simulată, cu siguranţă după victoria turcilor, după înfrângerea noastră dezastruoasă în Asia Mică, patriarhia nu ar fi pierdut privilegiile sale şi populaţiile nu ar fi fost schimbate, şi chiar dacă ar fi avut loc unele neînţelegeri în timpul războiului dintre Grecia şi Turcia, ele ar fi dispărut cu timpul. În orice caz, ar fi fost incomparabil mai puţine rele pentru elenism în Turcia decât cele pe care le îndură astăzi.

Patriarhul ecumenic Meletie

Alegerea lui Meletie. Viteza cu care s-a manifestat şovinismul prostesc şi răutăcios al patriarhiei şi notabilităţilor naţiunii, cu totul nenecesar, ura şi dispreţul lor faţă de Turcia a atins punctul în care, când a venit vremea de a alege un patriarh al Constantinopolului, ei l-au ales pe baza statutelor care erau complet diferite de cele care erau recunoscute pentru alegerea patriarhului, statute pe care guvernul turc nici nu le-a văzut, nici nu le-a aprobat, şi ei nu au anunţat guvernului turc alegerea, nici măcar ca o curtoazie, pentru a o recunoaşte. Aceasta a fost de asemenea o greşeală. Dar ceea ce a fost cea mai mare provocare pentru demnitatea şi onoarea guvernului turc a fost alegerea ca patriarh a lui Meletie, un personaj cunoscut a fi un fanfaron guraliv, o făptură dintr-o facţiune politică faimoasă în Grecia.

Meletie era mai puţin dezirabil decât oricine [altcineva] pentru turci deoarece, întotdeauna şi pretutindeni recunoscător a fi un partizan făţiş al clicii politice care-l ridicase la putere, în loc să-şi îndeplinească îndatoririle ecleziastice, el nu putea face nimic altceva decât politică, exact aşa cum făcuse până atunci. Şi turcii nu erau nedrepţi. La recepţia sa, la sosirea sa în Constantinopol, blazoanele Imperiului Bizantin erau expuse timid. Cuvântul său la înscăunare ar putea fi numit cu orice alt nume decât cel de cuvânt al unui om al Bisericii. Mai târziu, acţionând de comun acord cu cei care aveau aceleaşi opinii cu el în Constantinopol, el a organizat ziua în amiaza mare faimoasa ,,Apărare” care, este un fapt cunoscut, a avut un rol activ în operaţiunile de război ale Greciei.

Noi toţi, şi cu noi turcii, am remarcat că patriarhia, mai ales sub [conducerea lui] Meletie, ignorând cu totul misiunea sa şi îndatoririle sale ecleziastice, a făcut politică şi numai politică. Propovăduirea dată de la amvonul tuturor bisericilor Patriarhiei Ecumenice nu mai era preocupată de adevărurile Evangheliei, ci doar de triumful partidului care-l numise pe Meletie patriarh şi de cultivarea continuă a fanatismului pe care populaţia greacă din Turcia îl arbora împotriva partidului de opoziţie şi împotriva turcilor. Cineva se simţea obligat să împodobească sfintele lăcaşuri cu steaguri greceşti şi culori greceşti; până şi portretul lui Venizelos ocupa un loc vizibil în biserici. Pretutindeni, în acea vreme, Venizelos era menţionat în petiţiile pentru pace în locul regelui.

Din aceste motive, cu toate că în mod cert în ciuda lui însuşi şi urmând orbirea sa incurabilă, Meletie a contribuit mai mult ca oricine altcineva, prin activitatea sa în Asia Mică, la victoria turcilor. Totuşi el le era foarte indezirabil fiindcă îi dispreţuia foarte mult şi deoarece, în timpul ocupaţiei aliaţilor, el însuşi jucase un rol activ în direcţia politicii în Grecia. Este de asemenea un fapt de notorietate că, în discuţiile purtate pentru Tratatul de la Lausanne, Ismet Paşa a cerut în mod oficial şi categoric ca Venizelos să-l îndepărteze pe Meletie din Constantinopol. După victoriile turcilor în Asia Mică, noi ştim cu câtă slugărnicie s-a străduit Meletie să facă politică în favoarea turcilor pentru a-şi menţine tronul pe cât de mult posibil şi cum, în pofida avertismentelor guvernului grec şi ale lui Venizelos însuşi, el a refuzat să demisioneze şi cum a fost forţat să plece din Constantinopol.

Şederea lui Meletie în Constantinopol şi conduita locum tenens Dorotei au fost în mare măsură cauza nu numai a dezastrului din Asia Mică, nu numai a abolirii privilegiilor naţiunii noastre în Turcia, ci şi a întregii serii de nenorociri trăite de Patriarhia Ecumenică şi de populaţia greacă din Turcia care a rămas după masacre, emigraţie şi schimbul de populaţie. Cu excepţia arhiepiscopiei Constantinopolului şi a eparhiilor înconjurătoare, făcând abstracţie de eparhiile Dodecanezului şi nu încă eliberatele mitropolii ale Greciei, eparhiile din toată Asia Mică, a Pontului şi a Traciei turceşti actuale au fost şterse şi sunt pierdute pentru totdeauna pentru elenism şi mai ales pentru nefericita Patriarhie Ecumenică care, din această cauză şi din cauza răzbunării neîndurătoare a turcilor, mari şi mici, a sfârşit prin a pierde toată splendoarea, viaţa şi vigoarea sa de odinioară.

Astăzi, ea nu este diferită de o biserică parohială din Constantinopol, cu sinodul ei, birourile şi camerele pentru preoţi care se află în ea. Guvernul turc dispreţuieşte foarte ostentativ patriarhia şi pe patriarh, căruia nu-i dă respect decât ca unui lider religios, un bash-papas. Consideră [că este] contrar demnităţii sale să fie preocupat de treburile ei şi îi trimite pe ei la şeful districtului sau la comisarul poliţiei din Fener. Mai mult, patriarhia a devenit săracă în ultimii ani. Lipsită de toate veniturile pe care le obţinea din diferite surse din cauza războiului, din cauza sărăciei turmei arhiepiscopiei, şi din cauza pierderii tuturor eparhiilor sale, ea este incapabilă să se întreţină sau să întreţină diferite aşezăminte educaţionale şi caritabile pe care le-a întreţinut [până acum] şi se vede nevoită să le închidă unul după altul. Pentru propria întreţinere şi pentru cheltuielile sale de ospitalitate şi pentru cele ale episcopilor, a fost silită să recurgă la sprijin de la guvernul grec. Astăzi cel din urmă îi asigură tot ce este necesar pentru întreţinere şi cheltuielile de ospitalitate, dar în schimbul acestui sprijin, a subjugat patriarhia care nu face nimic decât dacă şeful secţiunii afacerilor ecleziastice de la Ministerul Afacerilor Externe i-a aprobat mai înainte[8].

 

Concluzie

Eliberându-se pe cât de mult posibil de tutelajul guvernului grec, un tutelaj cauzat de sărăcia patriarhiei, fiind capabilă să elibereze în viitor mitropoliile localizate în noile regiuni ale Greciei şi, fără a vedea că numărul de eparhii înscrise pe listele sale se diminuează, găsind pe cât de mult posibil un loc pentru episcopii fără eparhii: acestea sunt motivele pe care Patriarhia Ecumenică le-a văzut pentru nevoia de a căuta alte ţări pentru a stabili noi provincii ecleziastice şi a aşeza episcopi acolo. Căutând din greu, şi-a adus aminte de comunităţile ortodoxe greceşti din America, de cele din Europa de Vest şi Centrală, ca şi de cele din Australia pe care anterior, când se afla într-o situaţie de prosperitate, le acordase Bisericii Greciei.

Această tendinţă a oamenilor Patriarhiei Ecumenice i-a dus pe ei până şi în Africa de Est şi Sud. Dacă, pentru comunităţile din America, Europa şi Australia, nu a existat protest împotriva ocupaţiei lor deoarece ele sunt localizate în afara graniţelor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, şi dacă nu existat nici o plângere până astăzi, cel puţin pentru comunităţile din Africa de Est şi Sud, Patriarhia Alexandriei, în a cărei jurisdicţie s-a strecurat Patriarhia Ecumenică, îşi face auzit protestul. Oamenii Bisericii Rusiei protestează de asemenea împotriva extinderii jurisdicţiei duhovniceşti a Patriarhiei Ecumenice în teritoriile cu adevărat [aflate] sub jurisdicţia Patriarhiei Rusiei, o extindere pricinuită de această megalomanie veritabilă a cărei manifestare înainte de orice periculoasă noi o întâlnim în timpul domniei lui Meletie.

Cei trei patriarhi ai Răsăritului protestează de asemenea deoarece Patriarhia Ecumenică, fie încă o dată din megalomanie, fie la cererea Atenei, de care nu se poate îndepărta din cauza subjugării sale economice, în chestiunea calendarului şi cea a unui sinod ecumenic sau a unui mare sinod local cerut de patriarhii răsăriteni, a dispreţuit şi continuă să dispreţuiască opinia şi voinţa celor din urmă şi a strâns rândurile cu totul în spatele opiniei guvernului grec. Aşa cum am văzut într-amănunt, nici canoanele, nici practica Bisericii nu au dat patriarhului ecumenic un rang special şi mai înalt, o demnitate mai mare decât cea a celorlalţi patriarhi. Deoarece eparhiile acordate Patriarhiei Ecumenice nu mai există, ca o consecinţă a evenimentelor, cei trei patriarhi şi toate Bisericile autocefale recunosc necesitatea ei de a-şi extinde jurisdicţia în Bisericile din diaspora care se găsesc în afara jurisdicţiei celorlalte Biserici autocefale, cedându-i de bunăvoie aceste Biserici din diaspora într-un spirit de afecţiune frăţească şi recunoştinţă pentru mărinimia pe care Patriarhia Ecumenică a arătat-o faţă de ele în vremuri străvechi; patriarhiile acordă de asemenea de bunăvoie celei a Constantinopolului ,,întâietatea de cinste” dată ei de canoane. Cu toate acestea, după dispoziţia frăţească a Bisericilor autocefale, nu ar fi impertinent din partea Patriarhiei Ecumenice să vrea să se amestece de asemenea în teritoriile Bisericilor autocefale ?[9]

Mai mult, nu ar fi aceasta împotriva oricărei logici, într-un moment în care Patriarhia Ecumenică trece printr-o încercare grea şi duşmanul a tot binele a lipsit-o de toată slava sa străveche şi a umilit-o înaintea lumii ? Nu ar fi cu totul nerezonabil să pretindă un primat papal în Biserică şi să sfideze în mod nechibzuit orice opinie venind de la cele trei patriarhii răsăritene ?

Hristofor

Mitropolit de Leontopolis

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022

 

[1] Potrivit canoanelor, Patriarhia Ecumenică nu are nici un drept asupra ,,coloniilor ortodoxe care sunt împrăştiate şi localizate în afara graniţelor Bisericilor Ortodoxe autocefale surori”, contrar afirmaţiei formulate într-o scrisoare recentă a patriarhului ecumenic adresată patriarhului Alexandriei. Patriarhul ecumenic [este vorba de patriarhul Ioachim al III-lea, a se vedea amănunte în Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (II). O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)], în Tomos-ul din 1908, prin care el acorda supravegherea duhovnicească a Bisericilor din diaspora Bisericii Greciei, formulează aceeaşi pretenţie în aceşti termeni: ,,Este limpede că nici însăşi Sfânta Biserică a Greciei, pe care scaunul nostru patriarhal a făcut-o autocefală cu graniţe definite, nici oricare altă Biserică nu a putut să-şi extindă autoritatea duhovnicească în mod canonic dincolo de propriile graniţe. A fost acordat doar însuşi sfântului nostru scaun ecumenic, apostolic şi patriarhal a hirotoni episcopii ţărilor barbare care sunt localizate în afara teritoriilor ecleziastice definite şi a avea dreptul de a exercita ocârmuire duhovnicească supremă asupra Bisericilor din străinătate” (Ecclesiastikos Pharos, vol. I, p. 504). În Procesele verbale şi deciziile Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol (p. 175), noi citim că Meletie însuşi, bazându-se pe canonul 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, este de opinia că ,,jurisdicţia asupra tuturor eparhiilor teritoriilor localizate în afara imperiului şi sunt numite ţinuturi barbare” este dată Patriarhiei Constantinopolului. A se vedea Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, Cea de-a noua sesiune (Marţi, 5 iunie 1923).

[2] N.r.: El a şi fost anunţat în presa vremii. Renaşterea, de Cluj, anunţa pe prima pagină a numărului său din 22 februarie 1925, întrunirea sinodului pentru vara anului 1925, la Ierusalim. Ea prezintă şi programul sinodului în amănunt. Revista Teologică, de Sibiu, în numărul său din februarie 1925, anunţă de asemenea întrunirea celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic la Ierusalim, în luna mai, şi reia ştirea pe prima pagină a numărului următor, chemând nu numai pe ierarhi şi preoţi, ci şi pe credincioşi să se îndrepte către Ierusalim, în ajunul Rusaliilor. În acest editorial se vehiculează ideea ,,creării şi consacrării unui centru de comandă şi directivă” pentru întreaga Ortodoxie …

Glasul Monahilor, nr. 31, din 18 ianuarie 1925, publica pe prima pagină un articol intitulat ,,Viitorul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe la Ierusalim”, în care afirma că patriarhul Constantinopolului trimisese şi invitaţii în acest sens Bisericilor Ortodoxe.

[3] N.r.: A se vedea exact cum a procedat Sfântul Ioan Gură de Aur, în Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee, volumul IV, cartea a IX-a, partea a 4-a, partea a III-a.

[4] N.r.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 199.

[5] În studiul său despre ,,Drepturile şi privilegiile patriarhului ecumenic” (Ekklesiastikos Pharos, vol. 20, p. 11, 12 etc), arhimandritul Calist pretinde că, potrivit canoanelor 9 şi 17 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, patriarhului ecumenic i se acordă supremaţia asupra celorlalţi patriarhi. A se citi Pidalionul (ediţia din 1841, p. 108), unde pretenţiile arhimandritului Calist sunt combătute în mod convingător.

[6] În studiul menţionat mai sus (Ekklesiastikos Pharos vol. 20, p. 5-34), arhimandritul Calist a avut grijă să adune numeroase exemple de intervenţii ale Patriarhiei Ecumenice în teritoriile altor patriarhii. Dar aceste intervenţii, care nu sunt bazate pe sfintele canoane şi pe spiritul în general democratic al ocârmuirii Bisericii noastre sau inspirate de circumstanţele unui bine mai mare, ar trebui considerate acţiuni arbitrare ale patriarhilor sau împăraţilor.

[7] N.r.: A se vedea un episod cu totul inedit în Ultima liturghie în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a avut loc în 1919.

[8] Nici una din aceste nenorociri ale elenismului în Turcia şi ale Patriarhiei Ecumenice nu s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi făcut greşeala de a depune, după o revoltă, pe patriarhul Ghermano al V-lea. El a fost silit să demisioneze tocmai fiindcă fusese acuzat că are relaţii foarte bune cu turcii, a cărei înţelepciune viitorul o va confirma pe deplin.

[9] Titlul de ,,ecumenic” deţinut de patriarhul Constantinopolului, de care au fost preocupaţi atât de mulţi, printre care arhimandritul Calist (op. cit., p. 15-17), ca având o semnificaţie specială, are aceeaşi valoare cu titlul de ,,judecător al universului” deţinut de patriarhul Alexandriei, care este chiar papa Răsăritului (Potrivit Paparrigopoulos, Istoria, vol. 3, p. 199).